Politeía Doctrinară

Nicolae Golescu a fost cel de-al doilea fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei Farafara. Din anul 1826, studiază la pensionul lui Rodolphe Topffer din Geneva, Elveţia. Revine în ţară în 1829 şi îmbrăţişează o carieră militară, devenind aghiotant al domnitorului Alexandru D. Ghica, în timpul domniei căruia a fost avansat la gradele de maior (1834) şi colonel (1839). Din 1839, Golescu este numit locţiitor de agă al Poliţiei. În calitate de procuror a instrumentat anchetarea şi acuzarea în procesul fondatorilor societăţii secrete (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu. Ulterior, se retrage din armată şi devine opozant al domnitorului Ghica. Până în aprilie 1847, a fost director la Departamentul Trebilor din Lăuntru.

Nicolae Golescu (1810 1877) lider al mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească, prim-ministru al României. Fruntaş al mişcării revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească, lider al liberalilor radicali, s-a numărat printre complotiştii din „monstruoasa coaliţie”, apoi a facut parte din locotenenţa domnească care a asigurat interimatul funcţiei de şef al statului până la venirea lui Carol I. Ulterior, Golescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, după care ocupă şi funcţia de preşedinte al Senatului.

Împreună cu fraţii săi, Nicolae Golescu este unul dintre liderii importanţi ai mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească. Semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz” (9 iunie 1848), Golescu devine director al Departamentului Trebilor din Lăuntru în Guvernul provizoriu, iar din 28 iulie devine membru al Locotenenţei domneşti. După înfrângerea revoluţiei, pleacă în exil, unde luptă pentru cauza naţională românilor, Unirea Principatelor.

Revine în ţară în iulie 1857 şi se implică activ în mişcarea unionistă. Golescu este ales deputat, vicepreşedinte al Divanului ad-hoc (1857) şi membru în Adunarea Electivă a Munteniei. Nicolae Golescu s-a aflat pe lista candidaţilor la tronul Munteniei, dar văzând cât de puternic era curentul unionist, declină candidatura şi îi acordă votul lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei, realizându-se uniunea politică a Ţărilor Române. După Unire, se bucură de consideraţia domnitorului şi îi este acordată conducerea guvernului în Muntenia (28 mai – 13 iulie 1860). Totodată, Cuza îl înaintează la gradul de general, dar tot el îl decade din armată în mai 1863. Liberal radical, Nicolae Golescu se află în fruntea „monstruoasei coaliţii” care îl obligă pe domnitorul Cuza să abdice la 11 februarie 1866.

Ca reprezentant al Munteniei şi al liberalilor, Nicolae Golescu este membru în locotenenţa domnească, care a administrat ţara până la venirea lui Carol I pe 10 mai. Şase zile mai târziu este numit inspector general al Gărzii orăşeneşti, iar ulterior este ales deputat în Adunarea Constituantă care a promulgat Constituţia prin care România a devenit monarhie constituţională (1 iulie 1866). Între 1 mai 1868 – 16 noiembrie 1868, Nicolae Golescu îi succede fratelui său la conducerea Guvernului României, ocupând totodată şi portofoliul Ministerului de Externe. După încheierea mandatului, este ales preşedinte al Senatului. În august 1870, Golescu împreună cu alţi manifestanţi antimonarhici sunt arestaţi în urma mişcării republicane de la Ploieşti. În urma unui proces desfăşurat la Târgovişte, judecătorii au decis pe 17 octombrie 1870 ca participanţii civili să fie declaraţi nevinovaţi. În ultima parte a vieţii sale, activează în Parlament, devenind şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, iar pe 24 mai 1875 se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal.

Bibliografie

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.336-338

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.165-167. Texte din Enciclopedia României.