Politeía Doctrinară

Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I si până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română.

Desfasurator istoric. La Conferința de la Yalta URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război. Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.

În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.

În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.

Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.

La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.

Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.

La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin[4], au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.

În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.

Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.

Epoca lui Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.

În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.

 În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.

După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști. Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.

Bibliografie, note si citate:

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.

La sfârşitul lunii martie 1938 a izbucnit disputa între Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare. După ce bătrânul profesor a sesizat autorităţile, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie. Însă, în acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei soiciale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Armand Călinescu şi Nicolae Iorga erau consideraţi vinovaţi indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Asasinarea lui Armand Călinescu

În decembrie 1938, Armand Călinescu se numără printre membrii fondatori ai Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului. La 6 ianuarie 1939, a apărut Regulamentul legii FRN în care se prevedea că se pot înscrie în noul partid „acei care exercită una din îndeletnicirile precizate de Constituţie: munca manuală şi agricultura, industria şi comerţul sau ocupaţiuni intelectuale”.

Într-un discurs ţinut la Radio România, la 11 ianuarie 1939, Armand Călinescu sublinia rostul creării Frontului Renaşterii Naţionale ca fiind acela care în faţa primejdiilor ce ameninţau România, să reia exemplul unităţii naţionale în locul vrăjmăşiei dintre partidele politice: „Frontul Renaşterii Naţionale nu este un partid politic în înţelesul vechi al cuvântului. El este o mişcare. Frontul nu reprezintă interesele unui grup de persoane sau ale unei clase sociale, ci el reprezintă interesele colective ale statului şi ale naţiunii însăşi ... Frontul urmăreşte repunerea statului în drepturile lui, în rosturile lui fireşti”. Pe 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, prim-ministru în funcţie, încetează din viaţă, astfel că Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştri.

Sfârşitul său a fost unul tragic. În timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil în zona Eroilor . Din el au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să fugă rănit. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe. Avea 46 de ani. A doua zi, asasinii au fost capturaţi şi aduşi la locul atentatului, unde au fost executaţi, iar cadavrele lor au fost abandonate în stradă. Ei au fost identificaţi ca fiind: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaia, Jean Ionescu. Totodată, în toate închisorile din ţară au fost ucişi peste 300 de fruntaşi legionari ca urmare a represiunii autorităţilor.

Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau cunoscute. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României, odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, acesta având un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară. Nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima, şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 156-158

Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Editura Lucman, Bucureşti, 2005

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 306-308

Armand Călinescu, fiu al colonelului medic Mihai Călinescu şi al Ecaterinei Gherman s-a nascut in 1893 la Piteşti. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare în oraşul natal. Studiază la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Paris (1921). Cariera politică o începe în cadrul Partidului Ţărănesc şi se remarcă ca lider al organizaţiei judeţene PŢ Argeş. După unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român pe 10 octombrie 1926, Călinescu se numără printre liderii noii formaţiuni politice. În această perioadă a activat ca magistrat la Tribunalul Argeş. Implicându-se tot mai mult în politica de partid, în anul 1928 a fost numit prefect de Argeş.

În scurt timp, a fost implicat şi în activitatea guvernamentală. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste funcţionează pentru scurt timp ca secretar general la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, după care, în a doua parte a guvernării, este numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Intreaga sa activitate a fost îndreptată împotriva oricăror curente extremiste care ameninţau ordinea în stat. Armand Călinescu l-a sprijinit pe regele Carol al II-lea când acesta şi-a instaurat regimul personal, însă, din nefericire, s-a lăsat atras în manevrele politice pe care şeful statului le-a coordonat pentru sporirea puterii personale. Divergenţa cu Mişcarea Legionară şi atitudinea de rezistenţa faţă de Germania nazistă i-a adus în cele din urmă sfârşitul tragic. A fost victima unui atentat, ale cărui mistere nu sunt elucidate nici până în zilele noastre. Parerea mea este ca nu a fost ucis de legionari ci de trimisii Gestapo-ului german.

Atitudinea sa faţă de organizaţiile care provocau dezordine în societate se conturează încă din această perioadă. La 29 aprilie 1933, Armand Călinescu cerea să se adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el ordona Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele, să trimită la urmă propagandiştii şi agitatorii. Orice adunări, procesiuni, marşuri, manifestări trebuiau reprimate. La 1 iulie 1933 el redactează un raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor extremiste şi a batalioanelor de asalt”, însă prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod a amânat semnarea.

După alegerile din decembrie 1937, când nici un partid politic nu a reuşit să câştige alegerile, Armand Călinescu s-a alăturat regelui Carol al II-lea, când acesta a decis să profite de noua realitate de pe scena politică pentru a-şi atinge obiectivul politic. Călinescu primeşte portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Octavian Goga, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Pentru această „trădare”, liderii Partidului Naţional Ţărănesc l-au exclus din partid.

Deşi, pe 10 februarie 1938 Carol a decis să îl numească prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea, imaginea acestuia era utilizată ca un simbol pentru a da credibilitate cabinetului. În fapt, din funcţia de ministru de Interne, Călinescu era cel care lua deciziile importante. Noul regim monarhic autoritar a fost instituţionalizat prin adoptarea Constituţiei din 27 februarie 1938  şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie acelaşi an .

Întreaga sa activitate a fost marcată de măsuri ferme pentru apărarea ordinii de stat, primejduită de curentele extremiste care se manifestau, de altfel, în întreaga Europă. Într-un discurs din 1934, el sublinia că războiul mondial care fusese o „dezlănţuire a forţei”, a continuat „pe traseul gândirii, prin apologia forţei”, fie că e vorba de comunism, fie de fascism, ambele îndreptându-şi atacul împotriva regimului parlamentar. Ca demnitar al Internelor, Călinescu cunoştea bine resorturile politice care au sprijinit Garda de Fier şi polemiza direct cu aceştia. Chiar în audienţa la rege din 1936 el prezenta fără echivoc „pericolul Gărzii de Fier … formată din elemente nepregătite şi care sunt instrumente de manevră ale politicienilor”. În opinia sa este necesară „represiunea”, atât doar că „aceasta n-o poate face decât un guvern … cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”. Dar măsurile luate de el ar fi putut fi decisive contra Gărzii, dacă nu ar fi fost sabotate. În martie 1938, el declara : „Am lucrat singur...Poliţia, uneori, nu m-a secondat, Justiţia nu a activat, armata m-a sabotat. Unii membri din guvern, de asemenea, m-au contracarat”

Legiunea - o cronologie a evenimentelor

In octombrie 1927 este intemeiat primul cuib legionar din Bucuresti, primul juramant legionar avand loc pe data de 8 noiembrie 1927 la Iasi. La acest juramant se da si “sacusorul cu pamant”, acesta constand intr-un amestec de pamant din locurile unde s-au dat mari batalii de-a lungul istoriei. La aceeasi ceremonie ziua sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este declarata sarbatoare oficiala a Legiunii.

Istoria Miscarii Legionare incepe cu Corneliu Zelea Codreanu, spun unii ca s-a si incheiat o data cu moartea sa. Multi considera ca succesorul sau, Horia Sima, a uzurpat capetenia si a denaturat adevaratul legionarism. Legiunea Arhanghelul Mihail, numită pe scurt Mişcarea Legionară, a fost o organizaţie naţionalistă din România interbelică. A fost creată la data de 24 iunie 1927 de către Corneliu Zelea Codreanu. Organizaţia a avut un caracter mistic-religios, violent [Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 341] anticomunist, antisemit şi antimasonic[Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri].

Din cei 147 de ani in care se poate vorbi de statul Român, populatia acestei tari a petrecut cam 51 de ani in diferite forme politice care pot fi considerate dictatoriale. Dictatura este un regim politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică şi, prin urmare, un popor este condus forţat de către o persoană, un partid, sau un grup de oameni.

În mai 1921 s-a separat aripa de extremă stângă a PSDR, care s-a constituit apoi în Partidul Socialist-Comunist, redenumit curând Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost plăpumarul Gheorghe Cristescu. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaţionala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de acţiuni anti-româneşti după evenimentele de la Tatar-Bunar şi a rămas în ilegalitate până în 1944. Partidul Comunist din România a fost un partid redus numeric, numărând 2000 de membri în 1922, 1500 în 1931 şi sub 1000 în anii celui de al doilea război mondial. Numărul estimat pentru data de 23 august 1944 este între 794 şi 1150 de persoane . PCR avea un caracter multietnic, românii reprezentând mai puţin de un sfert din membrii săi (în 1930 distribuţia pe naţionalităţi era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruşi şi ucraineni 10%, bulgari 10%).