Politeía Doctrinară

Dimitrie Ghica (1816 - 1897), era fiul lui Grigore al IV-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti. Studiază la Şcoala corpului de cadeţi din München (1829–1834), iar până în 1837 este maior în garda imperială a Rusiei. Dimitrie Ghica avea titlul de principe. Ulterior, se retrage din armată şi după o perioadă de călătorii prin Europa revine în ţară în 1846, unde îl întâlnim ca membru în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni în perioada mişcărilor revoluţionare.

Timp de aproximativ 40 de ani s-a situat în prim planul scenei politice. Adept al valorilor conservatorismului moderat, Ghica a devenit în cele din urmă membru al Partidului Naţional Liberal. Ghica este numit membru al Curţii de Apel (1854), prefect al Poliţiei Capitalei (1855 – 1857) şi este ales primarul Bucureştiului (1857 – 1861). Se numără printre susţinătorii Unirii Principatelor şi activează ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi iniţial dorea să candideze la domnie, Dimitrie Ghica renunţă la această întenţie şi îi acordă votul său lui Alexandru Ioan Cuza. A ocupat timp de mai multe legislaturi funcţiişe de preşedinte al Senatului şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. De asemenea, Ghica a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru în numeroase portofolii, printre care Interne, Afaceri Străine şi Lucrări Publice.

După Unire, Ghica devine preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti (1859), din nou primarul Capitalei, ministru al Cultelor (1860) şi al Finanţelor (1861) în Ţara Românească. Domnitorul Cuza îl desemnează şi preşedinte al Consiliului de miniştri din Muntenia, între 19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862. Ghica participă la complotul ce a dus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului, iar în Guvernul provizoriu care i-a succedat până la aducerea prinţului străin este numit ministru de Interne.

Conservator moderat, Dimitrie Ghica a acumulat o impresionată experienţă politică. A fost de mai multe ori ministru de Interne, Lucrări Publice, al Afacerilor Străine, dar şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 - 17 februarie 1876) şi preşedinte al Senatului timp de două legislaturi, acumulând unsprezece ani de experienţă în această funcţie. Carol I îl desemnează la conducerea Guvernului României între 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870. Cabinetul era format dintr-o coaliţie politică între conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. După un scandal politic generat de o dotaţie în bani către familia regală, preşedintele Consiliului de miniştri a fost nevoit să-şi depună mandatul.

Deşi iniţial a împătăşit valorile şi principiile conservatorismului, în cele din urmă, Ghica a devenit membru al Partidului Naţional Liberal. În perioada în care Dimitrie Ghica a fost preşedinte al Senatului şi Adunării Deputaţilor, cele două Corpuri Legiuitoare au desfăşurat o activitate legislativă deosebită: Legea pentru susţinerea chestiunii drumului de fier Strousberg, Legea de organizare a armatei, Legea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, Legea care fixează atribuţiile Ministerului Afacerilor Străine, Legea pentru încurajarea industriei zahărului, Legea creditului funciar, Legea vămilor (1874), precum şi alte legi care se refereau la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de Conturi, la taxele de timbru, la modificarea legii învoielilor agricole. Din funcţia de preşedinte al Senatului României, Ghica a contribuit la adoptarea actului prin care România era proclamată regat pe 14 martie 1881.

În lucrările sale, Titu Maiorescu îl descria ca fiind „de o vădită eleganţă militară”, „uşor accesibil la linguşire” şi „crezându-se, prin originea sa, mai presus de obişnuitele partide, … trecea fără multă greutate dintr-un partid în altul”. Ghica a activat şi ca publicist colaborând la publicaţiile „Revista Dunării”, „Ordinea”, „Alegătorul liber”, „Analele Academiei Române”, „Columna lui Traian”, „Pressa”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Voinţa naţională”. Ca om de afaceri, a făcut parte din Comitetul marilor proprietari (1872) care a creat Creditul Funciar Rural, iar în 1875 a înfiinţat şi cu capital francez „Banca de Bucureşti”.

 

Dimitrie Ghica a murit pe 15 februarie 1897, în Bucureşti, la vârsta de 81 de ani.

 

Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acesteia din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea [1].

Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă.

Pe 5 martie 1918, Marghiloman este desemnat să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu. În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România [2]. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara:

La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa [3]. Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”. Alexandru Marghiloman semnează Tratatul de Pace cu Puterile Centrale. Soarta a zâmbit până la urmă României, iar spre sfârşitul anului 1918 Antanta obţinea mari succese pe frontul din vest, iar pierderile din rândul Puterilor Centrale erau imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat armatei române să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca act nul şi neavenit. Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare.

La 18 februarie 1923, la solicitarea Institutului Social Român, a încercat o nouă sinteză a principiilor doctrinei conservatoare: „Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric că programul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”.

Alexandru Marghiloman s-a nascut la Buzau pe 27 ianuarie 1854 in familia marelui arendas Iancu (Ion) Marghiloman si a Irinei Izvoranu. Alexandru Marghiloman provenea dintr-o familie cu avere impresionantă, după ce absolveşte cursurile Colegiului „Sfântul Sava”, tânărul Marghiloman se înscrie la Facultatea de Drept şi la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris. În anul 1878 obţine doctoratul în ştiinţe juridice şi politice. Revenit în ţară, Marghiloman urmează o carieră de magistrat, fiind procuror (8 iunie 1879) şi judecător (4 octombrie 1880) la Tribunalul Ilfov. Demisionează din magistratură pentru a deveni avocat din 16 octombrie 1881. În 1884, este numit avocat al statului.

Alexandru Marghiloman s-a pronuntat pentru extinderea inamovabilitatii la toate nivelurile si completarea reformei justitiei prin ameliorarea retributiei magistratilor. Totodata, Legea privind reorganizarea judecatoreasca in Romania avea in vedere sa puna la dispozitia populatiei din mediul rural o justitie a carei functionabilitate sa fie simpla si expeditiva, debarasata de practici birocratice. Alexandru Marghiloman va indeplini functia de ministru al Lucrarilor Publice in guvernul condus de generalul George Manu (5 noiembrie 1889 – 15 februarie 1891). În timp, Margiloman s-a apropiat de gruparea junimistă, iar din 1884 devine reprezentant al acesteia în Reprezentanţa Naţională. Pe 6 noiembrie, este ales deputat în Colegiul I Buzău. În acest timp îşi dovedeşte calităţile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârşit, elegant şi un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru aceste însuşiri de specialist, Alexandru Margiloman a fost cooptat în toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre altele, fotoliul Ministerului de Justiţie. Concomitent cu functia amintita, Alexandru Marghiloman a detinut de la 16 noiembrie 1889 si portofoliul de ministru al Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor, in locul lui Grigore Paunescu, demisionat. Ministeriatul lui Alexandru Marghiloman s-a dovedit extrem de productiv la cele doua departamente care aveau o importanta pondere in viata de stat. Anul 1890 a fost cat se poate de rodnic in constructii, amenajari, in Bucuresti si in alte orase din tara, iar o trecere in revista a catorva asemenea repere este edificatoare: amenajarea Gradinii botanice din Capitala, construirea cladirii fostului Palat al Justitiei din Craiova, demararea construirii scolii centrale de fete din Bucuresti si a constructiei monumentale a Palatului de Justitie din Bucuresti, a edificiului Bibliotecii centrale universitare din Capitala, punerea pietrei fundamentale a podului Fetesti – Cernavoda. O perioada mai mare de timp de patru ani, Alexandru Marghiloman revine la o mai veche functie de stat, aceea de ministru de Justitie in guvernul Lascar Catargiu, (27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895) in locul lui Dimitrie C. Sturdza – Scheianu, demisionat, de la 18 decembrie 1891.

Atentia ministrului de Justitie s-a concentrat in anii acestei guvernari asupra reformei justitiei, in mod expres continuarea reformei judecatoresti inaugurata in 1890. Se considera ca, in mod prioritar, conservatorii au fost cei care au dat justitiabililor garantia inamovabilitatii. Se mai avea in vedere reorganizarea justitiei de ocoale in care abundau lacunele precum si a reinfiintarii justitiei la nivel comunal care sa serveasca interesele populatiei rurale. In ceea ce priveste ocoalele amintite, acestea erau unitati administrative judiciare, agricole, de judet sau de tinut, de oras sau de sat. Lupta politica, acerba si continua se manifesta insa fara menajamente. Ostilitatea intre vechii conservatori si junimisti cunoaste escaladari pronuntate. Alexandru Marghiloman se remarca prin dinamismul sau organizatoric, desfasurand o activitate menita sa pregateasca un teren favorabil lui Petre P. Carp, viitor aspirant la sefia partidului.

Pe 1 mai 1891, Marghiloman se numără printre fondatorii Partidului Constituţional. Pe 3 aprilie 1907, Partidul Constituţional a fuzionat cu Partidul Conservator, iar Marghiloman este ales în Comitetul executiv al PC. În perioada guvernării conservatoare dintre anii 1910 - 1913, liderul conservator a mai ocupat portofoliile Internelor şi Finanţelor. De numele său ca ministru la Finanţe se leagă elaborarea unui important set de legi privind legea administrativă a falimentelor, adoptarea unui nou cod comercial pus în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României, răscumpărarea căii ferate Lvov–Cernăuţi–Iaşi.

În urma retragerii din viaţa politică a lui Titu Maiorescu, pe 4 iunie 1914 Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator. La 18 mai anul următor, partidul se scindează. Aripa antantiştilor, condusă de rivalul său Nicolae Filipescu formează o nou formaţiune politică intitulată tot Partidul Conservator. Pe 30 septembrie 1916, în urma decesului şefului ei, gruparea Filipescu fuzionează cu Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu. Inceputul Primului Razboi Mondial a gasit Romania in fata unei alternative dificile, alianta cu una din puterile beligerante – Blocul Puterilor Centrale sau Antanta, ori adoptarea unei neutralitati care urmarea o atitudine de expectativa, intrucat o pozitie de angajare a armatei noastre depasea posibilitatile economice si militare ale tarii.

Omul politic Alexandru Marghiloman s-a situat cu fermitate pe pozitia declararii neutralitatii Romaniei, atitudinea sa constituind un factor determinant in declararea unei asemenea politici de neangajare politica si militara, la Consiliul de Coroana de la Sinaia, desfasurat la Castelul Peles. Pozitiile exprimate de factorii politici si constitutionali ai tarii au subliniat importanta momentului, atitudinile exprimate dar si justetea sau injustetea opiniilor. Regele Carol I s-a pronuntat in favoarea unei aliante a Romaniei cu Puterile Centrale, excluzand solutia neutralitatii:

In cuvantul sau Alexandru Marghiloman s-a dovedit un ferm aparator al interesului national, al protejarii dinastiei si a persoanei Regelui Carol I, subliniind pericolele care ameninta atat tara cat si Tronul intr-o eventuala alianta militara cu Puterile Centrale si avertizand: "In toata constiinta mea si pe onoarea mea, cred ca cuvantul Regelui nu este angajat. Din contra, procedand astfel cum procedam, acoperim pe Rege. Daca am iesi aici cu Razboiul toata lumea ar zice "Acesta este razboiul Regelui" si nu o vreau. La cea dintai infrangere, Regele ar fi acela care ar fi atacat. Daca noi, oamenii politici, preparam opinia publica, cand vom declara razboi, noi vom fi raspunzatori. Asa inteleg eu sa servesc pe Rege." A mai pledat convingator Marghiloman pentru respectarea starii de spirit a populatiei deoarece:

Apropierea războiului a generat însă marea confruntarea pe tema politicii externe, care a fost şi ea un factor ce va duce în cele din urmă la destrămarea Partidului Conservator. În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 poziţia lui Marghiloman a fost de a nu merge de partea Rusiei. Astfel, ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră şi la Strâmtori, pentru că aceasta ar fi reprezentat intrarea României în sfera de influenţă rusă. Neutralitatea era cea mai convenabilă soluţie întrucât o alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austrio-Ungaria.

Continuare in postarea urmatoare.

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 441-446

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 239-240

Alexandru Marghiloman, Note politice, Volumul I - III, Editura Scripta, Bucureşti, 1993 - 1994

Începând cu anii 1870, tânărul junimist urmează o carieră diplomatică, fiind trimis ca agent diplomatic la Viena (20 martie 1871 - 28 aprilie 1873). Misiunea sa era de a cointeresa pe acţionarii germani să participe la efectuarea unor tranzacţii financiare în România, care era interesată de finanţări externe îndeosebi în domeniul căilor ferate. A avut prilejul să se întâlnească la Berlin cu cancelarul Otto von Bismark, cu care a avut o confruntare verbală dură.

Au fost discutate mai multe chestiuni printre care cea a căilor ferate din România, dar şi cea a statutului evreilor de la noi. Bismarck i-a reproşat lui Petre P. Carp că românii sunt antisemiţi, recurgând la o afirmaţie extrem de gravă, nefondată: „Sunteţi nişte sălbatici. Mi s-a spus că aruncaţi cu pietre în evrei şi le spargeţi capetele”. Replica lui Carp, care luase apărarea evreilor în Adunarea Deputaţilor în 1868 şi mai tarziu în 1879, a venit tăios, dar şi ironic: „Excelenţa Sa nu trebuie să uite ca românul a ieşit abia de curând din Epoca de Piatră”.

Ulterior, Carp este trimis agent diplomatic şi la Roma (28 aprilie - 19 octombrie 1873). După această experienţă revine definitiv la Iaşi, pentru a se dedica luptei politice. Tot în acestă perioadă, se căsătoreşte cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ioan Cantacuzino, cunoscut om politic în ministerele din perioada Locotenenţei Domneşti şi a guvernelor de la începutul domniei lui Carol I. Cei doi vor avea împreună o fată şi patru băieţi.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România. Carp devine principalul exponent politic al societăţii, sintetizând ideile, principiile şi viziunea junimistă în politică.

Ca parlamentar, îşi exprima convingerea că în România politica trebuie să facă persoanele bogate întrucat numai o stare materială confortabilă permite omului politic să-şi apere convingerile, în caz contrar existând riscul vulnerabilităţii sale morale. El afirma că: „În România nu trebuie să facă politică decât oamenii care au un venit de la 40.000 lei în sus”. În 1874, Petre P. Carp devine şeful grupării junimiste, ceea ce era o recunoaştere a calităţilor sale în politică, dar şi a funcţiilor îndeplinite exemplar până atunci în viaţa publică. De asemenea, politicianul Carp conseidera alternativa la putere a guvernelor care reprezentau interesele principalelor partide politice din ţara noastră ca fiind expresia democraţiei, servind atât intereselor ţării. Din 1877, Petre P. Carp devine senator, calitate din care va fi martor cuceririi Independenţei de stat şi proclamarea României ca regat.

În 1881, liderul junimist lansează şi primul program politic al Junimii, intitluat „Era nouă”. Acesta exprima o doctrină în care se aveau în vedere interesele materiale ale ţăranilor şi meseriaşilor, care să asigure respectarea cultului proprietăţii, independenţa acestor oameni, care au datoria să se gospodărească şi să se administreze singuri. Aceasta politică, arăta Petre P. Carp, este menită să asigure ridicarea claselor de jos, a proprietăţii lor, garantându-le neatârnarea materială. El preconiza emanciparea industrială a ţării şi propunea în acest sens reînfiinţarea corporaţiilor menite să coaguleze interesele materiale ale meseriaşilor în lupta concurenţială cu străinii şi, tot ca un apanaj al acestor corporaţii, era şi înfiinţarea şcolilor de meserii.

În opinia liderului conservator, politica era deopotrivă o ştiinţă şi o artă. Ea trebuia să aibă capacitatea de a asocia tradiţiile culturale, economice, sociale ale poporului cu imperativele momentului. De aceea, orice act politic îi părea lui Petre P. Carp unul singular, original, inedit, întrucât el nu putea fi aplicat cu stricteţe decât unei anumite chestiuni, a cărei rezolvare ţinea de specificitatea sa şi nu de teorii ori formule universale.

 

Din 1882, între tinerii junimişti şi bătrânii conservatori încep să apară disensiuni tot mai grave. Astfel, Carp va părăsi momentan politica româească şi este trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Viena (31 octombrie 1882 - 21 septembrie 1884). Din acestă calitate, Carp a aranjat întrevederea dintre cancelarul german Otto von Bismarck şi primul ministru român Ion C. Brătianu, care s-a concretizat prin aderarea ţării noastre la Tripla Alianţă (1883) [1]. Acest lucru a schimbat total cursul politicii externe româneşti. În fapt, liderul junimist a fost „bântuit” pe tot parcursul carierei sale politice de coşmarul unui atac iminent din partea Rusiei. Aşadar, posibilitatea trecerii României de partea unei coaliţii germane era văzută ca o mişcare defensivă necesară, care putea asigura integritatea României. Revine în activitatea parlamentară din ţară în 1885, însă disensiunile dintre conservatori şi junimişti se adânceau tot mai mult.

 

În cele din urmă, junimiştii decis să îşi fondeze propria formaţiune, Partidul Constituţional, pe 1 mai 1891, al cărei preşedinte este ales Petre P. Carp. Această funcţie îl va consacra pe liderul junimist drept unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României din istorie. Între 7 iulie 1900 - 13 februarie 1901, este însărcinat să conducă un guvern de coaliţie, pe fondul căruia s-a produs iarăşi o apropiere treptată a celor două grupări de ideologie conservatoare. După multe colaborări parlamentare şi ministeriale, pe 3 aprilie 1907 are loc unificarea conservatoare, junimiştii fiind absorbiţi de Partidul Conservator, iar pe 21 aprilie Petre P. Carp este ales preşedintele partidului unificat.

 

În perioada 29 decembrie 1910 - 27 martie 1912, liderul conservator este desemnat pentru a doua oară preşedinte al Consiliului de miniştri. După acestă această experienţă, Carp predă atît conducerea guvernului, cât şi preşedenţia partidului (14 mai 1913) colegului său Titu Maiorescu, care la rândul său era unul dintre fondatorii Junimii. Din acest moment, Carp se va retrage din activitatea guvernamentală, dar vocea pe scena politică va rămâne una demnă de luat în considerare.

 

Personalitate cu o experienţă politică impresionantă de 50 de ani, suveranii României nu vor ezita să îl convoace la Consiliile de Coroană care vor decide soarta ţării în prima conflagraţie mondială. La Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, consecvent atitudinii sale de a vedea România alături de Germania, Petre P. Carp a fost singurul om politic român care l-a susţinut pe regele Carol I în eforturile acestuia de a-i convinge pe cei prezenţi să intre în război alături de Puterile Centrale, respectând tratatul din 1883, la care el însuşi a avut o importantă contribuţie [2]. După ce s-a hotărât ca România să rămână neutră în acest conflict, invocând faptul că Austro-Ungaria a fost cea care a atacat prima, Carol declara: „Mă voi supune majorităţii, dar mi-e teamă că o sa-mi pară rău de hotărârea luată” [3]. Apoi, regele s-a întors către Carp strângându-i călduros mâna şi spunându-i cu voce tare: „Eşti un om de inimă şi un adevarat bărbat de stat”.

 

Doi ani mai târziu, pe 14 august 1916, noul rege, Ferdinand I, convoacă un alt Consiliu de Coroană pentru a le comunica oamenilor politici convocaţi decizia ca România să declare război Austro-Ungariei chiar a doua zi. Văzând cum regele este influenţat de prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu majestatea sa. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, declară: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică României” [4]. Într-adevăr, va pierde un fiu pe frontul din Transilvania, însă din armata română, iar la bătrâneţe, fostul prim-ministru va asista la Întregirea României.

 

Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu. S-a remarcat printr-un discurs rece, lipsit de sentimentalism. Constantin Gane afirma că: „Din tinereţe până la adânci bătrâneţe, Petre Carp a rămas, în faţa tuturor evenimentelor, un bloc de marmură. Intră cine vrea, rămâne cine poate” [5].

[1] vezi textul tratatului, publicat de A. Slivăţ şi M. Tudorică în „Revista Arhivelor”, nr.2/1967

[2] Constantin Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, p.515

[3] Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 - 1915 - 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

[4] Constantin Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, vol. II, pp.537 - 542

[5] Ibidem

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 142-145

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 210-213

Petre P. Carp provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, care stăpânea întinse moşii precum cea de la Ţibăneşti. Tatăl său, stolnicul Petre Carp, însetat de cunoaştere, învaţă carte la Viena şi se întoarce în Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influenţat de ideile iluminismului şi va deveni un carvunar, nume dat prin asociaţie cu carbonarii italieni. Petre P. Carp s-a nascut la 28 iunie 1837 ,a fost om politic, diplomat, fondator al Societăţii Junimea şi lider politic al acesteia. După fuziunea din 3 aprilie 1907, Carp devine şi preşedinte al Partidului Conservator. Cu o carieră politică impresionantă, ce s-a desfăşurat pe parcursul a 50 de ani, a fost martorul renaşterii naţionale a României. Unul dintre cei mai mari oameni de stat ai ţării, Petre P. Carp s-a numărat printre cele mai avizate voci din viaţa politică românească, luptând cu vehemenţă pentru crezurile sale politice. Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu.

După primele învăţături deprinse la şcoala primară, familia se hotărăşte să-l trimită pe adolescentul Petrache să studieze în Germania, la Berlin, aşa cum şi tatăl său şi bunicul său primiseră o instrucţie şi o educaţie temeinică şi aleasă la şcoli superioare din Viena şi Berlin. Aşadar, tânărul Carp urmează studiile liceale la „Französische Gymnasium” din capitala Germaniei, unde îşi susţine bacalaureatul în 1858, obţinând o medie generală maximă. În continuare, Carp urmează cursuri universitare la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn, axându-se pe economie politică, filosofie, litere şi istorie. Încă din acele vremuri, studentul Carp se remarca de ceilalţi colegi ai săi printr-un discurs sobru, rigid, concis, care îl va caracteriza pe tot parcursul carierei sale politice.

În toamna anului 1862, Carp revine la Iaşi, unde îi va întâlni pe Titu Maiorescu şi Vasile Pogor. Ulterior, în următorii doi ani li se vor adăuga şi Theodor Rosetti, împreună cu Iacob Negruzzi, formându-se astfel grupul ce va fonda Societatea Junimea în primăvara anului 1864. Având la bază idei comune, cei cinci se vor axa la început pe cultivarea spiritului literar, ei reprezentând o nouă generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Dar, Petre P. Carp, atât de împătimit pentru viaţa publică, era aproape imposibil să-şi satisfacă veleităţile în acest domeniu deoarece Junimea nu facea politică, ceea ce îl nemulţumea profund.

Astfel, se hotărăşte să părăsească Iaşiul şi societatea literară în care îşi facuse un debut promiţător. În toamna anului 1865, soseşte la Bucureşti şi ocupă postul de auditor la Consiliul de Stat. Ulterior, se alătură „monstruoasei coaliţii”, iar liderii conspiraţiei i-au răsplătit atitudinea numindu-l secretar al Locoteneţei Domneşti, apoi la conducerea Agenţiei diplomatice de la Paris (1866 - 1867).

După revenirea din Franţa, Petre P. Carp se întoarce la Junimea şi decide să candideze ca deputat în Colegiul I Vaslui, pe listele conservatorilor. În Parlament, se va remarca prin calităţile oratorice impresionante. În 1870, tânărul junimist obţine şi primul ministeriat, cel al Externelor, în cabinetul Epureanu. Prezenta lui în acest minister coincide cu războiul franco-prusac şi cu simpatiile mărturisite ale opiniei publice româneşti pentru Franţa.

P. P. Carp tânărMinistrul de Externe român se va pronunţa pentru neutralitatea ţării sale într-o eventuală trecere a trupelor ruseşti peste Prut. Imperiul Ţarist ceruse revizuirea Tratatului de Pace de la Paris din 1856 şi concentrarea unor unităţi militare la frontiera estică a României care se va opune cu armele, dacă situaţia o cerea, împotriva încălcării neutralităţii declarate. În discursul său din 5 iulie 1870, Petre P. Carp va declara în Adunarea Deputaţilor citându-l pe Ion C. Brătianu, care spusese: „acolo unde este ortodoxie, acolo este România”, dar adaugă şi punctul său de vedere în calitate de ministru de Externe: „acolo unde sunt gintile latine, acolo va fi şi inima Romaniei”.

Interesant si adevarat, termenul de neoconservatorism s-a nascut in mijlocul stangii americane si fost aplicat “liberalilor americani moderni”, care au fost vazuti de stanga americana ca deviationisti spre dreapta, deoarece au sustinut utilizarea puterii economice şi militare americane pentru a aduce drepturile omului si democratia in lumea comunista si in tarile denumite “neangajate”, intr-un cuvant in dictaturile de stanga ale anilor ‘60-‘70.

Din punct de vedere socio-economic, neoconservatorii nu se impotrivesc “statului social", adica statului care aplica politici pentru promovarea bunăstării sociale ale unor sectoare mai slabe ale societatii; intr-un cuvant acepta politica interventionista a statului desi susţin piaţa libera si economia liberala. Irving Kristol a fost considerat fondator al mişcării neoconservatoare si “manifestul” acestei miscari a fost articolul “Mărturisirea unui Adevar, Declaratia unui Neoconservator" (Confessions of a True, Self-Confessed 'Neoconservative) publicat in anii ’50 ai secolului trecut. Ideile lui Irvin Kristol au fost sustinute si preluate de Norman Podhoretz, editor al revistei “Commentary” intre anii 1960 – 1995. Astazi este sustinut doctrinar de William Kristol, fiul lui Irving, care a fondat “Proiectul pentru un Nou Secol American” (Project for the New American Century), proiect interesant in care am si eu onoarea sa-mi aduc modesta contributie si pe webul caruia puteti citi si analize interesante despre subiectele pe care le discutam in postarile mele aici.

Bineinteles ca vom reveni cu o analiza mai amanuntita asupra acestui curent american, care intr-un fel sau altul a stat la baza unor politici americane globale, numita simplistic “Doctrina Bush”, doctrina care a promovat si interesele Romaniei, ne-a bagat in NATO si ne-a ajutat semnificativ sa devenim membrii UE.

Veti intreba ce legatura au neoconservatorii in general si cei americani in particular cu subiectul “dreptei romanesti”. Vorbind faptic, doua feluri de conexiuni: prima ar fi faptul ca in toate partidele politice din Romania, inclusiv PSD, exista tendinte si personalitati neoconservatoare, chiar daca nu o stiu sau recunosc; al doilea, pentru ca m-am plictisit sa explic tranzitia PD din internationala socialista spre PPE si aripa dreapta a politicii romanesti. Personal, nu cred ca la momentul acestei treceri cineva s-a gandit la neoconii americani, totusi ca principiu am aratat ca aceste treceri nu numai ca se petrec in realitate, dar sunt legitime si isi au rostul lor.

Cateva articole interesante in limba engleza 1, 2 , 3 

Trebuie sa anticipez si sa subliniez ca tema articolului nu este conservatorismul religios ci simplu - prezenta religiei in sistemele politice conservatoare. Asa cum am subliniat in postarile precedente, sistemele politice conservatoare pun accentul pe traditionalism. Biserica a fost si este un element traditional al tuturor sistemelor conservatoare, care s-au ajutat in trecut si se ajuta si in prezent pe suportul etic si moral al religiei, care a fost si este un aliat de baza al societatii conservatoare. Trebuie sa recunosc ca am fost neplacut impresionat de protestele nejustificate ale unor politicieni si ale unor elemente ale societatii civile impotriva prezentei reprezentantilor clerului in Parlament. Prezenta patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane in Parlamentul Romaniei este la fel de legitima ca prezenta Presedintelui in aceasta instanta. Romanii s-au declarat in majoritatea lor Crestini Ortodocsi (aprox. 80%) deci prezenta Patriarhului este legitimata de aceasta majoritate.

Conservatorismul liberal este o variantă politică a conservatorismului, aceasta variantă doctrinara încorporand elemente liberale. În evolutia politica, "conservatorismul" şi "liberalismul" au avut semnificaţii diferite în timp, iar in anumite ţări, termenul de "conservatorism liberal" a fost utilizat în sensuri destul de diferite. În democratiile Europene moderne, conservatorismul liberal combină politici conservatoare, combinate cu multe poziţii liberale pentru rezolvarea unor problemele sociale sau economice. Cele mai multe partide politice de centru-dreapta din Europa sunt sau conservator-liberale sau liberal-conservatoare, politicile lor fiind diferite din punct de vedere practic. În comparaţie cu un alt grup de partide de centru-dreapta, cum ar fi cele Creştin Democrate, conservatorismul liberal este mai puţin tradiţionalist şi de obicei mai multe liberal în economie, favorizând taxe-scăzute şi minimalizand pe cat se poate functiile guvernamentale.

La origine, "conservatorii liberali" au fost cei care au combinat atitudinile sociale conservatoare cu perspectivele economice clasic-liberale. În timp, majoritatea conservatorilor din lumea occidentală au adoptat ideile economiei de piaţă, astazi considerate de majoritatea politologilor "conservatoare". Cu toate acestea, în unele ţări, termenul de "liberal" a ramas folosit numai pentru a descrie opinii economice.

Crin Antonescu, din nefericire prin populismul infantil pe care l-a propagat, a dus la derizoriu ideea de bun-simţ. Acest articol va incerca sa repuna in drepturi ideea bunului-simt din punct de vedere empiric, filozofic si doctrinar, incercand sa dovedeasca existenta unui curent filosofic bazat pe aceasta idee.

Mişcarea conservatoare a bunului-simţ este cunoscuta si sustinuta in Statele Unite, Anglia, Canada, Australia si Singapore. Conservatorismul bunului-simţ isi trage perceptiile morale si ideologia sociala din crestinismul protestant (evanghelic). In ultimii ani, s-a extins impreuna cu protestantismul crestin in America Latină, precum şi in alte regiuni. În fiecare ţară, agenda politică este diferita, dar are teme economice comune:

1. Reducerea fiscalitatii si minimalizarea taxelor pot promova creşterea economică.

2. Sprijin pentru liberalismul economic, capitalismul moderat, monetarismul şi liberul schimb.

3. Privatizarea majoritatii infrastructurilor şi a serviciilor guvernamentale, bazata pe convingerea ca sectorul privat este mai eficient si poate oferi astfel de servicii mai ieftine si mai performante.

4. Raţionalizarea politicilor guvernamentale şi reducerea reglementarilor restrictive într-un efort de a usura investitiile transfrontaliere si cartelizarea comerciala.

Cateva cuvinte despre plagiatul lui Crin Antonescu.

 Revolutia bunului- simţ (CSR - Common Sense Revolution) a fost o expresie folosita ca slogan politic pentru a descrie Conservatorismul bunului-simţ în dezbateri politice care au avut loc in Australia şi în Statele Unite (New Jersey) în anii 1990. Bazat pe modelul economic din Singapore, scopul său principal este reducerea impozitelor, echilibrarea bugetului, producandu-se prin reducerea dimensiunii şi rolul guvernului. Cel mai cunoscut nume al acestei mişcări politice si sustinator al ei a fost Mike Harris, prim-ministru al provinciei Ontario 1995 – 2002 si presedintele partidului Conservator Progresiv din Canada.

Cateva cuvinte despre bunul-simţ

Bunul-simţ nu este numai o construcţie verbală folosită pentru a descrie ceea ce este considerat ca fiind larg acceptat de majoritatea oamenilor, ci si o idee filozofica care a preocupat filozofii antici sau medievali (Aristotel si Avicenna), care au considerat ca bunul-simţ este felul prin care individul, cu ajutorul sensurilor lui, constientizeaza o realitate optimala. In psihologia moderna, acest lucru este definit de termenul perceptie, adica felul in care noi percepem ideile si comportamentul optimal. Bineinteles ca oameni diferiti pot percepe diferit, fiecare bazandu-se pe experientele proprii dependente de educatia si societatea in care ei traiesc.

Din punct de vedere filozofic, subiectul bunului-simţ este tratat de doua teorii antagoniste. Prima teorie, o teorie gnoseologică idealistă: Teoria ideilor înnăscute sustine ca: conştiinţa omului ar exista de la naştere, independent de experienţă; aceasta teorie a fost sustinuta mai mult sau mai putin, in diferite forme, de Descartes si Leibniz. O a doua teorie, formulata si promovata de John Locke ca teorie conceputa pe baza senzualismului materialist si preluata de Condillac in materialismul dialectic, respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoştinţelor noastre sunt senzaţiile şi percepţiile, care reflectă lumea obiectivă.

Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1820- 1880), a fost fiul vornicului Ioan Epureanu şi al Catincăi Negel, provenind din neamuri de boieri cu întinse proprietăţi în ţinutul Tutova. Familia Epureanu este menţionată în hrisoave încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Studiile primare le urmează la Heidelberg în Germania, apoi urmează cursuri universitare la Berlin, Gotingen, Jena şi obţine doctoratul în drept în anul 1839. Epureanu se numără printre fondatorii ambelor partide de pe scena politică românească a vremii, Liberal şi Conservator, dar crezul său politic a fost întotdeauna mai aproape de viziunea conservatoare. Personalitate cu o bogată experienţă politică, Manolache Epureanu a ocupat funcţii importante în stat, printre care prim-ministru în ambele Principate Române, apoi în România, preşedinte al Adunării Deputaţilor, ministru de Interne şi al Justiţiei. De asemenea, a fost primul preşedinte al Partidului Conservator.

Revenit în ţară, Epureanu intră în magistratură şi este numit preşedinte al Tribunalului Tutova (1844 – 1846). Participă la mişcarea revoluţionară din 1848 din Moldova, fiind unul din redactorii Petiţiei-proclamaţiune de la Iaşi. Când mişcarea este înfrântă, Mihail Sturdza decide ca liderii acesteia să fie exilaţi în Turcia. Împreună cu alţi colegi, printre care şi Alexandru Ioan Cuza, Epureanu reuşeşte să se sustragă exilului, fiind ajutat de viceconsulul englez de la Brăila, şi ajunge în Transilvania. Aici, participă la Adunarea Naţională de la Blaj (3/15 mai 1848) şi semnează programul revoluţionar de la Braşov, „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea abolirea privilegiilor boiereşti şi unirea Moldovei cu Ţara Românească „într-un singur stat neatârnat românesc”. La Cernăuţi, ia parte la formarea Comitetului revoluţionar moldovean.

În 1849 se întoarce în Moldova, iar domnul Grigore Alexandru Ghica îl numeşte preşedinte al Divanului de Întărituri (1854 - 1856). Manolache, aşa cum obişnuiau să-i spună prietenii, a fost unul dintre cei mai fervenţi unionişti, fiind desemnat membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei. Totodată, Epureanu renunţă la tron în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza. Apreciat de domnitor ca un jurist de prestigiu, priceput în gestionarea admnistraţiei, Manolache Epureanu este numit membru în Comisia Centrală de la Focşani, preşedinte al Consiliului de miniştri în Moldova (27 aprilie 1859 - 3 aprilie 1860) şi în Ţara Românească (13 iulie 1860 – 14 aprilie 1861). Din această calitate a făcut primii paşi către înlăturarea privilegiilor fiscale, a coordonat secularizarea averilor mănăstirilor neînchinate (chinoviilor), a luat măsuri de modernizare a armatei (înfiinţarea unui batalion de geniu) şi a încercat înfiinţarea unor instituţii de credit (bancă naţională şi credit funciar). După ce cabinetul său primeşte un vot de blam în aprilie 1861, Epureanu este trimis în judecată pentru presupuse nereguli în alegeri şi abuzuri în administraţie. A fost achitat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 18 septembrie 1862.

După alegerea lui Carol I ca domnitor al României, este numit preşedinte al Adunării Constituante care este însărcinată de viitorul rege să adopte o nouă constituţie a ţării, după model occidental. Manolache obţine un nou mandat de prim-ministru între 20 aprilie 1870 - 14 decembrie 1870. Din acestă funcţie a trebuit să facă faţă agitaţiei provocate de mişcările antidinastice de la Ploieşti, fiind acuzat că a acţionat cu moderaţie. Ministru de Finanţe şi de Justiţie în guvernul Catargiu, Epureanu demisionează din cabinet, nefiind de acord cu înfiinţarea Creditului Funciar fără participarea capitalului străin. Totodată, este acuzat de luare de mită în jurul „Afacerii Mavrogheni”. Deşi se afirmase ca un politician de viziune conservatoare, Manolache Epureanu a intrat în grave disensiuni cu prim-ministrul Lascăr Catargiu, astfel că se alătură opoziţiei liberale, numărându-se şi printre fondatorii Partidului Naţional Liberal pe 24 mai 1875.

Pe 27 aprilie 1876, Epureanu devine primul preşedinte al Consiliului de miniştri format de PNL. Demisionează din guvern şi din partidul liberal în scurt timp, pe 23 iulie acelaşi an, motivându-şi decizia prin faptul că a fost nemulţumit de acuzele aduse de liberali foştilor colegi conservatori, mai mult, aceştia luând decizia să trimită în bloc la judecată fostul guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Astfel, Epureanu se întoarce în rândul familiei prin care s-a lansat pe scena politică.

Pe 3 februarie 1880, Emanoil Costache Epureanu participă la fondarea Partidului Conservator, fiind ales şi primul preşedinte al acestei formaţiuni politice până la decesul său survenit doar peste câteva luni. Astfel, Manolache Epureanu a rămas în celebru în istorie, reuşind să se numere printre fondatorii ambelor partide de pe scena politică românească. Totodată, a fost adoptat şi programul partidului, care sintetiza în termeni foarte clari doctrina: ataşamentul pentru evoluţia organică a societăţii, pentru susţinerea unui progres măsurat şi continuu, pentru acţiunea concretă, coerentă a unui executiv reticent la imitaţiile excesive sau la construcţiile politice abstracte, pentru respectarea valorilor tradiţionale. Emanoil Costache Epureanu se stinge din viaţă în străinătate, la Wiesbaden, pe 7 septembrie 1880, la vârsta de 60 de ani.

După moartea lui Lascăr Catargiu, Cantacuzino este ales preşedinte al Partidului Conservator pe 30 martie 1899. Obţinerea acestei poziţii de lider al conservatorilor s-a datorat unui concurs de împrejurări favorabile, cauzate de neînţelegerile din rândul partidului. Conform principiului rotativei guvernamentale, regele Carol I l-a desemnat de două ori în fruntea Consiliului de miniştri. În timpul mandatelor sale politice, au fost discutate şi aprobate Legea creditului pentru continuarea fortificaţiilor, Legea etalonului-aur şi reorganizarea Băncii Naţionale, Legea organizării magistraturii, Legea împotriva cumulului, Legea pensiilor civile (noiembrie 1889). El şi-a exprimat solidaritatea cu cauza luptătorilor români din Transilvania pentru libertatea lor naţională implicaţi în procesul memorandiştilor (aprilie – mai 1894). La Bucureşti fusese creată, în 1890, Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor şi tot în acelaşi an s-a sărbătorit pentru prima oară în România ziua de 1 Mai.

Mandatul său ca şef al conservatorilor a fost marcat şi de celebrele contre politice cu junimiştii. Pe 7 iulie 1900, guvernul Cantacuzino a demisionat, principala cauză fiind grava criză financiară căreia guvernul nu-i găsise o soluţie, acesteia adăugându-i-se îmbolnăvirea liderului politic. Acesta a acceptat un guvern de coaliţie cu Partidul Constituţional, susţinându-l pe Petre P. Carp în funcţia de prim-ministru. Însă, după numai un an, disensiunile între cele două grupări s-au agravat. Cantacuzino nu a fost mulţumit că guvernul Carp încercat rezolvarea crizei financiare prin vinderea unor acţiuni ale Băncii Naţionale şi prin concesionarea unor terenuri petrolifere. Pe 22 decembrie 1904, liderul conservator a revenit la preşedinţia Consiliului de miniştri. În acest nou mandat se va confrunta cu puternice represalii ale ţăranilor, nemulţumiţi de întârzierea adoptării unei adevărate reforme agrare, bazată pe exproprierea marii proprietăţi. El însuşi unul dintre marii latifundiari ai ţării, Cantacuzino nu putea permite ca această reformă să se înfăptuiască.

Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832 - 1913), a fost preşedinte al Partidului Conservator şi al Consiliului de Miniştri, mare latifundiar si jurist proeminent a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia sa, motiv pentru care a fost supranumit „Nababul”. Descendentul unei vechi familii boiereşti, mari proprietari de pământ. Părinţii săi erau marele vornic Grigore Cantacuzino şi Luxiţa Creţulescu. Urmează studii primare la Bucureşti, apoi obţine bacalaureatul la Paris, unde urmează şi cursuri universitare la Facultatea de Drept. În 1858 Cantacuzino devine doctor în ştiinţe juridice, cu teza intitulată „Teoria inovaţiei în dreptul românesc şi cel francez”. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după decesul acesteia s-a recăsătorit, cu Ecaterina Băleanu cu care a avut şapte copii, o fată şi şase băieţi.

In tara unde, conform unei zicale, nimic nu poate ramane secret, un fapt tragic a ramas invaluit in mister pana astazi: asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu, petrecuta la 8 iunie 1862. Barbu Catargiu, premierul conservator potrivnic reformei agrare, a fost asasinat in imprejurari ramase neclare pana astazi. Iar ceea ce nu s-a aflat atunci este imposibil de elucidat azi. Ancheta oprita in plina desfasurare, persoane anchetate sumar sau chiar deloc, dosarul asasinatului sustras si dosit ulterior prin arhivele Ministerului Justitiei, reluarea anchetei la multi ani dupa producerea evenimentelor, precum si o serie de evenimente petrecute in chiar ziua mortii premierului au alimentat suspiciunile si au impins asasinatul in legenda.

Vezi prima postare despre Barbu Catargiu

Pe când se treceau în revistă numele candidaţilor la Domnie, Barbu Catargiu a înclinat iniţial pentru fostul domnitor Gheorghe Bibescu. Îndată ce s-a ivit soluţia alegerii colonelului Alexandru Cuza pe Tronurile reunite, el a îmbrăţişat cu entuziasm ideea. A făcut chiar parte din primul Guvern de la Bucureşti, instituit de Cuza Vodă sub preşedinţia lui I.A. Filipescu, Guvern în care i-a fost repartizat Ministerul de Finanţe (25 ianuarie-20 martie 1859). Ca vicepreşedinte al Adunării Elective, a condus şedinţa solemnă de primire a lui Cuza Vodă în mijlocul Reprezentanţei Naţionale din Bucureşti; a fost, de asemenea, un activ membru al Comisiei Centrale de la Focşani şi a suplinit ca interimar conducerea Ministerelor ucrărilor Publice, Finanţelor.

Barbu Catargiu (1807 - 8 iunie 1862) a fost figura emblematica a Partidului Conservator si prim ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiaşi an. Asasinul său prezumtiv se pare că a fost Gheorghe Bogati, despre care vom discuta mai tarziu. Opunindu-se politicilor radical-liberale, Barbu Catargiu va cadea probabil victima unei conspiratii aranjate de Domnitorul A.I.Cuza impreuna cu uni membrii din propriul lui partid. Barbu Catargiu a fost fiul marelui vornic Ştefan Catargiu şi al Ţiţei (Stanca) Văcărescu (fiica banului Barbu Văcărescu). Între anii 1825 şi 1834 a trăit în străinătate, cu precădere în Franţa. A urmat studii de litere, drept, istorie, filosofie şi economie politică la Paris. Revenit în ţară (1834), a frecventat cercurile Societăţii Filarmonice, alături de Ion Câmpineanu si Ion Heliade Rădulescu.

Un om de stat

Vezi prima si a doua postare din aceasta serie

Pentru modul de gândire şi acţiune politică trebuie să notăm şi deschiderile lui spre lume, de la soţia sa englezoaică şi vizitele curente în ţara ei, până la vacanţele în Elveţia. Într-o conversaţie cu Tisza şi-a destăinuit ideea: "Eu părăsesc ţara mea de trei ori pe an, plec în Apus şi consider aceste călătorii ca pe o necesitate de igienă intelectuală." Începe să-l preocupe politica externă şi la 1903 publică un articol ce viza atitudinea Bulgariei faţă de noi. A fost mereu cu gândul la românii macedoneni şi la 1905, profitând de o călătorie la Constantinopol, a dorit să depună un memoriu către sultan prin care cerea recunoaşterea oficială a naţionalităţii cuţo-vlahilor. Refuzul iniţial de a fi primit de sultan l-a determinat ca şi el la rândul său să refuze decoraţia turcă ce i se pregătise şi gestul său a fost eficient, până la urmă, cu presiunea întregului guvern, cererea a fost acceptată.

Omul Politic

Vezi prima postare din aceasta serie

Take Ionescu a devenit repede cunoscut încât într-o bună zi Ion Brătianu, pe atunci prim-ministru, l-a întâlnit pe stradă şi l-a invitat să discute din dorinţa de a promova oamenii de valoare în partidul său. Şi totuşi prima lor discuţie s-a datorat mai degrabă rugăminţilor familiei de a-şi ajuta fratele pedepsit la şcoala militară şi pentru care el intervine la Brătianu. Take însă, deşi era înclinat spre un partid burghez şi liberal decât unul boieresc, a aşteptat perioada de framântări ale primului. Atras de ideile generoase ale lui Rosetti începe mai degrabă o activitate jurnalistică şi colaborează la "Românul". În alegerile din 1884 este votat de către colegiul al III-lea de Ilfov şi astfel începe cariera parlamentară, de data asta cu maturitate mai degrabă atras de moderaţia lui Brătianu decât de extremismul lui Rosetti. Şi tot ca un debut de generaţie, Brătianu promovează în politică şi alţi tineri întorşi de la studii din Occident : Dissescu, Arion, Djuvara, Marghiloman. Take a ţinut să precizeze : " vă închipuiţi că noi ne-am însurat atunci cu păcatele dv ?... De către toţi ni s-a promis solemn o eră nouă, ni s-a promis regenerarea partidului. Şi aşa am primit. Şi am primit fără condiţii, fără cereri, fără promisiuni." 

Perioada intemeierii României moderne, a Vechiului Regat, este săracă în analiza politică şi referinţele sunt destul de puţine. S-au scris cărţi despre acel timp, despre acei oameni, desigur că studiile de specialitate au acoperit acesta perioada, totusi percepţia comună a majoritatii este precară si neinformată. Bineinţeles ca voi incepe cu Partidul Conservator si cu Take Ionescu, considerat de marele Clemenceau drept "marele european", pe drept cuvânt, fiind o ilustră figură pe scena internaţională chiar înainte de Titulescu. Multe din detaliile despre Take Ionescu le-am preluat dintr-o monografia semnată de Constantin Xeni, scrisă la 1932 şi reeditată la Editura Profil, Bucureşti, 1999, redactor Liliana Scarlat. Despre existenta acestei carti si acestei monografi am luat cunostiinta de la dl Marius Dobrin care le-a publicat in Romania literara, si caruia îi multumesc. Xeni a fost deputat conservator, conservator-democrat şi, apoi, liberal, ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale în guvernul condus de Take Ionescu (1921-1922) şi ministru de stat în cabinetul Gh. Tătărescu (1940). A trăit între 1878 şi 1963 având numele de familie Zender. Adversar al mişcării legionare, în 1940 a fost silit să se autoexileze în Elveţia. Aici şi-a redactat paginile memorialistice, în care sunt cuprinse ample evocari ale unor personalităţi marcante ale vieţii politice româneşti, în preajma cărora s-a aflat mulţi ani.

Clinton Rossiter (1917 - 1970) a fost un istoric şi politolog, profesor la Cornell University din 1946 până la moartea lui în 1970. El a scris “Preşedinţia americană” (The American Presidency) si alte 20 de cărţi despre instituţiile americane şi istoria lor. Clinton Rossiter a câştigat Premiul Bancroft şi Premiul Fundaţiei Woodrow Wilson pentru cartea sa “Seedtime of the Republic”. Personal, il consider unul din cei mai valoroşi ganditori conservatori ai Americii moderne. Aduc in aceste randuri cateva spicuiri din cele scrise de Clinton Rossiter in diferitele articole sau carti si care deslusesc o parte din caracteristicile conservatorismului:

Partidul Conservator a existat între 1880 şi 1918 fiind unul dintre cele două forţe politice din România, celălalt fiind Partidul Naţional Liberal. Partidul Conservator a guvernat timp de 14 ani, mai mult de o treime din existenţa sa de facto.

Partidul Conservator a fost fondat pe 3 februarie 1880 în Bucureşti, pe baza unor doctrine ale diversor grupuri conservatoare existente in Romania. Precursorii partidului au fost gruparea politică “Juna Dreaptă.” Oficiosul partidului si propagatorul ideilor noului partid a fost ziarul Timpul (fondat martie 1876). Partidul se baza pe susţinerea marilor proprietari de pământ, burghezia şi unii intelectuali proeminenti. Dupa răscoala din 1907 si reformele ulterioare de pe scena politică şi socială din România, partidul si-a moderat drastic unele doctrine. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în politica României.