Politeía Doctrinară

Armand Călinescu, fiu al colonelului medic Mihai Călinescu şi al Ecaterinei Gherman s-a nascut in 1893 la Piteşti. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi secundare în oraşul natal. Studiază la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, ambele din cadrul Universităţii Bucureşti, iar doctoratul în ştiinţe economice îl obţine la Paris (1921). Cariera politică o începe în cadrul Partidului Ţărănesc şi se remarcă ca lider al organizaţiei judeţene PŢ Argeş. După unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român pe 10 octombrie 1926, Călinescu se numără printre liderii noii formaţiuni politice. În această perioadă a activat ca magistrat la Tribunalul Argeş. Implicându-se tot mai mult în politica de partid, în anul 1928 a fost numit prefect de Argeş.

În scurt timp, a fost implicat şi în activitatea guvernamentală. În prima parte a guvernării naţional-ţărăniste funcţionează pentru scurt timp ca secretar general la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, după care, în a doua parte a guvernării, este numit în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Intreaga sa activitate a fost îndreptată împotriva oricăror curente extremiste care ameninţau ordinea în stat. Armand Călinescu l-a sprijinit pe regele Carol al II-lea când acesta şi-a instaurat regimul personal, însă, din nefericire, s-a lăsat atras în manevrele politice pe care şeful statului le-a coordonat pentru sporirea puterii personale. Divergenţa cu Mişcarea Legionară şi atitudinea de rezistenţa faţă de Germania nazistă i-a adus în cele din urmă sfârşitul tragic. A fost victima unui atentat, ale cărui mistere nu sunt elucidate nici până în zilele noastre. Parerea mea este ca nu a fost ucis de legionari ci de trimisii Gestapo-ului german.

Atitudinea sa faţă de organizaţiile care provocau dezordine în societate se conturează încă din această perioadă. La 29 aprilie 1933, Armand Călinescu cerea să se adopte măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier. Astfel, el ordona Poliţiei şi Jandarmeriei să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele, să trimită la urmă propagandiştii şi agitatorii. Orice adunări, procesiuni, marşuri, manifestări trebuiau reprimate. La 1 iulie 1933 el redactează un raport şi un proiect de jurnal al Consiliului de Miniştri „pentru suprimarea mişcărilor extremiste şi a batalioanelor de asalt”, însă prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod a amânat semnarea.

După alegerile din decembrie 1937, când nici un partid politic nu a reuşit să câştige alegerile, Armand Călinescu s-a alăturat regelui Carol al II-lea, când acesta a decis să profite de noua realitate de pe scena politică pentru a-şi atinge obiectivul politic. Călinescu primeşte portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Octavian Goga, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. Pentru această „trădare”, liderii Partidului Naţional Ţărănesc l-au exclus din partid.

Deşi, pe 10 februarie 1938 Carol a decis să îl numească prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea, imaginea acestuia era utilizată ca un simbol pentru a da credibilitate cabinetului. În fapt, din funcţia de ministru de Interne, Călinescu era cel care lua deciziile importante. Noul regim monarhic autoritar a fost instituţionalizat prin adoptarea Constituţiei din 27 februarie 1938  şi decretul de dizolvare a partidelor politice din 30 martie acelaşi an .

Întreaga sa activitate a fost marcată de măsuri ferme pentru apărarea ordinii de stat, primejduită de curentele extremiste care se manifestau, de altfel, în întreaga Europă. Într-un discurs din 1934, el sublinia că războiul mondial care fusese o „dezlănţuire a forţei”, a continuat „pe traseul gândirii, prin apologia forţei”, fie că e vorba de comunism, fie de fascism, ambele îndreptându-şi atacul împotriva regimului parlamentar. Ca demnitar al Internelor, Călinescu cunoştea bine resorturile politice care au sprijinit Garda de Fier şi polemiza direct cu aceştia. Chiar în audienţa la rege din 1936 el prezenta fără echivoc „pericolul Gărzii de Fier … formată din elemente nepregătite şi care sunt instrumente de manevră ale politicienilor”. În opinia sa este necesară „represiunea”, atât doar că „aceasta n-o poate face decât un guvern … cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”. Dar măsurile luate de el ar fi putut fi decisive contra Gărzii, dacă nu ar fi fost sabotate. În martie 1938, el declara : „Am lucrat singur...Poliţia, uneori, nu m-a secondat, Justiţia nu a activat, armata m-a sabotat. Unii membri din guvern, de asemenea, m-au contracarat”