Politeía Doctrinară

Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.  Alexandru Averescu era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armta ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Alexandru Averescu (1859 - 1938), a fost general de armată si mareşal, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1923. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului. Alexandru Averescu şi-a legat numele în istorie de marile victorii ale românilor în Războiul pentru Întregirea Neamului. Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl inaintează la gradul de general de armată. Va conduce Armata a II-a spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz. Într-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. În aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile. Vezi biografia intreaga. Vezi biografia intreaga.

Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică.

Pe drum spre apogeul politic

“Am intrat în viata politica împins de împrejurari: nici nu-mi trecea prin minte ca într-o zi voi juca în tara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma razboiuului mi l-au rezervat”. Sunt cuvintele lui Averescu si tot el venea sa precizeze: ” in mijlocul framântarilor de razboi, constiinta generala si-a dat seama ca raspunderea nenorocirilor prin care trecea se datoreaza mentalitatilor oamenilor care au avut destinele tarii în mâini, adica partidelor politice care au cârmuit tara pâna la razboi. S-a nascut atunci dorinta neînfrânata de a se rupe cu trecutul si a se porni pe o cale noua în viata politica. Aceasta dorinta a fost generala. Privirile tuturor acelora care au fost luati de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut ca m-as fi facut vinovat de adevarata lipsa de iubire de tara si de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mâna”.

Seninatatea si detasarea cu care au fost gândite aceste cuvinte ne fac sa credem ca Al. Averescu descifrase sensul profund al nemultumirilor generale din societatea româneasca; viitorul a dovedit însa ca n-a fost pregatit pentru a gasi solutiile cele mai potrivite. In viata politica, daca spiritul de ordine si disciplina nu poate crea decât conditii prielnice înfaptuirii unui program, nu reprezinta programul însusi.

Dupa ce si-a dat demisia din armata (militarii nu puteau desfasura activitate politica), la 2 aprilie 1918 a lansat un apel Catre toti românii, anuntându-si hotarârea de a crea Liga Poporului, “a carei singura menire ar fi îndreptarea dorita si ceruta de toti”. A doua zi, în casa profesorului universitar Matei Cantacuzino din Iasi, s-a semnat actul de constituire a noii formatiuni. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori. Printre fondatori se aflau, alaturi de Averescu, fostii conservatori C. Argetoianu, Grigore Filipescu si M. Cantacuzino, generalii Gh. Valeanu, Grigore Croiniceanu si C. Coanda, intelectualii Ion Petrovici, V. Babes, si Duiliu Zamfirescu; procesul-verbal a fost scris de A.C. Cuza, fruntas al Partidului Nationalist-Democrat. Presedinte a fost ales în unanimitate Al. Averescu, cesta tinând sa precizeze ca Liga Poporului nu era un partid politic, în rândurile ei putând veni toti cei animati de dorinta de îndreptare a situatiei în care se gasea tara. Organul de presa al Ligii Poporului a primit chiar numele de Indreptarea .

Liga nu avea program, vehiculând lozinci generale: “Munca, cinste, legalitate”, Raspunderi, si nfaptuirea reformelor” etc.

Introducerea votului universal, prin modificarea Constitutiei în 1917, a facut din taranime principala masa electorala, iar aceasta reprezenta 80% din populatia României. Liga s-a adresat acestui segment de electoral cu primisiunea reformei agrare, în urma careia fiecare familie de tarani va primi “cel putin 5 ha de teren arabil”.

 

“Taica Averescu” era pe buzele tuturor satenilor. I.G. Duca, în memoriile sale, relateaza ca satenii din judetul Vâlcea traiau o adevarata “nevroza”. Intâlnindu-i pe drum te salutau strigând: Traiasca tata Averescu . Pâna si femeile îi pomeneau cu evlavie numele. Intr-o comuna din Valea Cernei, numita Batasani, taranii afirmau ca în timpul razboiului Averescu venise cu aeroplanul si îngrijise personal de aprovizionare si de nevoile lor, si ca acum tot el este acela care le-a dat pamânt. Notati ca asemenea lucruri mi le spuneau mie, care eram autorul decretului-lege de expropriere si care prezidam aplicarea acestei mari reforme “

La rândul sau, C. Argetoianu scria ca “în toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. In sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau ca-l zarise coborându-se din aeroplan în mijlocul lor, altii cei care facusera razboiul povesteau ca traisera cu el în transee , în el se cristalizau nadejdile numai de la el se astepta minunea unui trai lipsit de griji si de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural si fel de fel de legende începusera sa-si faca drum în jurul acestui nou Messia al neamului românesc”.

Fire sincera si lucida, Averescu a mentinut starea de asediu si cenzura pe timpul campaniei electorale, iar aparatul de stat era cel liberal. Generalul Averescu a decis sa nu participe la alegerile parlamentare din noiembrie 1919. Primul scrutin parlamentar pe baza votului universal s-a încheiat cu un rezultat nedecis. S-a constituit un “bloc parlamentar” pe baza caruia s-a format un guvern prezidat de Al. Vaida-Voevod (1 decembrie 1919). La staruinta regelui, Ministerul de interne a revenit lui Averescu. Generalul a acceptat si în speranta ca din acest post va actiona mai eficient în vederea fuziunii Ligii Poporului cu Partidul National Român, dupa care Parlamentul urma sa fie dizolvat. Noile alegeri, câstigate de partidul rezultat din fuziunea celor doua formatiuni ar fi dat un guvern prezidat de Averescu, mult mai solid. Dar calculele sale nu s-au realizat. Iuliu Maniu n-a dat curs propunerilor generalului, iar N. Iorga, pe faza, a declarat ca va sprijini cu toata energia parlamentul nou ales, pe care “unii, aflati pe banca ministeriala”, ar dori sa-l vada dizolvat. Simtindu-se vizat, la 13 decembrie Averescu a demisionat din fruntea Ministerului de interne.

Steaua generalului si formatiunii sale politice stralucea însa, din moment ce la alegerile partiale din februarie 1920 Liga Poporului a câstigat toate mandatele. Si cum I.I.C. Bratianu era nemultumit de guvernul Vaida, s-a apropiat cu abilitate de Averescu. Intâlnirea dintre cei doi fruntasi politici de la sfârsitul lunii februarie 1920 a consemnat o întelegere: generalul renunta la “Raspunderi”, va înfaptui reforma agrara în limitele prevazute de Constitutie si va restabili ordinea în tara, în schimb, fruntasul liberal promitea sa sprijine venirea Ligii Poporului la putere.

Intr-adevar, la 13 martie 1920, Averescu a fost numit de rege în functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Doua saptamâni mai târziu Parlamentul a fost dizolvat prin decret regal, anuntându-se noi alegeri. Liga Poporului a cunoscut si o rapida restructurare organizatorica: la 17 aprilie a fuzionat cu o grupare a Partidului taranesc din Basarabia condusa de Sergiu Nita si cu o grupare desprinsa din Partidul National Român condusa de Octavian Goga; tot atunci s-a facut fuziunea si cu fractiunea lui Dori Popovici, desprinsa din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Noua formatiune si-a schimbat numele în Partidul Poporului, fiind cea dintâi formatiune politica din România postbelica ce avea organizatii în toate provinciile istorice. Presedintele Partidului Poporului, Al. Averescu, a avut bucuria sa obtina o victorie categorica în alegerile din mai-iunie 1920.

Bratianu manevreaza

Guvernul Averescu a avut o agenda destul de încarcata: refacerea economica a tarii, unificarea monetara, alcatuirea primului buget al României Mari, înfaptuirea reformei agrare, restabilirea ordinei publice si normalizarea vietii sociale. Acest guvern a semnat tratatele de la Trianon si Paris, a încheiat un tratat de prietenie cu Polonia si a contribuit la întemeierea Micii ntelegeri, prin aliante bilaterale cu Iugoslavia si Cehoslovacia.

Asteptarile populatiei erau însa mult mai mari si “mitul Averescu” a intrat într-un proces de rapida erodare. Cei mai dezamagiti erau taranii, care nu numai ca nu au primit cele 5 ha promise, dar reforma se înfaptuia cu foarte mare greutate.

In vara lui 1921, mereu la pânda si atent cu ce se întâmpla, I.I.C. Bratianu a declansat campania de înlaturare a generalului. El l-a convins pe rege ca Averescu nu mai putea face fata situatiei. Regele procedeaza în consecinta si, primind proiectul de mesaj din partea guvernului privind deschiderea Parlamentului, a adaugat o fraza în text: “Timpurile sunt atât de grele, încât tara are nevoie de concursul oamenilor de bine din toate partidele”. Când s-a citit mesajul, la 28 noiembrie 1921, Virgil Madgearu aprecia ca “nu era un mesaj de deschidere, ci unul de lichidare”. La sugestia regelui, ministrul de externe Take Ionescu si-a dat demisia la 11 decembrie, provocând o criza, încheiata peste doua zile prin depunerea mandatului de catre Averescu.

Dupa un guvern de numai o luna, la 19 ianuarie 1922, liberalii au preluat puterea. Trecut în opozitie, Partidul Poporului s-a confruntat cu serioase probleme interne. n decembrie 1923, C. Argetoianu s-a autoproclamat presedinte al partidului, declarând ca “steagul generalului Averescu a apus”. Sciziunea n-a fost atât de grava cât a sperat initiatorul ei. n primavara lui 1924, Averescu a initiat o suita de întruniri în tara, pentru a demonstra ca “Partidul Poporului traieste”. La 3 iunie 1924, la Bucuresti s-a tinut o mare adunare la Arenele Romane, 50.000 participanti, dupa aprecierile ziarului ndreptarea). Cei prezenti au cerut demiterea guvernului Bratianu si formarea unui cabinet Averescu. Generalul s-a prezentat regelui cu motiunea adoptata de adunare si, dupa o discutie si cu I.I.C. Bratianu, s-a convenit ca generalul sa împrastie manifestatia si sa promoveze o politica de continuitate bazata pe Constitutia din 1923. In schimb, Bratianu se angaja sa sprijine, “la momentul potrivit”, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizantilor sai ca “lupta noastra si-a atins scopul”, cerându-le sa se întoarca la casele lor. Au existat nemultumiri, strigându-se din multime îndemnul “La Palat!”, pentru înlaturarea imediata a lui Bratianu. “Daca voiti le-a replicat Averescu sa faceti întocmai ca vaca din poveste, care dupa ce a umplut galeata cu lapte i-a dat cu piciorul, faceti cum vreti. Sa stiti însa ca eu am pus chezasie cuvântul meu, si cei ce tin la mine trebuie sa faca asa ca eu sa nu ramân de minciuna”. Multimea s-a împrastiat nemultumita, dar Averescu stia ca facuse un pas important spre o noua guvernare. In acest scop, a adoptat o atitudine prudenta fata de guvernul liberal, nelasându-se antrenat în campania zgomotoasa declansata de taranisti si nationali. Un moment important s-a consumat si cu prilejul Consiliului de Coroana din 31 decembrie 1925, când Averescu a sustinut propunerea regelui Ferdinand de primire a renuntarii principelui Carol la mostenirea tronului. La fel a procedat si la 4 ianuarie 1926, când a pledat în Parlament pentru confirmarea hotarârii Consiliului de Coroana, proclamarea principelui Mihai ca mostenitor al tronului si instituirea unei Regente care sa execute prerogativele regale în caz ca acesta va ajunge la tron înainte de majorat.

“Poftim, ia guvernul”

In martie 1926 se împlineau patru ani de guvernare si Bratianu a trebuit sa depuna madatul. Cele mai îndreptatite sanse la succesiune le aveau Partidul National Român si Partidul taranesc. n ciuda tuturor asteptarilor, însa, regele a cerut un guvern de coalitie, format din cele doua partide amintite mai sus si Partidul Poporului. Generalul, într-un moment de entuziasm, a propus fuziunea celor trei partide într-o noua formatiune a carei sefie sa fie asigurata de el, tot el urmând sa prezideze si guvernul. Maniu si Mihalache au refuzat oferta, începând negocieri pentru formarea unui guvern national-taranesc. Dar în timp ce Maniu distribuia ultimele ministere în guvernul pe care se pregatea sa-l prezideze, a venit surpriza. Averescu a fost chemat de rege, fiind însarcinat cu formarea noului cabinet. Daca în 1920, chemarea lui Averescu aparuse ca un act normal, acum ea constituia o surpriza de proportii pentru opinia publica. ntr-un manifest lansat de nationali si taranisti se aprecia ca guvernul Averescu “n-a fost adus la cârma tarii prin indicatiile vointei nationale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenta, un loctiitor al fostului guvern Bratianu”.

Având la interne pe Octavian Goga, noul guvern a câstigat alegerile parlamentare din mai 1926 si, beneficiind de “prima electorala”, a obtinut 292 mandate, în timp ce nationalii si taranistii detineau împreuna 69. Noul guvern a adoptat masuri financiare vizând dezvoltarea economiei nationale, a continuat înfaptuirea reformei agrare, a initiat mai multe legi pentru protectia muncii, dar s-a lovit curând de multe dificultati, speculate cu abilitate de acelasi I.I.C. Bratianu.

Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului fata de criza dinastica. Boala regelui Ferdinand se agrava si Averescu a stabilit, în secret, legatura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a gasi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Bratianu a aflat si în aprilie 1927 i-a reprosat ca s-a abatut “de la cele convenite împreuna”. Generalul a replicat: “Pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa guvernam cum întelegem noi”. “Când am dat acest raspuns avea sa relateze Averescu , seful Partidului National Liberal a spus ca-mi retrage sprijinul d-sale. Am raspuns Daca n-avem nevoie de acest sprijin . Mi-a raspuns: Va sa zica, dupa ce te-am adus la putere, acum vrei sa te ridici si sa ma domini? . I-am raspuns: Domnule Bratianu, poti sa dai si interpretarea aceasta cuvintelor mele, eu însa le dau alta interpretare. N-am nevoie de sprijinul d-tale, prefer sa parasesc guvernul. Iata, poftim, ia guvernul “.

Asta si voia, de fapt, Bratianu, care a cerut un guvern de concentrare. La 4 iunie 1927, în timp ce conducea o sedinta de guvern, Averescu a fost vizitat de maresalul Palatului, C. Hiott, care i-a prezentat decretul regal de numire a lui Barbu Stirbei ca presedinte al Consiliului de Ministri. Averescu si–a scris mai întâi demisia si pe urma a semnat decretul regal, dupa care s-a întors la sedinta de guvern. Intrebat despre rostul vizitei lui Hiott, a raspuns sec: “Mi-a adus un decret sa-l semnez. Un decret prin care printul Stirbei este numit prim-ministru în locul meu”. Din acel moment, Averescu însusi a realizat ca era împins spre periferia vietii politice.

In alegerile parlamentar din iulie 1927, Partidul Poporului a întrunit mai putin de 2% din voturi si nu a mai putut patrunde în Parlament. n 1929, C. Garoflid a parasit Partidul Poporului si a întemeiat Liga Agrara; acelasi lucru l-a facut si Grigore Filipescu, pentru a crea Liga “Vlad Tepes”. Geeralul s-a multumit cu locul de senator de drept de care beneficia în baza legii electorale din martie 1926.
 

Citate, Note  si Bibliografie

1. Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.43
2. Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920), în „Anuarul I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
3. “Îndreptarea”, II, nr.86 din 17 aprilie 1920
4.Ioan Scurtu, Schimbările de guverne de la sfârşitul anului 1921 şi începutul lui 1922, în „Analele Universităţii Bucureşti”, nr.1/1972
5. Mit şi realitate: Alexandru Averescu  Prof. acad. Ioan Scurtu

Dimitrie Ghica (1816 - 1897), era fiul lui Grigore al IV-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti. Studiază la Şcoala corpului de cadeţi din München (1829–1834), iar până în 1837 este maior în garda imperială a Rusiei. Dimitrie Ghica avea titlul de principe. Ulterior, se retrage din armată şi după o perioadă de călătorii prin Europa revine în ţară în 1846, unde îl întâlnim ca membru în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni în perioada mişcărilor revoluţionare.

Timp de aproximativ 40 de ani s-a situat în prim planul scenei politice. Adept al valorilor conservatorismului moderat, Ghica a devenit în cele din urmă membru al Partidului Naţional Liberal. Ghica este numit membru al Curţii de Apel (1854), prefect al Poliţiei Capitalei (1855 – 1857) şi este ales primarul Bucureştiului (1857 – 1861). Se numără printre susţinătorii Unirii Principatelor şi activează ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi iniţial dorea să candideze la domnie, Dimitrie Ghica renunţă la această întenţie şi îi acordă votul său lui Alexandru Ioan Cuza. A ocupat timp de mai multe legislaturi funcţiişe de preşedinte al Senatului şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. De asemenea, Ghica a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru în numeroase portofolii, printre care Interne, Afaceri Străine şi Lucrări Publice.

După Unire, Ghica devine preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti (1859), din nou primarul Capitalei, ministru al Cultelor (1860) şi al Finanţelor (1861) în Ţara Românească. Domnitorul Cuza îl desemnează şi preşedinte al Consiliului de miniştri din Muntenia, între 19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862. Ghica participă la complotul ce a dus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului, iar în Guvernul provizoriu care i-a succedat până la aducerea prinţului străin este numit ministru de Interne.

Conservator moderat, Dimitrie Ghica a acumulat o impresionată experienţă politică. A fost de mai multe ori ministru de Interne, Lucrări Publice, al Afacerilor Străine, dar şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 - 17 februarie 1876) şi preşedinte al Senatului timp de două legislaturi, acumulând unsprezece ani de experienţă în această funcţie. Carol I îl desemnează la conducerea Guvernului României între 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870. Cabinetul era format dintr-o coaliţie politică între conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. După un scandal politic generat de o dotaţie în bani către familia regală, preşedintele Consiliului de miniştri a fost nevoit să-şi depună mandatul.

Deşi iniţial a împătăşit valorile şi principiile conservatorismului, în cele din urmă, Ghica a devenit membru al Partidului Naţional Liberal. În perioada în care Dimitrie Ghica a fost preşedinte al Senatului şi Adunării Deputaţilor, cele două Corpuri Legiuitoare au desfăşurat o activitate legislativă deosebită: Legea pentru susţinerea chestiunii drumului de fier Strousberg, Legea de organizare a armatei, Legea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, Legea care fixează atribuţiile Ministerului Afacerilor Străine, Legea pentru încurajarea industriei zahărului, Legea creditului funciar, Legea vămilor (1874), precum şi alte legi care se refereau la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de Conturi, la taxele de timbru, la modificarea legii învoielilor agricole. Din funcţia de preşedinte al Senatului României, Ghica a contribuit la adoptarea actului prin care România era proclamată regat pe 14 martie 1881.

În lucrările sale, Titu Maiorescu îl descria ca fiind „de o vădită eleganţă militară”, „uşor accesibil la linguşire” şi „crezându-se, prin originea sa, mai presus de obişnuitele partide, … trecea fără multă greutate dintr-un partid în altul”. Ghica a activat şi ca publicist colaborând la publicaţiile „Revista Dunării”, „Ordinea”, „Alegătorul liber”, „Analele Academiei Române”, „Columna lui Traian”, „Pressa”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Voinţa naţională”. Ca om de afaceri, a făcut parte din Comitetul marilor proprietari (1872) care a creat Creditul Funciar Rural, iar în 1875 a înfiinţat şi cu capital francez „Banca de Bucureşti”.

 

Dimitrie Ghica a murit pe 15 februarie 1897, în Bucureşti, la vârsta de 81 de ani.

 

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape. Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.

Constantin A. Rosetti (1816 – 1885), a fost descendentul al unei vechi familii boiereşti, era fiul lui Alexandru Rosetti şi al Elenei Obedeanu. Studiază la Liceul „Sfântul Sava”, apoi în 1833 se înscrie în armată, devenind adjutant al domnitorului Alexandru D. Ghica, dar va demisiona trei ani mai târziu. Este unul dintre întemeietorii Societăţii Filarmonice şi ai Teatrului Naţional, remarcându-se şi ca actor. În 1842 este numit şef al poliţiei din Piteşti, apoi devine preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti. C. A. Rosetti a fost lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Muntenia, membru fondator al Academiei Române si fondator al Partidului Naţional Liberal. C. A. Rosetti reprezintă un simbol al mişcărilor revoluţionare de pe teritoriul României, un permanent luptător pentru cauzele, valorile şi idealurile româneşti. S-a afirmat ca un lider radical al grupării politice liberale şi a ocupat funcţii importante în stat. De asemenea, Rosetti a fost unul dintre precursorii jurnalismului românesc, fondând unul dintre cele mai bune cotidiene ale veacului al XIX-lea, „Românul”. În 1845, Rosetti pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile, frecventează cursurile de la Collège de France, unde este influenţat în gândirea sa politică de Edgar Quinet şi Jules Michelet. Aici se iniţiază în practica masonică şi participă la constituirea Societăţii studenţilor români de la Paris. În 1847, C. A. Rosetti se căsătoreşte cu Mary Grant, cea care a fost modelul tabloului „România revoluţionară” pictat de C. D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary era sora consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant, el însuşi căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă. În asociere cu Eric Winterhalder, Rosetti a pus bazele unei tipografii, a deschis o librărie şi a editat ziarul revoluţionar „Pruncul român”.

Alexandru G. Golescu (1819 - 1881) a fost fiul marelui vornic Iordache Golescu şi al Mariei Bălăceanu. Alexandru era văr primar cu Ştefan şi Nicolae Golescu, care au fost la rândul lor prim-miniştri ai României. Alexandru G. Golescu studiază la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris (1834 – 1839), unde a obţinut diploma de inginer. În 1844 se întoarce la Paris, unde studiază istoria şi economia. Alexandru G. Golescu a cunoscut, sub raportul ideilor politice, o modificare a poziţiilor exprimate de el de la cele republicane la cele liberale şi monarhice, cauza fiind impactul contextului internaţional al vremii. El a susţinut consecvent eliberarea din iobăgie şi împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare, în opinia sa, aceasta fiind „primordială şi le rezuma pe toate, deoarece asigura, prin ea însăşi, viitorul politic al ţării”. A fost cunoscut si ca Arăpilă (cel negru).

Nicolae Golescu a fost cel de-al doilea fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei Farafara. Din anul 1826, studiază la pensionul lui Rodolphe Topffer din Geneva, Elveţia. Revine în ţară în 1829 şi îmbrăţişează o carieră militară, devenind aghiotant al domnitorului Alexandru D. Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834) şi colonel (1839). Din 1839, Golescu este numit locţiitor de agă al Poliţiei. În calitate de procuror a instrumentat anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Ulterior, se retrage din armată şi devine opozant al domnitorului Ghica. Până în aprilie 1847, a fost director la Departamentul Trebilor din Lăuntru.

Ion Ghica (1816- 1897), a fost un eminent politician, matematician şi diplomat si a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Ion Ghica, exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” în activitatea pentru detronarea sa. Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România.