Politeía Doctrinară

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta  fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Theophyle books (vezi mai jos linkul), este  despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus  trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale.   In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

La baza articolului sta un om si o carte care a fost scrisa la sfarsitul anilor ’30 in secolul trecut. Omul se numeste Crane Brinton (1898-1968) si a fost un erudit istoric al Frantei, pentru mine este important mai mult ca istoric al ideilor. Cartea se numeste “Anatomia Revolutiei” (The Anatomy of Revolution) si este una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. Intr-un fel sau altul Crane Brinton a influentat profund politica americana in cea de a doua parte a secolului XX. A fost adoptat ca mentor intelectual si in dreapta si in stanga politicii americane. In “Anatomia Revolutiei” Brinton enumera trei cauze prezente in orice revolutie, mentionand ca aceste cauze sunt intregite de altele de natura locala, culturala sau  religioasa.  (1) intotdeauna cauza economica primeaza; (2) elitele intelectuale se indeparteaza de cele politice. (3) elitele politice incearca prin orice mijloace sa-si pastreze privilegiile obtinute, de obicei distorsionand legea sau adaptand-o la necesitatile lor.

Crane Brinton analizeaza revolutia impartind-o in trei etape. Prima etapa de coagulare si de creare a fortelor revolutionare; o a doua etapa de confruntare. Dupa primele reusite ale revolutiei aproape intotdeauna are loc o confruntare intre radicali si moderati;  in sfarsit, etapa finala de asezare,  cand societatea incearca sa se intoarca la  normalitate. Chipul statului dupa terminarea procesului revolutionar este functie de cei care au castigat majoritatea populara. Statul post revolutionar poate deveni o Franta, o America, tarile fostului bloc comunist (fiecare cu caracteristicile ei nationale) sau Uniunea Sovietica, China, Cuba sau Iran.

Interesant de mentionat felul cum caracterizeaza Brinton masele revolutionare – pentru asta este interesant de urmarit evenimentele din Libia sau sa ne amintim de evenimentele din ’89 si sa vedem cat de mult a gresit sau a avut dreptate .

Brinton considera ca revolutionarii sunt de sapte feluri: (1) membri elitelor statului pre-revolutionar, nemultumiti din motive proprii de puterea din care au facut parte; (2) oportunisti, care isi promoveaza interesele proprii numai cand vad posibilitatea unei reusite (band-wagon); (3) non-conformisti, care nu puteau sa convietuiasca in atmosfera; (4) teroristi si criminali, oameni sangerosi, care doresc puterea in mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi ai caror unelte credincioase vor deveni; (5) oamenii practici si capabili, care s-au vazut nedreptatiti intr-o societate profund protectionista si antimeritocrata; (6) idealisti, oameni care chiar cred in instaurarea unei societati mai bune si mai drepte.

In cazul de fata, deoarece Brinton ii defineste pe Robespierre si Lenin ca oamenii de acest gen, inacceptabil dupa parerea mea. In sfarsit, (7) oratorii populisti, cu un discurs demagogic, dar mobilizator, care de fapt genereaza o mare parte din masa de manevra si care vor fi soldatii acestei revolutii, o parte si victimele ei.

Crane Brinton a vazut in masele populare care se alatura procesului revolutionar un element, care asigura masa critica necesara presiunii ce poate darama regimul. Sunt de acord intr-o oarecare masura; sunt la fel de acord ca violenta regimului in pericol este de obicei mult prea tardiva si ineficienta pentru a genera o contra pondere in fata revolutionarilor, in cazurile cand regimurile represive au folosit o forta mult mai violenta decat a revolutionarilor – revolutia a fost infranta, vezi revolutiile din 1848, Comuna din Paris sau din Rusia anului 1905. Important de urmarit ceea ce se va intampla in Iran, acolo cred eu represiunea a reusit momentan sa innabuseasca curentul revolutionar.

Intr-un articol urmator voi incerca sa analizez si interventionsmul strain despre care si omul si cartea recenzata pe blogul Bibliofil nu s-au referit suficient.

Evenimentele actuale ma conduc de multe ori spre istoria moderna a Romaniei si a contextului geografic in care traim. Cred ca cititorii mei nu cunosc poate suficient unele pagini ale istoriei regionale. Unele uitate, altele absconse. Cred ca este timpul sa le amintim in contextele actuale.

Aurel Popovici (1863 - 1917) a fost un jurist şi un politician român care in 1906 a propus federalizarea Austro-Ungariei în aşa-numitele State Unite ale Austriei Mari. Din tinereţe şi-a exprimat opoziţia împotriva politicii de maghiarizare din Transilvania şi Banat. Miraculos reuşeşte să intre într-un grup de persoane din jurul lui Franz Ferdinand şi încearcă să promoveze ideea unei restructurări a imperiului Austro-Ungar într-o uniune de state federale.?, Iulian-Nicuşor Isac, 2009.

Citeste integral si comenteaza pe Politeia World

Este titlul unei carti fundamentale ale lui Friedrich Hayek, fost economist si filozof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974. Unul din marii mei preferati. Hayek a fost un reprezentant de seamă al scolii austriece si s-a remercat prin apărarea pietei libere si liberalismului economic. Friedrich Hayek a scris “Drumul către aservire” (The Road to Serfdom) pe timpul celui de al doilea razboi mondial cand era profesor in Marea Britanie. În 1931 a primit o catedră la London School of Economics unde a stat până în 1948. Din 1950 a predat la Universitatea din Chicago filosofie socială si morală până în 1962.

Fara indoiala cartea respectiva este Magnum Opus al operei lui Hayek, impreuna cu ultima lui carte publicata “Fatal Conceit” sunt lecturi obligatorii ale fiecarui om cu preocupari politico-economice. Din nefericire cartea lui Friedrich Hayek “Drumul către aservire” este cunoscuta in limba romana sub titlul “Drumul către servitute”, care denatureaza intelesul titlului original.

De ce mi-am adus aminte de lucrare si am hotarat sa o prezint sumar, simplu, intr-o discutie despre rolul statului intr-o democratie liberala. Am hotarat sa ma pozitionez si sa sustin pozitia unui stat puternic in situatii de criza. ADEVARAT! Bineinteles ca am fost etichetat demagog pentru o pozitie care nu poate fi sustinuta de un liberal-conservator ca mine. GRESIT!

Tragedia care a condus la prima criza majora in 1929 a fost exact slabiciunea statala a unor democrati liberale, inclusiv SUA. Statele fasciste, naziste si comunismul “triumfator” s-au nascut din lozincile inepte ale unor etichetati liberali, de genul lui Particiu & Co.

În capitolele III si in special VII ale cartii lui Friedrich Hayek, autorul face distincția între planificarea economică centralizată ca specie a colectivismului (fascism, comunism, socialism) și planificarea ca raționalitate și previziune specifică a oricărui act politic rational a statului și a oricărui individ prin care se proiectează viitorul economic si social după criterii de eficiență, si da este una din prerogativele statului modern. Statul modern trebuie sa fie unul puternic.

Criza actuala, ca si marea criza a secolului al XX-lea, sunt rezultatul direct al slabiciunilor statelor care nu au reusit sa-si apere cetatenii de infractorii de drept comun, mascati in capitalisti onesti. Intariti-va statul, ne-a solicitat un “capitalist” roman cunoscut. Restul, care credeti in lozinci liberale, duceti-va la biblioteca !

Note si bibliografie: Friedrich Hayek -„Drumul către servitute”, Editura Humanitas, București, 1994.

Conservatorismul liberal este o variantă politică a conservatorismului, aceasta variantă doctrinara încorporand elemente liberale. În evolutia politica, "conservatorismul" şi "liberalismul" au avut semnificaţii diferite în timp, iar in anumite ţări, termenul de "conservatorism liberal" a fost utilizat în sensuri destul de diferite. În democratiile Europene moderne, conservatorismul liberal combină politici conservatoare, combinate cu multe poziţii liberale pentru rezolvarea unor problemele sociale sau economice. Cele mai multe partide politice de centru-dreapta din Europa sunt sau conservator-liberale sau liberal-conservatoare, politicile lor fiind diferite din punct de vedere practic. În comparaţie cu un alt grup de partide de centru-dreapta, cum ar fi cele Creştin Democrate, conservatorismul liberal este mai puţin tradiţionalist şi de obicei mai multe liberal în economie, favorizând taxe-scăzute şi minimalizand pe cat se poate functiile guvernamentale.

La origine, "conservatorii liberali" au fost cei care au combinat atitudinile sociale conservatoare cu perspectivele economice clasic-liberale. În timp, majoritatea conservatorilor din lumea occidentală au adoptat ideile economiei de piaţă, astazi considerate de majoritatea politologilor "conservatoare". Cu toate acestea, în unele ţări, termenul de "liberal" a ramas folosit numai pentru a descrie opinii economice.

În politica occidentala, termenul de conservatorism se referă de multe ori (si gresit) la şcoala de gândire formata in jurul şi bazata pe scrierile englezului-irlandez Edmund Burke (1729- 1797), scrieri in care critica Revoluţia franceză. Deşi mostenirea lui este si a fost contestata din punct de vedere al conservatorismului clasic, el este totusi unul din fulminanţii critici ai “avânturilor si tranziţiilor revoluţionare” si bineinteles ale exceselor acestora.[3]

RJ White (autor apreciat de mine) a scris: "Pentru a pune conservatorism într-un flacon cu o etichetă este la fel cu incercarea de a lichefia atmosfera ... dificultatea apare din natura lucrurilor. Deoarece conservatorismul este mai puţin o doctrină politică si mai mult un obicei al spiritului, un mod de a simti sau un mod de a trai”. [4] Russell Kirk (1918-1994) un alt mare politolog si istoric a considerat conservatorismul drept o "negare totala a unei ideologii stramte."[5]

Avand in vedere lipsa unei ideologii sau a unei doctrine stramte, multe partide care se considera si sunt de sorginte conservatoare au optiuni politice si opinii diverse. Marile partide conservatoare ale occidentului sunt: Partidul Liberal Democrat în Japonia, Partidul Republican in Statele Unite, Partidul Conservator în Marea Britanie, Bharatiya Janata Party în India, Partidul Conservator în Canada, Partidul Liberal din Australia şi Likudul Israelian - toate sunt considerate partide conservatoare, totusi cu diferite poziţii majore.

Asa cum am mentionat mai sus, in zilele noastre putem vorbi despre politica conservatoare cu nuante ideologice diferite. In dialogurile noastre urmatoare vom discuta despre conservatorismul clasic (Toryism) depasit si arhaic, conservatorismul liberal (care ar trebui sa fie reprezentat de PD-L in Romania, si nu este), liberalismul conservator (care ar trebui sa fie reprezentat de PNL in Romania, si nu este), despre conservatorism libertarian (inexistent in Europa, dar reprezentat de Ron Paul in SUA si de fostul presedinte Ronald Reagan, care insa din nefericire nu l-a putut implementa ca presedinte al uniunii) si in sfarsit, despre crestin democratia, care dupa unii este, dupa altii nu este un partid conservator.

Pentru a intelege mai bine lecturile urmatoare propun o pozitionare schematica stanga-dreapta. Deoarece intotdeuna o imagine valoreaza 1000 de cuvinte aveti cele doua scheme de mai jos.

Crin Antonescu, din nefericire prin populismul infantil pe care l-a propagat, a dus la derizoriu ideea de bun-simţ. Acest articol va incerca sa repuna in drepturi ideea bunului-simt din punct de vedere empiric, filozofic si doctrinar, incercand sa dovedeasca existenta unui curent filosofic bazat pe aceasta idee.

Mişcarea conservatoare a bunului-simţ este cunoscuta si sustinuta in Statele Unite, Anglia, Canada, Australia si Singapore. Conservatorismul bunului-simţ isi trage perceptiile morale si ideologia sociala din crestinismul protestant (evanghelic). In ultimii ani, s-a extins impreuna cu protestantismul crestin in America Latină, precum şi in alte regiuni. În fiecare ţară, agenda politică este diferita, dar are teme economice comune:

1. Reducerea fiscalitatii si minimalizarea taxelor pot promova creşterea economică.

2. Sprijin pentru liberalismul economic, capitalismul moderat, monetarismul şi liberul schimb.

3. Privatizarea majoritatii infrastructurilor şi a serviciilor guvernamentale, bazata pe convingerea ca sectorul privat este mai eficient si poate oferi astfel de servicii mai ieftine si mai performante.

4. Raţionalizarea politicilor guvernamentale şi reducerea reglementarilor restrictive într-un efort de a usura investitiile transfrontaliere si cartelizarea comerciala.

Cateva cuvinte despre plagiatul lui Crin Antonescu.

 Revolutia bunului- simţ (CSR - Common Sense Revolution) a fost o expresie folosita ca slogan politic pentru a descrie Conservatorismul bunului-simţ în dezbateri politice care au avut loc in Australia şi în Statele Unite (New Jersey) în anii 1990. Bazat pe modelul economic din Singapore, scopul său principal este reducerea impozitelor, echilibrarea bugetului, producandu-se prin reducerea dimensiunii şi rolul guvernului. Cel mai cunoscut nume al acestei mişcări politice si sustinator al ei a fost Mike Harris, prim-ministru al provinciei Ontario 1995 – 2002 si presedintele partidului Conservator Progresiv din Canada.

Cateva cuvinte despre bunul-simţ

Bunul-simţ nu este numai o construcţie verbală folosită pentru a descrie ceea ce este considerat ca fiind larg acceptat de majoritatea oamenilor, ci si o idee filozofica care a preocupat filozofii antici sau medievali (Aristotel si Avicenna), care au considerat ca bunul-simţ este felul prin care individul, cu ajutorul sensurilor lui, constientizeaza o realitate optimala. In psihologia moderna, acest lucru este definit de termenul perceptie, adica felul in care noi percepem ideile si comportamentul optimal. Bineinteles ca oameni diferiti pot percepe diferit, fiecare bazandu-se pe experientele proprii dependente de educatia si societatea in care ei traiesc.

Din punct de vedere filozofic, subiectul bunului-simţ este tratat de doua teorii antagoniste. Prima teorie, o teorie gnoseologică idealistă: Teoria ideilor înnăscute sustine ca: conştiinţa omului ar exista de la naştere, independent de experienţă; aceasta teorie a fost sustinuta mai mult sau mai putin, in diferite forme, de Descartes si Leibniz. O a doua teorie, formulata si promovata de John Locke ca teorie conceputa pe baza senzualismului materialist si preluata de Condillac in materialismul dialectic, respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoştinţelor noastre sunt senzaţiile şi percepţiile, care reflectă lumea obiectivă.

Clinton Rossiter (1917 - 1970) a fost un istoric şi politolog, profesor la Cornell University din 1946 până la moartea lui în 1970. El a scris “Preşedinţia americană” (The American Presidency) si alte 20 de cărţi despre instituţiile americane şi istoria lor. Clinton Rossiter a câştigat Premiul Bancroft şi Premiul Fundaţiei Woodrow Wilson pentru cartea sa “Seedtime of the Republic”. Personal, il consider unul din cei mai valoroşi ganditori conservatori ai Americii moderne. Aduc in aceste randuri cateva spicuiri din cele scrise de Clinton Rossiter in diferitele articole sau carti si care deslusesc o parte din caracteristicile conservatorismului: