Politeía Doctrinară

Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832 - 1913), a fost preşedinte al Partidului Conservator şi al Consiliului de Miniştri, mare latifundiar si jurist proeminent a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din generaţia sa, motiv pentru care a fost supranumit „Nababul”. Descendentul unei vechi familii boiereşti, mari proprietari de pământ. Părinţii săi erau marele vornic Grigore Cantacuzino şi Luxiţa Creţulescu. Urmează studii primare la Bucureşti, apoi obţine bacalaureatul la Paris, unde urmează şi cursuri universitare la Facultatea de Drept. În 1858 Cantacuzino devine doctor în ştiinţe juridice, cu teza intitulată „Teoria inovaţiei în dreptul românesc şi cel francez”. S-a căsătorit cu Zoe Bibescu, iar după decesul acesteia s-a recăsătorit, cu Ecaterina Băleanu cu care a avut şapte copii, o fată şi şase băieţi.

După terminarea studiilor în străinătate, Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a întors în ţară, colaborând la unele publicaţii precum „Revista Română” şi „Revista Dunării”. În 1862, se înscrie în magistratură, fiind judecător la Tribunalul Ilfov şi membru al Curţii de Apel Bucureşti. În 1864 îşi prezintă demisia din această funcţie, ca semn de opoziţie faţă de politica reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza. Ulterior, se iniţiază în francmasonerie şi activează în „monstruoasa coaliţie”. După abdicarea domnitorului, Cantacuzino revine în magistratură şi este numit preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866).

Făcând parte dintr-o familie care deţinea întinse moşii, Cantacuzino se apropie de ideologia conservatoare. Îşi începe cariera politică ca deputat de Prahova în Adunarea Constituantă din 1866. Între mai 1869 - ianuarie 1870 este ales primar al Capitalei. El a renunţat la salariul ce i se cuvenea pentru această funcţie şi pe propria cheltuială a ridicat pe Câmpia Filaretului o fântână care îi poartă numele. Apoi, activează timp de două mandate ca ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu. Principala preocupare a sa a fost dezvoltarea reţelei de căi ferate şi lucrările la poduri şi şosele. În acest context are câteva „incidente” cu societatea Strousberg, legate de darea în primire statului român a unor porţiuni de cale ferată, dar şi cu compania Lemberg.

Ca ministru al Finanţelor (16 decembrie 1873 - 7 ianuarie 1875), Cantacuzino a urmărit înfiinţarea unui Credit Funciar Rural, prima instituţie bancară cu capital românesc, şi a unui nou tarif vamal. Situaţia financiară dificilă impunea luarea unor decizii, fie prin contractarea unor noi împrumuturi, fie prin reduceri bugetare. Cantacuzino a optat pentru a doua soluţie, motiv pentru care s-a confruntat cu titularii unor ministere, mai ales al Ministerului de Război, motiv pentru care şi-a dat demisia. După aceasta, a rămas membru al Parlamentului luând cuvântul pentru renunţarea noului ministru de Finanţe la împrumutul anunţat. Cantacuzino propunea ca soluţie alternativă emiterea unor bonuri de tezaur. Soluţia sa nu a fost acceptată.

Plecarea conservatorilor de la guvernare a fost urmată de o serie de acuzaţii şi de un „proces” intentat de liberali foştilor miniştri conservatori. Printre cei acuzaţi s-a numărat şi Cantacuzino. El a răspuns cu demnitate acuzaţiilor precizând că-şi asumă întreaga responsabilitate pentru acţiunile pe care le-a desfăşurat în timpul deţinerii funcţiilor ministeriale. Acuzaţiile au fost retrase de liberali. Din 1876, Cantacuzino devine senator, iar în timpul Războiului de Independenţă i se conferă misiunea diplomatică de comisar general român, pe lângă Înaltul Comandament al armatei ruse. Totodată, a sprijinit acţiunile militare prin donaţii substanţiale pe care le-a făcut pentru armata română. În 1884, îmbolnăvindu-se de laringită a plecat în Franţa la tratament părăsind pentru o vreme viaţa politică. A revenit în 1886 pentru a participa la dezbaterea legii asupra taxei moştenirilor, dar, incomplet refăcut, s-a întors în Franţa. În 1888 se afla în ţară, iar pe 16 noiembrie 1889 a devenit preşedinte al Adunării Deputaţilor, calitate în care a acţionat pentru organizarea arhivei Adunării. Gheorghe Cantacuzino a fost de câte două ori, atât preşedinte al Adunării Deputaţilor, cât şi preşedinte al Senatului României, din acestă ultimă funcţie trecând la cele veşnice în 1913.

Bibliografie

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 128-130

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 207-209