Politeía Doctrinară

Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.  Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului. Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl inaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz. Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile. Vezi biografia intreaga. Vezi biografia intreaga.

Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică.

Pe drum spre apogeul politic

“Am intrat în viata politica împins de împrejurari: nici nu-mi trecea prin minte ca într-o zi voi juca în tara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma razboiuului mi l-au rezervat”. Sunt cuvintele lui Averescu si tot el venea sa precizeze: ” in mijlocul framântarilor de razboi, constiinta generala si-a dat seama ca raspunderea nenorocirilor prin care trecea se datoreaza mentalitatilor oamenilor care au avut destinele tarii în mâini, adica partidelor politice care au cârmuit tara pâna la razboi. S-a nascut atunci dorinta neînfrânata de a se rupe cu trecutul si a se porni pe o cale noua în viata politica. Aceasta dorinta a fost generala. Privirile tuturor acelora care au fost luati de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut ca m-as fi facut vinovat de adevarata lipsa de iubire de tara si de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mâna”.

Seninatatea si detasarea cu care au fost gândite aceste cuvinte ne fac sa credem ca Al. Averescu descifrase sensul profund al nemultumirilor generale din societatea româneasca; viitorul a dovedit însa ca n-a fost pregatit pentru a gasi solutiile cele mai potrivite. In viata politica, daca spiritul de ordine si disciplina nu poate crea decât conditii prielnice înfaptuirii unui program, nu reprezinta programul însusi.

Dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, “a carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti”. A doua zi, în casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino, generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici, V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza, fruntas al Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea .

Liga nu avea program, vehiculând lozinci generale: “Munca, cinste, legalitate”, Raspunderi, si nfaptuirea reformelor” etc.

Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi “cel putin 5 ha de teren arabil”.

 

“Taica Averescu” era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata “nevroza”. Intâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si femeile îi pomeneau cu evlavie numele. Intr-o comuna din Valea Cernei, numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum tot el este acela care le-a dat pamânt. Notati ca asemenea lucruri mi le spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care prezidam aplicarea acestei mari reforme “

La rândul sau, C. Argetoianu scria ca “în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. In sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul acestui nou Messia al neamului românesc”.

Fire sincera si lucida, Averescu a mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un “bloc parlamentar” pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri, câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care “unii, aflati pe banca ministeriala”, ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de interne.

Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-a apropiat cu abilitate de Averescu. Intâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta la “Raspunderi”, va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere.

Intr-adevar, la 13 martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga; tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice. Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920.

Bratianu manevreaza

Guvernul Averescu a avut o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia.

Asteptarile populatiei erau însa mult mai mari si “mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapida erodare. Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.

In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea Parlamentului, a adaugat o fraza în text: “Timpurile sunt atât de grele, încât tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele”. Când s-a citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca “nu era un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare”. La sugestia regelui, ministrul de externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza, încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu.

Dupa un guvern de numai o luna, la 19 ianuarie 1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a confruntat cu serioase probleme interne. n decembrie 1923, C. Argetoianu s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca “steagul generalului Averescu a apus”. Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei. n primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a demonstra ca “Partidul Poporului traieste”. La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa sprijine, “la momentul potrivit”, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca “lupta noastra si-a atins scopul”, cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul “La Palat!”, pentru înlaturarea imediata a lui Bratianu. “Daca voiti le-a replicat Averescu sa faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de minciuna”. Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie 1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta va ajunge la tron înainte de majorat.

“Poftim, ia guvernul”

In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet. Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal, acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu “n-a fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu”.

Având la interne pe Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926 si, beneficiind de “prima electorala”, a obtinut 292 mandate, în timp ce nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.

Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret, legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie 1927 i-a reprosat ca s-a abatut “de la cele convenite împreuna”. Generalul a replicat: “Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum întelegem noi”. “Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns: Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul “.

Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4 iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si–a scris mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la sedinta de guvern. Intrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: “Mi-a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit prim-ministru în locul meu”. Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca era împins spre periferia vietii politice.

In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C. Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga “Vlad Tepes”. Geeralul s-a multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii electorale din martie 1926.
 

Citate, Note  si Bibliografie

1. Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.43
2. Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
3. “Îndreptarea”, II, nr.86 din 17 aprilie 1920
4.Ioan Scurtu, Schimbările de guverne de la sfârşitul anului 1921 şi începutul lui 1922, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr.1/1972
5. Mit şi realitate: Alexandru Averescu  Prof. acad. Ioan Scurtu

Articolul nu este nici teologic si nici apologetic. Cele de mai jos nu sunt adresate numai religiosilor, ci si ateilor. Articolul nu vine creeze argumente pentru sau contra in vesnica disputa dintre cei care cred sau cei care nu cred.

In putine cuvinte vreau sa povestesc despre o criza economica, sociala, politica, dar in primul rand morala. Criza a avut loc intr-un teritoriu mai mic decat un judet romanesc al zilelor noastre, unde s-au intalnit trei tipuri de societati complet diferite, care fiecare isi traia viata de sute de ani conform traditiilor lor ancestrale. Asta se intampla acum 2000 si ceva de ani, in Iudea istorica, inca inainte de a fi numita Palestina. Un popor mic, care isi traia viata inchinandu-se unui Dumnezeu fara chip si fara a avea dreptul pana si a-i rosti numele, intalnea maretia imperiala a Romei, asa cum intalnise doua secole inainte cultura rafinata a Elenilor, care isi construisera orasele pe acele meleaguri de pe timpul lui Alexandru Macedonianul.

Elitele, ca elitele de pretutindeni, si-au adoptat stilul de viata al celor puternici, poporul a continuat sa pastreze datina platind cu supunere zeciuiala la templul din Ierualim si o alta zeciuiala domnului pamantean, asa cum o facusera si parintii lor dintotdeauna. “Cota unica” asigura o egalitate acceptata de generatii. Cei oropsiti de soarta sau fara noroc – vaduva si orfanul, erau ajutati de cei care traiau in aceasi comunitate, fiecare dupa cum putea.

Ca de obicei, lacomia isi face loc atunci cand exista oportunitatea. Bogatii obstei au incercat sa “acomodeze” Biblia la oportunitatile oferite de legile Romane, care permiteau dobanzile si camata. Intr-un cuvant sa “modernizeze” economia traditionala cu cea a imperiului.

“Statul social biblic” se baza pe doua legi mentionate in Vechiul Testament. Prima lege prevedea amnistia datornicilor dupa 7 ani si amanarea platilor pentru o alta perioada de 7 ani, dand posibilitatea datornicului sa-si plateasca datoria.

O a doua lege mult mai importanta, mentionata de doua ori in Biblie, se referea la imprumutul cu dobanda (Exod – Ieşirea 25:26 – De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă) si mai important in Iezechiel 8.13 (Banii şi-i dă cu dobândă şi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloşii nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui). Adaptarea rabinica prin cele 18 amendamente ale rabinului Şamai (Shammai ) permitea de fapt dobanda si anula amnistia datornicilor, transformandu-i de facto in sclavi pe cei care nu puteau sa-si plateasca datoriile.

Contemporane Omului din Nazaret, aceste schimbari au fost devastatoare societatii in care a trait. Celebra scena a zarafilor din templu nu a fost inteleasa de catre suficient de multi teologi. Protestul nu a fost numai impotriva zarafilor, ci in primul rand impotriva autoritatilor templului, care au permis o incalcare atat de flagranta a echilibrelor societatii contemporane lui.

Traim intr-o lume in care toate echilibrele au fost incalcate (vezi articolul meu precedent). Traim intr-o lume in care zarafii au castigat si continua sa castige folosindu-se de prostia, lacomia si incompetenta autoritatilor. Traim intr-o Europa care isi denunta traditia crestina si care nu recunoaste morala Omului din Nazaret. O regandire a atitudinii ar putea fi salvatoare. Omul din Nazaret a trait si va trai intotdeauna cel putin prin vorbele, faptele si jertfa lui.

Cartea lui Daniel este cea care creaza continuitatea teologica dintre Vechiul si Noul Testament. “Predica de pe Munte” (Matei 5:1 p.p.) a lui Iisus poate fi considerata reinnoirea juramantului Dumnezeiesc. Nu pot sa stiu daca fiecare om are un inger pazitor, dar in vremurile noastre chiar cred ca omenirea ar avea nevoie de ceva ingeri. O mica propunere pentru fiecare dintre noi, indiferent de religia pe care o imbratisati (sa nu o…) faceti-va putin timp si cititi “Predica de pe Munte” (Matei 5:1 pp.); aceasta, impreuna cu cele 10 porunci, pot fi considerate drept constitutia umanitatii.

Publicat de mine pe Curs de Guvernare -  Craciun 2011  

Criza actuala nu a fost un eveniment inevitabil, numele ei este “lipsa de responsabilitate”. Majoritatea motivatiilor negative bazate pe elemente geopolitice au fost inexistente in declansarea acestei crize. Asa cum comunismul a cazut din lipsa lui de compatibilitate cu necesitatile societatii umane asa va cadea si capitalismul fiduciar. In nici un caz nu m-am transformat in socialist, Doamne fereste, capitalismul a fost si va ramane singurul sistem viabil de la Fenicieni si pana in zilele noastre. Societatea umana nu mai poate tolera nici capitalismul fiduciar, asa cum l-am descoperit, cum nu a mai putut tolera comunismul.

Capitalismul-fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism-fiduciar a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), insusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-fiduciar – au la baza o singura ipoteza existentiala, minciuna si propaganda masiva.

Cine crede ca aceasta criza, declansata de capitalismul-fiduciar, s-a terminat greseste amarnic. Omenirea a intrat in a doua etapa a crizei, poate si mai grea decat prima. Etapa in care statele au devenit amenintate de faliment. Aceasta noua etapa o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai putin dependenta de capitalismul fiduciar; singura legatura ar fi ca acest capitalism a facilitat intrarea statelor in impas (vezi legaturile oneroase ale economiei grecesti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pana la insolventa lor).

O a treia etapa ne pandeste dupa colt si se numeste “conflictul monetar modial.” Personal sper ca intelepciunea statelor va prevala. “Criza datoriilor suverane” era iminenta! Ea a fost generata de dezechilibrul dintre supra-productia unor state fata de supra-consumul altora. Intr-un cuvant, chinezii si nemtii au fabricat si grecii, spaniolii si altii au cumparat bazandu-se pe niste venituri care au ramas pe… vine. Chinezii si germanii au acceptat indatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hartii care s-au dovedit fara valoare.

Vreau ca toti prietenii socialisti sa inteleaga – capitalismul nu a murit, ci el va trebui sa se curete de rezidurile lacomiei si ale non-valorilor fiduciare. Cea mai mare putere capitalista (in devenire) din lume este un stat comunist, China. Capitalismul NU este si NU a fost niciodata o oranduire sociala. De la sclavagism si pana in zilele comunismului chinez, capitalismul a fost un sistem economic, care niciodata nu va avea inlocuitor. Capitalismul a fost si va fi si in viitor promotorul progresului.

Acum ce? Am dovedit, sau mai bine zis realitatea a dovedit ca democratia lipsita de institutiile statului capabile sa o apere are limite serioase – dependenta totala de “inocenta” maselor si vointa liderilor lor, “democrati-populisti”.

Singura sansa a Romaniei de a ocupa un loc respectabil in Europa a fost confiscata de privatizarea frauduloasa si clientelara a resurselor nationale. Noul echilibru va fi creat de statele care au, produc fabricate si comercializeaza materii prime, satelor producatoare. Noile privatizari trebuie gandite serios si facute transparent. Sunt sigur ca si “noua democratie” va fi foarte diferita de cea existenta, din nefericire pe noi ne va vizita peste doua generatii. Alternative politice in situatia electoratului existent sunt putin probabile, de altele Dumnezeu sa ne fereasca!

Romania este probabil una dintre cele mai oropsite tari din lume in ceea ce priveste ponoasele trase din cauza incompetentei si imbecilitatii clasei politice autohtone. Nu este o chestie de 10-20 de ani, ci de aproape 100 de ani. Cand Romania a fost condusa de oameni cu ceva sub scufita am reusit sa ne materializam conjuncturile prielnice si sa ne consolidam existenta. Cand l-am avut pe Ion I.C. Brătianu, am reusit sa semnam unul dintre cele mai importante tratate din istoria Romaniei (Tratatul de la Trianon), cand l-am avut pe Nicolae Ceausescu am reusit sa fim prima tara care si-a inapoiat inainte de termen datoria facuta la FMI si sa devenim primul popor infometat din Europa aproape un deceniu din cauza incompetentelor ţâfnoase ale unui cismar.

Cand am reusit in decembrie 1989 sa captam toata simpatia lumii si sa ne bucuram de un prestigiu international rar intalnit , a trebuit exact dupa cateva luni ca un Presedinte complet iresponsabil sa-i cheme pe mineri sa planteze panselute in Piata Universitatii si tot ce a fost castigat cu sange sa fie sters cu alt sange. Din nefericire, si de aceasta data, tot sangele acestui popor.

De atunci si pana acum asistam la aceleasi gafe ale clasei politice, care nu termina sa terorizeze acest popor. Cand vorbesc de clasa politica care ne terorizeaza nu uit pe nimeni, inclusiv pe gasca lui Boc (pe care eu cu mana mea i-am votat) care si ea guverneaza de parca ar fi primit firman de la Inalta Poarta. Nici macar pe Basescu nu-l pot uita pentru alegerile lui defectuoase de cadre, care au inclus pe cele doua stralucite doamne, Ritdzi si Anastase si pentru faptul ca nu i-a interzis stimatei lui progenituri sa faca umbra la Bruxelles.

Cel putin el a avut curajul sa-si asume problemele economice ale Romaniei si sa incerce sa le rezolve.

Nu exista nici o hotarare problematica si de multe ori pe langa lege, daca nu chiar o incalcare flagranta a legii, in care nu sunt invocate diverse bazaconii, majoritatea lor legate de asa numitul si invocatul “interes de stat”. Vrem sa foram aur cu cianuri poluante la Rosia Montana – interes de stat, nu suntem capabili sa privatizam eficient niste “monstrii economici” costisitori, nu reusim sa reducem aparatul birocratic ineficient… toate din cauza ca exista “ratiuni de stat” sau “interes national”, care obliga aceasta clasa politica sa se comporte ca o banda de fripturisti amarati.

Interesul national, pe limba diplomatilor “raison d’État”, este un argument invocat deseori de politicieni pentru a justifica actiuni “ante” sau “post”, depinde de circumstante. Dupa cum se stie nici un politician nu actioneaza in folosul propriu sau in folosul castei pe care o reprezinta, ci in “folosul poporului” pe care-l “slujeste”. De aici este clar ca toti politicienii actioneaza in slujba “interesului national”, in special lucrurile sunt clare cind este vorba de Romania zilelor noastre.

Sintagma interesului national a fost folosita pentru prima data de faimosul Niccolo Machiavelli si implementata in sensul cel mai pragamatic de alt personaj faimos, Cardinalul Richelieu, care cu un cinism absolut i-a sprijinit pe Protestanti in “Razboiul de 30 de ani,” impotriva coreligionarilor sai, cardinal catolic fiind, doar pentru ca asa a vazut el interesul national al Frantei in momentul respectiv. Cardinalul Richelieu sugera ca aceasta “ratiune de stat” sau “interes national” trebuie cautat la mijlocul dintre “dictatul constiintei si necesitatile stringente ale afacerilor statului”. 

Timpul trece, interesele statelor se schimba, un singur lucru ramane in acelasi loc – popoarele, ale caror “interese nationale” sunt in discutie, raman neinformate suficient despre care ar fi interesele lor. Adevarat, lucrurile sunt atat de simple ca nici macar nu trebuie explicate. Este vorba de supravietuire statala, securitatea statului si a cetateanului, justitie, bunastare economica, onestitate politica. Explicatiile trebuiesc date despre mijloacele si costurile necesare pentru a atinge aceste tinte, de neatins complet in majoritatea statelor lumii.

Interesul national este o poveste despre oameni, despre un popor, despre un prezent si un viitor incert din cauza greselilor comise de politicieni care nu pot administra nici macar un bloc, rupti de realitate si plini de toate interesele in afara “Interesului national”. 

Si daca totusi il veti intalni pe “Raison d’État” al Romaniei trimiteti-l la mine sa-l cunosc si eu!

Justificat sau nu, eliminarea lui Osama bin Laden face parte dintr-o doctrina veche de cand lumea. Cred ca prima amintire istorica este redata de Sun Tzu in “Arta Razboiului” (aprox 500 i.Hr), in care el justifica faptul prin necesitatea de a inlatura un individ, actiune care poate salva multe alte vieti omenesti. Cam 2000 de ani dupa Sun Tzu, Machiavelli adopta o pozitie asemanatoare in cartea lui, Principele.

Doua probleme pot fi discutate in aceste cazuri, repetate la nesfarsit pana in zilele noastre. Prima problema ar fi una practica, cea de a doua ar fi morala. Problema practica este simpla – inlaturarea dusmanului nu il face obiect de veneratie (martir), intarindu-ti adversarii? Si poti fi sigur ca inlocuitorul sau inlocuitorii lui nu vor fi mai capabili si mai periculosi decat cel inlaturat? Intrebari grele si raspunsuri si mai grele! Istoria ne invata ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a schimbat cursul istoriei. Cezar a fost asasinat din cauza unei posibile dictaturi in Roma antica. Dupa mai putin de 10 ani, Republica Romana nu mai exista si Octavian a devenit Augustus, iar Republica Romana a fost stearsa din istoria omenirii.

Asa cum am demonstrat in articolul meu “Pericolul terorist in Europa”, Osama bin Laden a fost deja depasit si de potentialul distrugator al gruparii pe care o conducea, a fost diminuat si in perceptia publicului caruia se adresa scazuse dramatic (vezi datele statistice). Osama bin Laden era preocupat sa se ascunda ca sa-si salveze viata, deci eficienta lui ca lider era aproape de zero.

Pot da zeci de exemple in acest sens, din istoria mai apropiata sau mai departata a omenirii. Nu gasesc rostul pentru ca in majoritatea cazurilor asasinatul politic nu a fost benefic partii care l-a comis. Deci daca uciderea lui bin Laden nu a fost o necesitate operationala, ce a fost? Una din doua, poate ambele – o necesitate politica sau / si o razbunare.

Necesitatea politica a fost castigarea unor procente de sustinere pentru Obama si administratia lui, poate un start mai bun la nominalizarea lui pentru un nou mandat si o incercare sa asigure poporul american ca desi greutatile economice sunt mari, America a ramas un stat puternic. Ambele lucruri au fost absolut inutile. Obama mai mult ca sigur va castiga nominalizarea partidului sau pentru un nou mandat si americanii vor uita aceasta glorie momentana si-l vor judeca, asa cum o fac de fiecare data, pe baza rezultatelor economice ale administratiei.

Ajungand la razbunare, lucrurile stau aici complet diferit. Are dreptul liderul unui stat si al unui popor lovit grav de actiunile individului asasinat sa se razbune? Este vorba de justitie (justice was served or done) prin asasinarea dusmanului? S-a facut dreptate? NU, justitia implica un proces cu drept de aparare. Dreptul la razbunare in numele poporului, luat de liderul ales al acestuia este legitim? Eu zic ca DA! Mai mult decat atat, este datoria liderului. Dreptatea a fost facuta? Absolut DA!

Capturarea si aducerea lui Osama bin Laden in fata unui tribunal ar fi declansat doua lucruri, ambele nefaste pentru America. In primul rand ar fi putut declansa un lant de rapiri de ostatici pentru a-l elibera pe bin Laden si in al doilea rand i-ar fi dat acestuia posibilitatea sa-si propage blestematiile cu ajutorul mass-mediei internationale in prime-time. Pierdere enorma de pe urma capturarii.

Din nefericire, politicul american a data dovada de prostie si nesimtire enorma in felul in care a administrat rezultatele aceastei operatiuni militare. Suficient este sa vezi singura fotografie in acest articol pentru a intelege de ce! Osama bin Laden a murit asasinat – a meritat-o din plin in numele celor asasinati de el si de oamenii lui, fara nici un fel de mila sau discriminare. O fotografie in loc de 1000 de cuvinte!

Poate legislatia obscura care se ocupa cu asa zisele datorii odioase nu ar fi relevanta  in zilele noastre si in nici un caz in Europa daca state membre ale Uniunii Europene nu ar fi decazut in datorii imense, greu de explicat, pe care unele popoare vor trebui sa le plateasca cateva generatii. Din nefericire si Romania se afla in randul datornicilor chiar daca nu atat de indatorata ca Grecia, Irlanda sau Portugalia si totusi trebuie ca oamenii acestei tari, civilizati si informati,  care traiesc intr-o lume in care informatiile sunt destul de facile  sa se intrebe – de ce? Sau, numai noi suntem de vina, cetatenii acestei tari?

Cred ca pentru pentru prima data in istoria economica moderna a Europei trebuie discutata in mod serios teoria juridica cunoscuta sub numele “Datorie Odioasa” (Odious debt). Teoria juridica cu acest nume a fost  formulata in 1927 de Alexander Sack si discuta legitimitatea unei datorii publice a unui stat condus dictatorial, oligarhic sau incompetent si care isi obliga cetatenii sa plateasca aceasta datorie din care au profitat altii decat cetatenii statului respectiv.

Argentina a trecut printr-o asemenea criza din cauza juntei militare dictatoriale, accelerata de coruptia si incompetenta regimului democratic care a urmat dictatura (Raúl Alfonsín si Carlos Menem). Ecuadorul a trecut o criza bancara in 1998-1999 din cauze aproape identice cu cele pe care le-am resimtit in ultimii doi ani.  Nu putem sa nu discutam despre Haiti si Irak, totusi Europa Unita cu o moneda unica si cu reguli bugetare stricte nu poate fi asemuita acestor tari Latino-Americane sau tari din Orientul Mijlociu. Si totusi 3 tari din zona Euro si alte tari membre ale Uniunii  au acumulat datorii pe care le vor plati in continuare 2 sau 3 generatii de cetateni ai acestor tari.

Teoria si fundamentatiile economice si juridice formulate in 1927 de Alexander Sack au fost reluate si adaptate situatiei actuale in statele lovite de criza si amenintate de un faliment total. Noii sustinatori ai tezei de mai sus sunt doi profesori americani Seema Jayachandran (University of California, Berkeley) si  Michael Kremer (Harvard University) care pe mine au reusit sa ma convinga ca datoriile facute de conduceri dictatoriale, oligarhice sau incompetente trebuie sa aiba o alta rezolvare decat masurile draconice care sunt impuse de creditorii internationali sau de statele bogate care au dus in mare masura la consumul fara limite si fara acoperire economica. Trebuie sa mentionez ca niciunul dintre cei doi profesori nu poate fi considerat socialist, dimpotriva! Pentru cei interesati aveti linkull articolului publicat de ei. Este un articol extrem de important care deja a inceput sa fie discutat.

Adevarul este ca multe organizatii civile si multi cetateni au inceput sa-si intrebe conducatorii alesi democratic cum, unde si cine a avut de castigat din catastrofele financiare ale tarilor lor. Am impresia ca lucrurile devin in multe societati Europene si in cea americana importante cu mult peste politica cotidiana.

Când un site conservator-libertarian (Free Republic) recenzeaza cu simpatie un eveniment care poate fi interpretat de stanga, lucrurile incep sa fie ciudate. Adevarul este ca evenimentul descris nu este nici de dreapta si nici de stanga, este o incercare de explica altfel decat a fost  explicata pana astazi criza datoriilor suverane in general si cea a Greciei in particular. Ma refer la o organizatie civica greceasca, care a produs un film documentar spectaculos   pe numele “Debtocraţia”.

Debtocraţia (Debtocracy) este o acţiune politică. Acesta prezintă o perspectivă asupra examinării evenimentelor care au condus Grecia pe malul prăpastiei. Opiniile merg toate în aceeaşi direcţie, fără contrapunct. Aceasta este alegerea autorilor, care îşi dezvăluie punctul lor de vedere din primele minute: "În aproape 40 de ani, două partide, trei familii politice şi câţiva mari patroni au condus Grecia la faliment. Ei au încetat să-şi plătească cetăţenii pentru a-şi salva creditorii". Despre film si modul de a-l viziona puteti citi (aici) 

Intr-un stat declarat ca  “national” din punct de vedere constitutional [Articolul 1 aliniatul (1)   “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”], orice argument care poate contrazice acesta afirmatie este neconstitutional sau  necesita o revizuire a Constitutiei. Deoarece nu vad nici o revizuire a Constitutiei Romaniei fara acest articol/aliniat, discutiile asupra unei autonomii teritoriale a unei etnii care locuieste in Romania mi se pare aberanta.

Problema romaneasca a fost si este lipsa de aptitudini politice si dezinteres national profund al majoritatii politicienilor. Nu ai cum sa faci bravada nationalista si sa talharesti bugetul de stat prejudiciind interesele majoritatii alegatorilor care te-au trimis in Parlament.

Folosirea cinica a nationalismului nu este numai indecenta, este si foarte periculoasa si poate produce efecte nocive greu de anticipat. Din punct de vedere al sezonului nationalismului de bravada, perioada actuala este perfecta. Exact ca o gripa, nationalismul de bravada vine inoculat prin lozinci prostesti, care contin mesajul cel mai josnic pentru numitorul comun cel mai larg.  Atmosfera de propagare este propice: criza economica, imbogatiti din afaceri cu statul cu duiumul,  lipsa unui orizont si lipsa unei sperante din cauza unor lupte intestine intre cei care au si cei care vor mai mult. Cineva trebuie sa fie de vina. Acel cineva nu poate fi oricine, el este cel care vrea sa smulga inima tarii, sa o dezmembreze, sa ne fure noua ce este al nostru. Nimeni nu se intreaba cat de posibil este acest furt sau cat de lipsite de sens sunt aceste sentimente.

UDMR-ul ca partid politic a reusit mai mult decat orice alta formatiune politica romaneasca actuala. Ei s-au construit din nationalism, traiesc din nationalism si isi gasesc puterea in nationalism. Ce sa-i faci daca nationalismul lor nu este si al nostru. Ce poti face daca in locul unor interese etnice, economice si culturale legitime ei doresc mai mult, bazandu-se pe puterea politica pe care stiu ca o detin. Ce poate face o gasca de incompetenti de la guvernare cand are in fata o alta gasca de incompetenti din opozitie si rotatia ii va pozitiona pe udemeristi intotdeauna unde au fost si pana acum - la cumpana intre putere si opozitie. 

Din nefericire nu lipsesc niciodata prostii in ambele tabere care genereaza mesajele nationalismului de bravada, cei mai prosti sunt cei care asculta mesajul si nu cei care il genereaza.  

In ultimele zile  am aflat ca individul Csibi Barna, imbecilul sinistru  care marti a spanzurat in centrul orasului Miercurea Ciuc o papusa care-l intruchipa pe Avram Iancu,  si care s-a auto denumit golan, este angajat al Direcţiei Finanţelor Publice a judeţului Harghita, deci bugetar. In loc sa fie dat afara cu un sut dorsal, pentru ca s-a declarat golan, este mutat disciplinar. Mare scofala!

Nationalismul este un argument politic legitim, atat timp cat el nu devine sovinism sau xenofobie.  Nationalismul este ancorat in Constitutia Romaniei si trebuie sa ramana acolo, el nu poate fi folosit insa ca tertipur politicianist asa cum s-a incercat acum doua zile. Tot acest nationalism nu poate fi nici scena si nici decorul unor mesaje iredentiste, la fel de nocive ca cele incercate in Parlamentul Romaniei.

Intrebarea care s-a pus si se va pune intotdeauna - suntem noi atat de vinovati ca sa fim pedepsiti cu o asemenea clasa politica?!

 

Ilustratia cu permisiunea Maestrului Devis Grebu

Daca vei intreba orice politician, din orice tara din lume, daca politica necesita practicarea unor valori pentru a promova niste idealuri, vei primi fara indoiala un raspuns afirmativ. Sunt absolut sigur ca sunt politicieni care chiar cred si poate aplica ceea ce cred, majoritatea nici macar nu gandesc in acesta directie. Bineinteles nu se scoala omul dimineata si se intreaba cum sa promoveze ceea ce a promis electoratului, dar cand este cu mana ridicata pentru sau contra se intreaba el? Problema este fara discutie bivalenta.

Exista cel putin 4 sau 5 etimologii acceptate ale termenului “politica”. Personal o prefer pe cea a lui Aristotel, care folosindu-se de ta politikon, s-a referit la “afacerile cetatii”. Nimeni nu poate sa-l contrazica pe Aristotel in aceasta terminologie, chiar daca unii politicieni damboviteni confunda afacerile cetatii cu afacerile personale. De fapt, acesti domni si doamne respecta cel putin jumatatea etimologica aristoteliana, cea care se refera la … afaceri. Nu doresc sa-i acuz pe politicieni de lipsa de respect fata de Etica Nicomahică aristotelica, pentru ca de fapt ei nu o cunosc. Nici nu trebuie, politica mioritica nu trebuie invatata, ea trebuie practicata cu sau fara aptitudini – chestie de noroc sau de “hrebenciuci”, mai mari sau mai mici.