Politeía Doctrinară

Privind la ceea ce se intampla pe ambele maluri ale Atlanticului nu poti sa nu te intrebi – “ce naiba s-a intamplat cu societatea occidentala?” Raspunsul nu poate fi decat  o deficienta majora in felul in care sunt observate evenimentele, intelese problemele, gandite si implementate solutiile.

Adevarat, lumea occidentala a trecut printr-o lunga perioada de prosperitate care a diminuat calitatile milenare de supravietuire individuala si sociala. Majoritatea membrilor societatii occidentale s-au despartit de grijile cotidiene si au adoptat comportamente pe care le-am fi numit cu un secol in urma ca “plezirisme”; astazi le numim “consumerisme”. Progresul pentru societatea occidentala s-a transformat instinctiv sau deliberat in tendinta de a consuma chiar daca nu trebuie, nu poti sau nu ai cum sa platesti ceea ce consumi.

Habitus-ul social a fost alterat si s-a transformat dintr-o calitate de exceptie care a generat o ordine sociala bazata pe valori comune intr-un habitus de obiceiuri fara nici o alta esenta in afara dorintei de a avea cat mai mult pentru cat mai putin efort posibil.

Habitus este un concept complex, care poate fi înţeles ca o structură a minţii caracterizată de un set de elemente şi trăsături dobândite într-o comunitate: relatii, sensibilitaţi, dispoziţii şi preferinte [1].  În existenţa concretă şi cotidiană, elementele particulare care formeaza habitus-ul sunt rezultatul rectificării structurii sociale la nivelul subiectivităţii individuale. Un anumit comportament sau o anumită credinţă devine parte a structurii unei societăţi când scopul original al acelui comportament sau al acelei credinţe nu mai poate fi reamintit (nu mai exista în memoria indivizilor respectivei societaţi) şi devine socializat în respectiva cultura.

Rolul socializării primare (copilărie, adolescenţă) şi secundare (vârsta adultă) este foarte important în structurarea habitus-ului: prin mijlocirea acestor achiziţii comune de capital social, comportamentele, gusturile şi „stilurile de viaţă” ale indivizilor  [2].  Televiziunea a limitat inflenta  cartii, “discutiile virtuale” prin relelele de socializare elimina (sau submineaza) treptat  dialogul viu intre cunoscuti, prieteni sau familie.

O lume fara lideri proeminenti actioneaza ca o “turma”. Irving Janis (1918 –1990), fost profesor de psihologie la Univesitatea Yale, a fost numit in al doilea razboi mondial de armata americana sa studieze moralul soldatilor americani si  felul in care deciziile comandantilor le influenteaza acest moral. Dupa sfarsitul razboiului, pe baza studiilor efectuate,  Janis a formulat una dintre cele mai interesante teorii ale veacului trecut (XX),  “teoria gandirii colective” (Groupthink). Janis analizeaza toate esecurile politice americane de la Pearl Harbor (1941) si pana la razboiul  din Vietnam  (1964-67). Personal cred ca si comunismul a fost lichidat de unele influente ale acestui mod de gandire.

Gândirea de grup (de turma) este  un mod de a gândi al oamenilor angajati intr-un proiect, care printr-o coeziune de grup se străduiesc sa ajunga la un consens de unanimitate  (sau majoritate covarsitoare), dar fara a aprecia realist cursuri alternative de acţiune. Problemele acestui mod de a gândi si acţiona:

Gândirea de grup (de turma) de genul prezentat, care poate avea simptomele enumerate mai sus, apartine, indubitabil, unui proces decizional defectuos. Actiunile grupului partizan vor impune de facto urmatoarele greseli:

Exact asta s-a intamplat in realitatea pe care o traim. Noi insine ne-am “scurtcircuitat”. Liderii deficitari isi impun hotararile bazate pe criterii care nu au nici o legatura cu eficienta solutiilor. Ei slujesc interese complet diferite decat cele necesare, nu pentru ca o doresc ci pentru ca nu au incotro. Intr-o lume in care habitus-ul social a fost alterat, ei nu pot fi apreciati pentru hotarari grele, care temporar diminueaza “plezirismul” aparent. Ne-am lipsit de “avocatul diavolului” si fara el o societate nu poate rezolva pertinent problemele in care se zbate.

Biliografie si citate traduse:

Janis, Irving L. Victims of Groupthink. Boston. Houghton Mifflin Company, 1972,
David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997
Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004
[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.
[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.

Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.  Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului. Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl inaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz. Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile. Vezi biografia intreaga. Vezi biografia intreaga.

Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică.

Pe drum spre apogeul politic

“Am intrat în viata politica împins de împrejurari: nici nu-mi trecea prin minte ca într-o zi voi juca în tara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma razboiuului mi l-au rezervat”. Sunt cuvintele lui Averescu si tot el venea sa precizeze: ” in mijlocul framântarilor de razboi, constiinta generala si-a dat seama ca raspunderea nenorocirilor prin care trecea se datoreaza mentalitatilor oamenilor care au avut destinele tarii în mâini, adica partidelor politice care au cârmuit tara pâna la razboi. S-a nascut atunci dorinta neînfrânata de a se rupe cu trecutul si a se porni pe o cale noua în viata politica. Aceasta dorinta a fost generala. Privirile tuturor acelora care au fost luati de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut ca m-as fi facut vinovat de adevarata lipsa de iubire de tara si de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mâna”.

Seninatatea si detasarea cu care au fost gândite aceste cuvinte ne fac sa credem ca Al. Averescu descifrase sensul profund al nemultumirilor generale din societatea româneasca; viitorul a dovedit însa ca n-a fost pregatit pentru a gasi solutiile cele mai potrivite. In viata politica, daca spiritul de ordine si disciplina nu poate crea decât conditii prielnice înfaptuirii unui program, nu reprezinta programul însusi.

Dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, “a carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti”. A doua zi, în casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino, generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici, V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza, fruntas al Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea .

Liga nu avea program, vehiculând lozinci generale: “Munca, cinste, legalitate”, Raspunderi, si nfaptuirea reformelor” etc.

Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi “cel putin 5 ha de teren arabil”.

 

“Taica Averescu” era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata “nevroza”. Intâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si femeile îi pomeneau cu evlavie numele. Intr-o comuna din Valea Cernei, numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum tot el este acela care le-a dat pamânt. Notati ca asemenea lucruri mi le spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care prezidam aplicarea acestei mari reforme “

La rândul sau, C. Argetoianu scria ca “în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. In sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul acestui nou Messia al neamului românesc”.

Fire sincera si lucida, Averescu a mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un “bloc parlamentar” pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri, câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care “unii, aflati pe banca ministeriala”, ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de interne.

Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-a apropiat cu abilitate de Averescu. Intâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta la “Raspunderi”, va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere.

Intr-adevar, la 13 martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga; tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice. Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920.

Bratianu manevreaza

Guvernul Averescu a avut o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia.

Asteptarile populatiei erau însa mult mai mari si “mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapida erodare. Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.

In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea Parlamentului, a adaugat o fraza în text: “Timpurile sunt atât de grele, încât tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele”. Când s-a citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca “nu era un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare”. La sugestia regelui, ministrul de externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza, încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu.

Dupa un guvern de numai o luna, la 19 ianuarie 1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a confruntat cu serioase probleme interne. n decembrie 1923, C. Argetoianu s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca “steagul generalului Averescu a apus”. Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei. n primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a demonstra ca “Partidul Poporului traieste”. La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa sprijine, “la momentul potrivit”, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca “lupta noastra si-a atins scopul”, cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul “La Palat!”, pentru înlaturarea imediata a lui Bratianu. “Daca voiti le-a replicat Averescu sa faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de minciuna”. Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie 1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta va ajunge la tron înainte de majorat.

“Poftim, ia guvernul”

In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet. Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal, acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu “n-a fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu”.

Având la interne pe Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926 si, beneficiind de “prima electorala”, a obtinut 292 mandate, în timp ce nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.

Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret, legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie 1927 i-a reprosat ca s-a abatut “de la cele convenite împreuna”. Generalul a replicat: “Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum întelegem noi”. “Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns: Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul “.

Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4 iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si–a scris mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la sedinta de guvern. Intrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: “Mi-a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit prim-ministru în locul meu”. Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca era împins spre periferia vietii politice.

In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C. Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga “Vlad Tepes”. Geeralul s-a multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii electorale din martie 1926.
 

Citate, Note  si Bibliografie

1. Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.43
2. Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
3. “Îndreptarea”, II, nr.86 din 17 aprilie 1920
4.Ioan Scurtu, Schimbările de guverne de la sfârşitul anului 1921 şi începutul lui 1922, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr.1/1972
5. Mit şi realitate: Alexandru Averescu  Prof. acad. Ioan Scurtu

Chiar daca apartinem unei culturi bazata pe faptul ca istoria are un inceput in Geneza si va avea un sfarsit in Parusia, deci o evolutie liniara, nu putem ignora cicluri istorice care se repeta la anumite intervale, de obicei din cauza unor schimbari profunde, de ordin  social. Un nou ciclu incepe cand ceea ce a fost nu mai corespunde unor realitati in evolutia omenirii.  Discrepantele intre realitatile sociale si cele politice, economice, militare, religioase sau ecologice ale unor societati declanseaza “miscari tectonice” sociale, provocand tranzitia spre alte asezari sociale. Uneori tranzitia spre un alt ev se va face lent si molcom, alteori rapid si violent.

Periodizarea istoriei este o chestiune didactica, de multe ori incorecta si in majoritatea cazurilor dezbatuta mai mult decat faptele in sine. Felul nostru de a pune toate lucrurile in “sertarasele” mintii este aproape un impuls biologic. Problema este ca fiecare cultura isi are felul sau de a aranja altfel sertarele memoriei si de aici discrepantele majore in felul cum  ne folosim de aceasta memorie istorica. De obicei, cand incep sa vorbesc despre istorie intr-un mediu sau altul mentionez ca “matematica se ocupa de calculul unor cantitati pe care istoria le descrie.” Cat timp istoricii au descris faptele fara sa le comenteze lucrul a fost excelent, cand au si inceput sa le comenteze lucrurile au luat o turnura dificila. Cat timp istoricii au descris fara sa comenteze? Cam niciodata! Daca tot scrii despre ceva, ai tendinta naturala de a-ti da cu parerea. De multe ori parerile pot fi gresite, de alte ori pot fi corecte. In majoritatea cazurilor, pareri corecte intr-un timp pot deveni “gogomanii” intr-altul  si viceversa. Deci aici intervine diferenta dintre calculul cantitatilor si descrierea lor.

Nu as vrea sa fiu in pielea istoricului care va dori sa scrie despre evenimentele petrecute in zilele noastre. Sunt multe perioade istorice care sunt vopsite in alb, adica pur si simplu nu cunoastem prea multe pentru ca sursele sunt putine si de neconsiderat din cauza subiectivismului lor clar. Perioada in care traim este si mai dificila dintr-o cauza absolut opusa – enorm de multa informatie in majoritatea ei nerelevanta, manipulanta sau pur si simplu neadevarata.

“Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie incat fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal” profund diferit de un alt “adevar personal” al unui interlocutor intamplator. Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enuntari particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

Cine crede ca istoria se repeta nu cunoaste istorie. Istoria nu s-a repetat niciodata. Societatea isi repeta tiparele evolutive si impune – unii spun evolutia – numita de altii progres. Aceste tipare evolutive conduc la sentimentul ca istoria se repeta. Am sa incerc sa conduc aceasta teorie la inceputurile scrise ale istoriei. Intr-o serie de articole scrise acum cativa ani, mult inainte de criza actuala am descris o prima evolutie spre un alt ev. Ma refer la perioada de trecere de la bronzul tarziu spre fierul timpuriu, adica ceva intre anii 1400 – 1100 î.Hr. Este perioada in care Regatul Nou Egiptean se prabuseste sub presiunea Popoarelor Marii, Civilizatia Minoica si Imperiul Hitit dispar. Migratia din nord si din est spre Levant, Arhipelagul Elen si Egipt (zonele bogate) dau “peste cap” sistemul economic existent, apar primele manifestari religioase monoteiste si dezastre naturale (ecologice) in Estul Marii Mediterane, Anatolia si Levantul de Nord distrug economia agricola si comertul intre state, producand grave dezechilibre intre cei care aveau si cei care flamanzeau. 

Capitalismul-fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism-fiduciar  a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), insusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-pecuniar -  au la baza o singura ipoteza existentiala – minciuna si propaganda masiva. Cine crede ca aceasta criza, declansata de capitalismul- fiduciar, s-a terminat greseste amarnic. Omenirea a intrat in a doua etapa a crizei, poate si mai grea decat prima. Etapa in care statele au devenit amenintate de faliment. Aceasta etapa o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai putin dependenta  de capitalismul fiduciar; singura legatura ar fi ca acest capitalism a facilitat intrarea statelor in impas (vezi legaturile oneroase ale economiei grecesti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pana la insolventa lor). Din nefericire, o poveste cu variatii putin diferite o vedem astazi in Irlanda si Porugalia - sigur vor urma si Italia si Spania, poate mult mai grava dect prima.

“Criza datoriilor suverane” era iminenta! Ea a fost generata de dezechilibrul dintre supra-productia unor state fata de supra-consumul altora. Intr-un cuvant, chinezii si nemtii au fabricat si grecii, spaniolii si altii au cumparat, bazandu-se pe niste venituri care au ramas “pe vine”. Chinezii si germanii au acceptat indatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hartii care s-au dovedit fara valoare.

Vreau ca toti prietenii socialisti sa inteleaga – capitalismul nu a murit, ci el va trebui sa se curete de reziduurile lacomiei si ale non-valorilor pecuniare.  Cea mai mare putere capitalista (in devenire) din lume este un stat comunist – China. Capitalismul NU este si NU a fost niciodata o oranduire sociala. De la sclavagism si pana in zilele comunismului chinez, capitalismul a fost un sistem economic, care niciodata nu va avea inlocuitor. Capitalismul a fost si va fi si in viitor promotorul progresului.

Criza – si tot ce este legat de ea – are doua nume, primul se numeste “Dezechilibru”, al doilea se numeste “Neincredere”. In clipa cand se creaza o relatie in care un stat sau un grup de state produc enorm de mult si state care consuma enorm de mult fata de posibilitatile lor, ai creat un Dezechilibru. Deoarece nimic si nimeni nu poate trai intr-un dezechilibru au creat niste instrumente pentru a dezamorsa momentan problema. Ai un picior mai scurt la masa pe care mananci, bagi cateva bucati de hartie sub piciorul scurt, il echilibrezi pentru un timp, dupa aia Dumnezeu e mare. Sau moare creditorul sau moare cel care este creditat sau se intampla o minune.

Indiferent cum si cand aceasta criza se va termina, sunt sigur ca lumea noastra, a tuturor, indiferent de locul in care traim, va fi diferita. Agregatele s-au schimbat, asa cum s-au schimbat acum 3 milenii si jumatate. Ramane numai sa intelegem acest lucru. Nu numai realitatile economice vor fi diferite, perceptiile noastre despre felul in care trebuie sa traim din punct de vedere economic sunt intr-un proces continuu de schimbare si probabil se vor schimba.  Comunitatile, statele, firmele comerciale si individualii  care se vor adapta mai rapid vor reusi sa supravietuiasca si sa prospere, cei care nu vor reusi le va fi foarte greu, poate imposibil. Societatea occidentala si in special cea Americana sunt bazate pe credit. Pentru un om care lipseste o perioada din aceasta societate si traieste o perioada intr-o societate “cash-based”, asemanatoare celei romanesti, reintoarcerea in aceste zile intr-o “atmosfera” bazata pe credit poate fi uluitoare. Lumea si-a regasit sensurile naturale – consumi cat produci si daca poti, economisesti.

Echilibrul poate fi refacut numai daca vom intelege ca suntem la sfarsit de ciclu si la inceputul altuia, ca agregatele care creaza o societate decenta trebuie sa se schimbe si ca de fapt nici lacomia capitalismului fiduciar si nici darnicia statului social nu mai pot exista in felul in care s-au manifestat. Ambele au fost lipsite de responsalbilitate. Traim o perioada bivalenta. O lume politica multipolara, cu varfuri regionale, de fapt o globalitate destructurata si o lume cu o globalitate economica perfecta. Aici sunt provocarile si sperantele in mai bine. Cum arata lumea noastra puteti privi in imaginile alaturate, daca este normal sau nu – fiecare cu opinia lui.

Justificat sau nu, eliminarea lui Osama bin Laden face parte dintr-o doctrina veche de cand lumea. Cred ca prima amintire istorica este redata de Sun Tzu in “Arta Razboiului” (aprox 500 i.Hr), in care el justifica faptul prin necesitatea de a inlatura un individ, actiune care poate salva multe alte vieti omenesti. Cam 2000 de ani dupa Sun Tzu, Machiavelli adopta o pozitie asemanatoare in cartea lui, Principele.

Doua probleme pot fi discutate in aceste cazuri, repetate la nesfarsit pana in zilele noastre. Prima problema ar fi una practica, cea de a doua ar fi morala. Problema practica este simpla – inlaturarea dusmanului nu il face obiect de veneratie (martir), intarindu-ti adversarii? Si poti fi sigur ca inlocuitorul sau inlocuitorii lui nu vor fi mai capabili si mai periculosi decat cel inlaturat? Intrebari grele si raspunsuri si mai grele! Istoria ne invata ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a schimbat cursul istoriei. Cezar a fost asasinat din cauza unei posibile dictaturi in Roma antica. Dupa mai putin de 10 ani, Republica Romana nu mai exista si Octavian a devenit Augustus, iar Republica Romana a fost stearsa din istoria omenirii.

Asa cum am demonstrat in articolul meu “Pericolul terorist in Europa”, Osama bin Laden a fost deja depasit si de potentialul distrugator al gruparii pe care o conducea, a fost diminuat si in perceptia publicului caruia se adresa scazuse dramatic (vezi datele statistice). Osama bin Laden era preocupat sa se ascunda ca sa-si salveze viata, deci eficienta lui ca lider era aproape de zero.

Pot da zeci de exemple in acest sens, din istoria mai apropiata sau mai departata a omenirii. Nu gasesc rostul pentru ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a fost benefic partii care l-a comis. Deci daca uciderea lui bin Laden nu a fost o necesitate operationala, ce a fost? Una din doua, poate ambele – o necesitate politica sau / si o razbunare.

Necesitatea politica a fost castigarea unor procente de sustinere pentru Obama si administratia lui, poate un start mai bun la nominalizarea lui pentru un nou mandat si o incercare sa asigure poporul american ca desi greutatile economice sunt mari, America a ramas un stat puternic. Ambele lucruri au fost absolut inutile. Obama mai mult ca sigur va castiga nominalizarea partidului sau pentru un nou mandat si americanii vor uita aceasta glorie momentana si-l vor judeca, asa cum o fac de fiecare data, pe baza rezultatelor economice ale administratiei.

Ajungand la razbunare, lucrurile stau aici complet diferit. Are dreptul liderul unui stat si al unui popor lovit grav de actiunile individului asasinat sa se razbune? Este vorba de justitie (justice was served or done) prin asasinarea dusmanului? S-a facut dreptate? NU, justitia implica un proces cu drept de aparare. Dreptul la razbunare in numele poporului, luat de liderul ales al acestuia este legitim? Eu zic ca DA! Mai mult decat atat, este datoria liderului. Dreptatea a fost facuta? Absolut DA!

Capturarea si aducerea lui Osama bin Laden in fata unui tribunal ar fi declansat doua lucruri, ambele nefaste pentru America. In primul rand ar fi putut declansa un lant de rapiri de ostatici pentru a-l elibera pe bin Laden si in al doilea rand i-ar fi dat acestuia posibilitatea sa-si propage blestematiile cu ajutorul mass-mediei internationale in prime-time. Pierdere enorma de pe urma capturarii.

Din nefericire, politicul american a data dovada de prostie si nesimtire enorma in felul in care a administrat rezultatele aceastei operatiuni militare. Suficient este sa vezi singura fotografie in acest articol pentru a intelege de ce! Osama bin Laden a murit asasinat – a meritat-o din plin in numele celor asasinati de el si de oamenii lui, fara nici un fel de mila sau discriminare. O fotografie in loc de 1000 de cuvinte!

 

Cred ca summitul dintre Barak Obama si Hu Jintao ar fi putut fi descris drept un laborator al tendintelor morale ale contemporaneitatii noastre. S-au intalnit liderii a doua puteri globale, care reprezinta gloria ultimativa a capitalismului pe care toti doresc sa-l ingroape sau l-au ingropat deja, fara sa-si dea seama ca de fapt capitalismul traieste si infloreste bine merci sub umbra unui regim comunist totalitar si absolut nedemocratic. Dupa aproape un secol s-a rupt legatura dintre democratia liberala, economia de piata si capitalismul. Marx si Milton Friedman probabil se invart in mormintele lor.

Deci premiza ca o economie capitalista nu se poate dezvolta in afara democratiilor liberale s-a dovedit neadevarata. Bineinteles ca s-a intamplat si inainte de devenirea Chinei, un stat comunist, intr-una dintre cele mai mari economii capitaliste. S-a intamplat in Anglia Victoriana si in Germania lui Bismarck, ambele avand insa institutii alese, pe langa cele numite sau mostenite.

Se intampla si astazi in unele state din Orientul Mijlociu sau in Sud Estul Asiei, dar niciodata la nivelul celor intamplate in China.

Capitalismul chinez este poate un gen de altoire cinica a idealurilor egalitariste ale comunismului marxist, cu necesitatea expresa de a da de mancare la miliarde de oameni. Capitalismul chinez promoveaza de fapt “corporatismul de stat,” economie in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann. Primii “abonati” la soiul asta de capitalism au fost fascistii lui Benito Mussolini si a fost introdusa ca doctrina socio–economica a fascismului italian. Othmar Spann, un profesor vienez extrem de carismatic, (aminteste foarte mult de Nae Ionescu) conservator nationalist, anti-liberal si profund anti-socialist, reuseste sa se certe cu toata lumea si este “internat” de nazisti intr-un lagar de re-educare. Este eliberat dupa o perioada scurta, la insistentele invataceilor fascisti din Italia si Spania.

 

Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt, avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala) hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.

O implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat, sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristici chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Deci Partidul Comunist Chinez a trebuit sa abandoneze si invataturile lui Marx si cele ale lui Mao pentru a supravietui economic, din fericire pentru ei au facut-o perfect si au reusit sa devina ceea ce au devenit. Cum sunt justificate abandonurile eticei si moralei comuniste? Prin retorica, prin cuvinte frumoase, dar cel mai important prin imbunatatirea nivelului de trai al populatiei autohtone. Poate ca nu puteti intelege, dar adevarul este ca aceasta China de astazi are cea mai mare si prospera clasa mijlocie din lume, aproape 150 de milioane de cetateni (aici).  Intrebati-va care sunt dimensiunile clasei mijlocii in Uniunea Europeana sau in Statele Unite? Mai mult, mai putin – Dumnezeul statisticienilor probabil stie.

I-am vazut pe presedintii Barak Obama si Hu Jintao, le-am ascultat discursurile, urechea exersata a auzit si tonul platilor morale – Tibet, drepturile omului, Liu Xiaobo, am citit si discursul in care China a fost premiata pentru “progresele” facute, dar care din nefericire nu au fost suficente. Asa cum am mai scris in alt articol – fraza “a lot still needs to be done in China, in terms of human rights” este aproape machiavellica, adica trebuie facut mai mult decat s-a facut in acest sens, de parca s-a facut ceva pana astazi – de fapt lucrurile au evoluat mult mai rau pe timpul actualului lider chinez, mult mai rigid decat cel pe care l-a urmat, Jiang Zemin.

Ce s-a intamplat pana la urma! Unchiul Hu a inteles ca supravietuirea Chinei depinde de cea a Americii si si-a platit vizita cu 45 de miliarde de USD, din cei 900 de miliarde pe care America ii datoreaza. Retorica in loc de etica, fraze bine mestesugite in loc de moral. Toata lumea trebuie sa traiasca pana la urma si Scriitorul de discursuri (aici) este om! Traim intr-o lume post-democratica? (aici)

Articolul a fost publicat de mine si in Curs de Guvernare pe data de 21.1.2011.

Preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, afirmă într-un editorial publicat în Financial Times că marile economii ale lumii ar trebui să ia în considerare modificarea standardelor globale pentru stabilirea aurului ca etalon monetar care să ghideze mişcările valutelor. Robert Zoellick, care conduce Banca Mondială din 2007, spune că lumea are nevoie de un nou program Bretton Woods – regim adoptat la nivel internaţional în 1944, care plasa aurul ca etalon monetar, funcţional până în anul 1971 când sub administraţia Nixon, dolarul a devenit moneda de rezervă.


Conferinta Monetara si Financiara din 1944 de la Bretton Woods a abordat pentru întâia oara problema crearii unui sistem monetar international, bazat pe etalonul aur-devize si, în cadrul acestuia, pe dolar ca principala moneda de rezerva.

• Propunerea facuta de de J. M. Keynes de creare a unei monede internationale, denumita „bancor”, nu a fost acceptata.
• A prevalat conceptia americana cuprinsa în Planul White de a se utiliza pe plan international monedele nationale.
• Propunerea crearii unei monede internationale a fost numai un adevar prematur, mecanismele monetare ulterioare fiind favorabile punerii în circulatie si utilizarii în proportie tot mai mare a unei astfel de monede (DST) emisa de FMI.
• Crearea în 1944 a SMI a însemnat primul mare succes al ideii de cooperare internationala în sistemul monetar, un succes al conceptiei, potrivit careia o moneda nationala poate îndeplini functii internationale si, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.
• SMI din 1944 a fost conceput ca un ansamblu de norme si tehnici convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate, menite sa coordoneze comportamentul monetar al tarilor în relatiile de plati si de stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale si de miscarile de capital pe plan international.
• Ansamblul acestor norme de conduita monetara internationala au fost incluse în statutul FMI, organism creat în scopul supravegherii si sprijinirii aplicarii de catre tarile membre a principiilor de functionare ale sistemului nou creat. (Bretton Woods – Fragment)

Dupa exact 66 de ani, in mijlocul unei crize economice care nu se sfarseste, si dupa “aruncarea pe piata” a 600 de miliarde de dolari de catre FED, care trebuia sa “stimuleze” economia americana in detrimentul cetatenilor Statelor Unite (prin erodarea economiilor lor) si exportarea unei inflatii spre economii care detin rezerve de dolari (majoritatea economiilor lumii) lovind in eforturile altor state de a iesi din criza prin masuri de austeritate drastice se ajunge la greseala primordiala – Conferinta Monetara si Financiara din 1944 de la Bretton Woods si hotararea aplicarii unui sistem discretionar si politizat.

Etalonul monetar care a fost decis la Bretton Woods a reprezentat un principiu de baza al sistemului, economiile nationale si FMI cooperând la aplicarea lui în practica. În cadrul SM creat în 1944, dolarului i-a revenit rolul de etalon si, într-un cadru mai larg, cel de moneda de rezerva si de plata pe plan international. Faptul ca aurul a fost considerat marfa si mijloc de schimb i-a asigurat exercitarea, alaturi de US $, a rolului de etalon, rol care s-a diminuat treptat si care va înceta în 1971, odata cu sistarea convertibilitatii internationale a US $ în aur. Aceasta stare a fost mama tuturor problemelor cu care se confrunta sistemul monetar actual.

Regandirea acestei greseli si declaratiile recente ale lui Robert Zoellick, Preşedintele Băncii Mondiale, si convocarea unei noi conventii de genul Bretton Woods (II) este imperativa – cu cat mai repede cu atat mai bine.

Bineinteles, cand vorbim despre o revolutie, discutia se refera la o revolutie politica, care de fapt este o schimbare semnificativă a structurii sociale, cu participarea mai mult sau mai puţin violenta a unor aliante formate din categorii sociale diferite pentru producerea schimbarii dorite. Majoritatea revolutiilor au fost violente pentru ca intotdeauna refractarii la schimbari au detinut forta armata si au folosit-o impotriva revolutionarilor. De fapt, secolul al XIX-lea este un secol care a “tinut-o” in revolutii pana la sfarsitul primului razboi mondial al secolului XX. Perioadele intre izbucnirile revolutionare au constituit perioade de adaptare si asimilare ale unor idei care promovau aceste schimbari; aceste perioade cuprind intre cativa ani si cateva decenii si sunt perioadele evolutiei ideologice sau doctrinare.


 

Cititi si comentati articolul pe portalul PoliteiaWorld

Ar fi important sa inaintam in analiza noastra cu definitivarea unei definitii a dreptei, fara de care nu putem analiza problematica formativa in societatea romaneasca. Termenul de “dreapta” sau “centru-dreapta” implica automat: libertatea individuala si drepturile civile ale cetateanului, inclusiv dreptul la proprietate, democratia liberala, capitalismul si implicit economia de piaţă. Dreapta europeana accepta “statul-social” pana la limita in care acesta nu forteaza o taxare abuziva si reglarea economiei printr-o legislatie restrictiva, care ingradeste economia de piaţă. Dreapta este de facto o adversara istorica a comunismului si permite coabitari limitate in stare de criza politica sau socio-economica cu social democratia.

Situatia politica de la inceputul anilor ‘90 au franat legislativ si practic uneori prin masuri politice nelegale, dezvoltarea unei drepte legitime, paralel cu dezvoltarea unei social democratii. Minciuna si manipularea electoratului de camarila comunista din jurul lui Iliescu au creat senzatia ca protestele populare impotriva masurilor abuzive ar fi fost ilegale, lucru absolut neadevarat. Au fost folositi civili, transformati in forte paramilitare (minerii si mineriadele) si dirijati de serviciile securitate confiscate de fosti membrii ai securitatii, deveniti “securisti buni” si total aservite lui Iliescu si FSN.

Majoritatea romanilor se pronunta verbal ca fiind oameni de dreapta; retorica poporului si a reprezentantilor lor politici nu are nimic in comun cu realitatile nici in asteptarile populatiei si nici in politicile adoptate de asa zisele guverne de dreapta atatea cate au fost. Am sa incerc in aceste trei postari sa analizez atat cat pot eu adevaratele obstacole care au existat in calea dezvoltarii unei politici de dreapta adevarate, reprezentate de partide doctrinar de dreapta, in Romania post decembrista.

În dicţionarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria poporului român francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, pe vremea "paşoptiştilor" (astfel porecliţi de la revoluţia din 1848) exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu naţional de Istorie, o "stradă Farmazoană", dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului XIX. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (Ştefan Furtună pe vremea comunismului) a fost închinată "Francmasonilor", nume pe care îl păstră până în Martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea deci în limba română un termen popular, şi în capitala Ţării Româneşti o stradă comemorativă. În secolul XVIII, Constantinopolul era pentru noi românii Şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini Domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenţi. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre Domnitorii români au aplicat ideile şi principiile "Epocii Luminilor" pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat Şcoli domneşti "pentru învăţătura norodului" în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti apare în 1688 din cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 din cea a lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir înfăptuiesc reforme juridice şi fiscale, deschid şcoli şi spitale, popularizează ideia "bunului" sau "binelui obştesc". În 1741, Domnitorul Constantin Mavrocordat instaurează în Ţara Românească o Constituţie ("Marele Hrisov"), iar în 1746-49 tot dânsul, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, desfiinţează şerbia (iobăgia) în ambele Principate.

Discutiile teoretice privind democratia releva, aproape de fiecare data, limite pe care aceasta forma de organizare a societatii le are. Desi nu exista alternative reale la democratie, trebuie discutate limitele care sunt in general impuse regulii majoritatii pentru a nu deveni o tiranie. Pericolul se refera la nerespectarea drepturilor minoritatii (oricare ar fi aceasta: politica, sociala, etnica, sexuala, religioasa, circumstantiala etc). Intr-o tara majoritarista, protejarea drepturilor minoritatii nu poate fi mai puternica decat angajamentul majoritatii cetatenilor in pastrarea drepturilor democratice pentru toti cetatenii si in evitarea consecintelor nefaste ale periclitarii intereselor minoritatii. Prin ea insasi, nici o varianta majoritara sau nemajoritara nu poate asigura dreptatea in deciziile colective. Prin urmare, regula majoritatii nu poate fi recomandata inevitabil ca un sistem infailibil pentru a lua decizii colective intr-o tara democratica.

Ultimele alegeri prezidentiale au dovedit cu prisosinta ca paradigma stânga-dreapta nu se aplică în România. Ea chiar nu are de ce sa fie aplicata, pur si simplu este “sublima”, dar complet inexistenta. Majoritatea partidelor romanesti nu au un element ferm de ancorare ideologică. Multe ar fi cauzele acestei lipse, totusi factorul primordial a fost si ramane lipsa unei economii de piata adevarate. Marii “oligarhi” ai Romaniei, pe care eu ii denumesc deseori “oligarhii rosii” sau “baronii talhari”, s-au îmbogăţit exploatând legăturile pe care le aveau cu statul pre- şi post-1989. Din punctul de vedere al intereselor lor, faramitarea politicii romanesti si transformarea ei intr-un amalgam de fracţiuni si nu partide adevărate este interesul de baza al acestor “baroni talhari” ai secolului XXI-lea.