Politeía Doctrinară

 Articolul a fost publicat in saptamanalul polonez “"Polityka”. “Polityka” (Politica) a fost lansat în 1957 ca cel mai mare săptămânal socio-politic din Polonia, favoritul intelectualilor polonezi, aparţine jurnaliştilor săi. Caracterul social-politic al "Politicii" este palpabil dar magazinul nu are subiecte tabu. Paşapoartele Polityka, premiu fondat de redacţie şi decernat în toate domeniile– de la literatură la balet – constitue pentru artişti un prim pas spre celebritate. De mai mulţi ani, titlul a adoptat formatul unui newsmagazine abandonând, spre regretul lectorilor săi, versiunea austeră alb-negru stil Die Zeit din care se inspirase la debuturile sale. Autorul articolului este Adam Krzemiński, un germanist polonez considerat ca fiind unul dintre cei mai buni experţi ai relaţiilor germano-poloneze. Colaborează din 1973 cu săptămânalul polonez Polityka şi scrie pentru mai multe publicaţii din Germania, cum ar fi Die Zeit, Der Spiegel sau Frankfurter Allgemeine Zeitung. Este autorul mai multor cărţi, printre care Lekcje dialogu ("Lecţii de dialog", nu a fost tradusă în limba română), publicată în 2010, în limbile poloneză şi germană.


Indignaţii nu reuşesc să ofere o imagine exactă a noii economii, a societăţii noi, sau a Omului nou, cele presupuse să înlocuiască "vechiul sistem". Toate terapiile propuse par parţiale, niciuna nu inspiră destulă încredere pentru ca oamenii să o adopte cu toată încrederea.

După 1917, Rusia şi-a găsit formula magică: să-şi pună toată puterea în mâinile comisarilor politici şi a partidului unic, să naţionalizeze tot ce putea. În 1932, în Statele Unite ale Americii, s-a preferat "New Deal"-ul: mai multă intervenţie din partea statului şi contracte publice pentru a relansa economia. În 1933, Germania a aplicat o logică similară, cu obiectivul războiului în plus: a lua înapoi de la duşmani şi a redistribui propriului popor, cu industria armamentului la baza economiei şi cuceririle care rentabilizează costurile. Un Reich, o Naţiune, un Şef suprem...

Nici după 1945 nu a fost greu de a găsi noi lozinci. În Est, cuvintele de ordine erau: naţionalizarea, o industrie grea, o planificare economică centralizată, individul nu este nimic, partidul este totul. În Occident, se auzea: profită de ajutoare, creează comunităţi cu foştii tăi duşmani, pune în aplicare o economie de piaţă socială, ocroteşte pluralismul şi piaţa liberă, dar controlează-le totuşi, nu ezita să taxezi pentru a finanţa prestaţiile sociale care vor asigura stabilitatea socială.

Acest model de gândire şi-a dovedit eficacitatea în Europa şi a garantat prosperitatea şi libertăţile individuale de care profită toate ideologiile urmaşe ale tradiţiei secolului al XIX-lea: liberalism, conservatism, socialism. În anii 1970, statul bunăstării, sub forma social-democrată sau creştin-democrată, era modelul absolut pentru locuitorii ţărilor "socialismului real" (realpolitik).

Retorică religioasă

Astăzi, acest model nu-şi mai are locul. Economia este bazată pe încrederea în propriile sale reguli, pe faptul că valoarea unei mărfi poate fi, datorită banilor, tradusă în valoarea unei alte mărfi. Înainte de criză, principalii actori ai pieţelor financiare se bazau pe tehnologiile de vârf, presupuse să reducă la minimum riscul de prăbuşire. Şi totuşi atunci când aceasta s-a produs, ei i-au citat pe stoicieni, spunând că viitorul este imprevizibil, şi au chemat guvernele în ajutor.

Iar cetăţenilor revoltaţi nu le-a mai rămas decât să caute în retorica religioasă, dând vina pe lăcomie şi avariţie – unul dintre păcatele capitale în creştinism – şi cerând în gura mare pocăinţă. Nu mai există nicio cale de întoarcere la modelele dovedite ale trecutului. Şi nici vreun răspuns simplu. Ideologiile clasice şi-au pierdut puterea lor de convingere.

Desigur, se poate apăra întotdeauna teza că apariţia acestei ere post-ideologice nu este decât o manifestare a aşa-zisei ideologii neoliberale dominante, care ar fi estompat în mod deliberat diferenţele dintre stânga şi dreapta, dintre socialism şi conservatism, pentru a-şi aşeza mai bine propria hegemonie.Trebuie totuşi să admitem sentimentul larg răspândit astăzi, şi anume că nu ideologiile învârtesc astăzi roata Istoriei, ci factori foarte diferiţi, şi anume cei legaţi de pieţe.
Partidele tradiţionale sunt sleite

Ideologiile tradiţionale s-au construit în certitudinea Iluminismului, şi anume că lumea este o materie maleabilă şi pe care Omul o poate plămădi după voia şi raţiunea sa. Şi totuşi, pentru ca oamenii să adere la un proiect, acesta trebuie priponit cu o poveste care să fascineze, un basm cvasi-biblic de izgonire din Paradis şi de intrarea în Pământul Promis. Pentru conservatori, ar fi revenirea la vârsta de aur.



Pentru marxişti, societatea fără clase. Pentru un naţionalist, un stat naţional solidar. Pentru un liberal, o împărăţie a libertăţii. Intelectualii, producătorii tradiţionali ai ideologiei, nu cred în existenţa unei pârghii puternice capabile să ridice fundamentele lumii. Şi totuşi nu a venit încă sfârşitul. Sfârşitul ideologiei nu este, evident, sfârşitul politicii.

Aceasta îşi continuă calea, dar oarecum istovită. Partidele ideologice tradiţionale, cum ar fi creştin-democraţii, social-democraţii, liberalii sau conservatorii sunt sleiţi. Eroziunea ideologiei fragilizează aderarea politică. Acceptarea însăşi a sistemului de partide lipseşte crunt într-un context în care partidele politice cu greu îşi pot dovedi diferenţele şi în care orice diferend pare a fi înscenat artificial, pentru a alimenta narcisismul principalilor actori.

Câştigătorul este prin urmare tipul politicianului populist furibund, fără niciun proiect, fără nicio viziune. El ştie de altfel foarte bine că nu acestea contează pentru alegătorii lui. În vechile mişcări ideologice, mânia era concentrată, ranchiunele puteau cu uşurinţă da naştere unui etos colectiv. Populismul actual nu este decât o cale de defulare a frustrărilor şi tensiunilor. Din el izvorăsc revolte şi distrugere, dar nimic mai mult. Nu va izvodi vreun nou Lenin, Stalin sau Hitler.

Dacă ne referim la toate catastrofele făurite în epoca ideologică a secolului XX, desigur nu suntem în cea mai proastă situaţie. Dar nici în cea mai bună, întrucât criza ideologică este însoţită de o criză fundamentală a încrederii în politică. Schimbările de personal par aleatorii. Cert, jocul politic nu conduce tiranii în fruntea ţării, dar nici nu generează mari oameni de stat.

Tradus din poloneza: Lucyna Haaso-Bastin