Politeía Doctrinară

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta  fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Theophyle books (vezi mai jos linkul), este  despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus  trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale.   In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

La baza articolului sta un om si o carte care a fost scrisa la sfarsitul anilor ’30 in secolul trecut. Omul se numeste Crane Brinton (1898-1968) si a fost un erudit istoric al Frantei, pentru mine este important mai mult ca istoric al ideilor. Cartea se numeste “Anatomia Revolutiei” (The Anatomy of Revolution) si este una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. Intr-un fel sau altul Crane Brinton a influentat profund politica americana in cea de a doua parte a secolului XX. A fost adoptat ca mentor intelectual si in dreapta si in stanga politicii americane. In “Anatomia Revolutiei” Brinton enumera trei cauze prezente in orice revolutie, mentionand ca aceste cauze sunt intregite de altele de natura locala, culturala sau  religioasa.  (1) intotdeauna cauza economica primeaza; (2) elitele intelectuale se indeparteaza de cele politice. (3) elitele politice incearca prin orice mijloace sa-si pastreze privilegiile obtinute, de obicei distorsionand legea sau adaptand-o la necesitatile lor.

Crane Brinton analizeaza revolutia impartind-o in trei etape. Prima etapa de coagulare si de creare a fortelor revolutionare; o a doua etapa de confruntare. Dupa primele reusite ale revolutiei aproape intotdeauna are loc o confruntare intre radicali si moderati;  in sfarsit, etapa finala de asezare,  cand societatea incearca sa se intoarca la  normalitate. Chipul statului dupa terminarea procesului revolutionar este functie de cei care au castigat majoritatea populara. Statul post revolutionar poate deveni o Franta, o America, tarile fostului bloc comunist (fiecare cu caracteristicile ei nationale) sau Uniunea Sovietica, China, Cuba sau Iran.

Interesant de mentionat felul cum caracterizeaza Brinton masele revolutionare – pentru asta este interesant de urmarit evenimentele din Libia sau sa ne amintim de evenimentele din ’89 si sa vedem cat de mult a gresit sau a avut dreptate .

Brinton considera ca revolutionarii sunt de sapte feluri: (1) membri elitelor statului pre-revolutionar, nemultumiti din motive proprii de puterea din care au facut parte; (2) oportunisti, care isi promoveaza interesele proprii numai cand vad posibilitatea unei reusite (band-wagon); (3) non-conformisti, care nu puteau sa convietuiasca in atmosfera; (4) teroristi si criminali, oameni sangerosi, care doresc puterea in mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi ai caror unelte credincioase vor deveni; (5) oamenii practici si capabili, care s-au vazut nedreptatiti intr-o societate profund protectionista si antimeritocrata; (6) idealisti, oameni care chiar cred in instaurarea unei societati mai bune si mai drepte.

In cazul de fata, deoarece Brinton ii defineste pe Robespierre si Lenin ca oamenii de acest gen, inacceptabil dupa parerea mea. In sfarsit, (7) oratorii populisti, cu un discurs demagogic, dar mobilizator, care de fapt genereaza o mare parte din masa de manevra si care vor fi soldatii acestei revolutii, o parte si victimele ei.

Crane Brinton a vazut in masele populare care se alatura procesului revolutionar un element, care asigura masa critica necesara presiunii ce poate darama regimul. Sunt de acord intr-o oarecare masura; sunt la fel de acord ca violenta regimului in pericol este de obicei mult prea tardiva si ineficienta pentru a genera o contra pondere in fata revolutionarilor, in cazurile cand regimurile represive au folosit o forta mult mai violenta decat a revolutionarilor – revolutia a fost infranta, vezi revolutiile din 1848, Comuna din Paris sau din Rusia anului 1905. Important de urmarit ceea ce se va intampla in Iran, acolo cred eu represiunea a reusit momentan sa innabuseasca curentul revolutionar.

Intr-un articol urmator voi incerca sa analizez si interventionsmul strain despre care si omul si cartea recenzata pe blogul Bibliofil nu s-au referit suficient.