Portrete Interbelice 1/1 - Alexandru Averescu
Lecturi Politice, Partide Istorice, Portrete InterbeliceAlexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului. Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”.
Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică.
La 18 ani, în 1877, se înscrie voluntar ca jandarm, participând astfel la Războiul de Independenţă. Pentru curajul cu care a luptat pentru ţara sa, Averescu este înaintat la gradul de sergent. După această experienţă, decide să îmbrăţişeze o carieră militară şi se înscrie la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi urmează cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent devine în 1886.
Întors în ţară, Averescu devine director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894–1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898), apoi şeful Şecţiei Operaţii în Marele Stat Major (1899 - 1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează independent pentru Senat. Din poziţia de ministru, a avut sarcina dificilă de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni antiţărăneşti din istorie [1]. Însă evenimentele au degenerat. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată.
Între 18 noiembrie 1911 - 2 decembrie 1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. În acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (1 aprilie 1912), iar pe 2 decembrie 1913 îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată.
Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl inaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz. Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile.
Anul 1920 a marcat intrarea generalului sub influenţa politică dominatoare a lui Ion I. C. Brătianu. Nemulţumit de unele măsuri luate de guvern, fruntaşul liberal a intervenit pe lângă şeful statului pentru a determina căderea Consiliului de miniştri. Brătianu a mizat pe popularitatea exarcebată a lui Averescu, iar la sfârşitul lunii februarie, cei doi lideri politici au avut o întâlnire. Averescu şi-a asumat responsabilitatea înfăptuirii reformei agrare şi restabilirii ordinii în ţară, iar preşedintele liberalilor i-a promis că-l va sprijini la putere. Întocmai, pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu devine primul ministru al României, iar la alegerile din mai 1920 obţine o majoritate zdrobitoare [2]. Totodată, din 17 aprilie 1920, formaţiunea politică fondată de el se va intitula Partidul Poporului [3]. Pe timpul guvernării, s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. Astfel, a început spulberarea „mitului Averescu”. Deşi a reuşit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară şi desăvârşirea reformei agrare, aşteptările populaţiei erau mult mai mari, astfel că şi "mitul Averescu" a intrat într-un proces de rapid de erodare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate.
Mai mult, generalul a căzut victima propriilor manevre politice. În vara anului 1921 Brătianu a declanşat campania de înlăturare a guvernului. Fruntaşul liberal l-a convins pe rege că Averescu nu mai face faţă situaţiei, iar la sugestia şefului statului, ministrul de externe Take Ionescu şi-a depus demisia pe 11 decembrie 1921. Criza politcă ce s-a declanşat l-a determinat pe Averescu să depună mandatul guvernului două zile mai târziu [4].
Citate, Note si Bibliografie
1. Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.43
2. Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 19693. „Îndreptarea”, II, nr.86 din 17 aprilie 1920
4.Ioan Scurtu, Schimbările de guverne de la sfârşitul anului 1921 şi începutul lui 1922, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr.1/1972
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu