Politeía Doctrinară

În mai 1921 s-a separat aripa de extremă stângă a PSDR, care s-a constituit apoi în Partidul Socialist-Comunist, redenumit curând Partidul Comunist din România (PCdR). Primul secretar general a fost plăpumarul Gheorghe Cristescu. Imediat după scindare, nou formatul PCdR s-a afiliat la Internaţionala a III-a. În anul 1924, PCdR a fost interzis de guvernul liberal, care l-a acuzat de acţiuni anti-româneşti după evenimentele de la Tatar-Bunar şi a rămas în ilegalitate până în 1944. Partidul Comunist din România a fost un partid redus numeric, numărând 2000 de membri în 1922, 1500 în 1931 şi sub 1000 în anii celui de al doilea război mondial. Numărul estimat pentru data de 23 august 1944 este între 794 şi 1150 de persoane . PCR avea un caracter multietnic, românii reprezentând mai puţin de un sfert din membrii săi (în 1930 distribuţia pe naţionalităţi era: maghiari 26%, români 23%, evrei 18%, ruşi şi ucraineni 10%, bulgari 10%).

Imediat după trecerea Armatei Românei de partea coalitiei antihitleriste, conducerea Partidului Comunist Român (până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România) a declansat o amplă campanie propagandistică prin care exagera rolul pe care l-a avut în săvârsirea „Actului de la 23 August”. Scopul urmărit era evident: crearea unei legitimităti în fata opiniei publice românesti care să-i permită cucerirea puterii politice la Bucuresti si impunerea modelului de societate sovietică în România, în deplină conformitate cu indicatiile primite de la conducerea politică a „Fratelui cel Mare de la Răsărit”, Uniunea Sovietică. Dar o asemenea actiune de propagandă ascundea un lucru esential: Partidul Comunist Român avea, cel putin din punct de vedere numeric, caracteristicile unei secte.

La 23 august 1944 PCdR a participat alături regele Mihai, de Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat Român la lovitura de palat care a dus la înlăturarea regimului progerman al Mareşalului Ion Antonescu, România intrând în sfera de influenţă sovietică.

Stalin, a înteles foarte bine situatia în care se găsea „partidul de buzunar” pe care urma să-l impună la putere în România cu ajutorul Armatei Rosii si, în consecintă, a actionat în asa fel încât propagandistii sovietici si cei ai Partidului Comunist Român să abordeze subiectul „23 August 1944” cu multă precautie, evitând să se ajungă în derizoriu prin dezvăluirea numărului insignifiant de membri pe care îl avea acel partid. Recunoasterea rolului decisiv pe care l-au avut Regele României, Mihai I, si Armata Română în desfăsurarea evenimentelor de la 23 august 1944 si după acea dată, până la lichidarea completă a rezistentei unitătilor germane aflate pe teritoriul României, ar fi însemnat pierderea unei oportunităti politice în cadrul campaniei pentru afirmarea Partidului Comunist Român pe scena politică românească.

O posibilă rezolvare a enigmei numărului de membri ai P.C.d.R. la data de 23 august 1944 a apărut pentru prima dată în anul 1981, când Gabriel Bălănescu, fost coleg de celulă cu Eugen Cristescu (1895-1950, Penitenciarul Văcăreşti, a fost şeful Serviciului Special de Informaţii al României în perioada 12 noiembrie 1940 - 23 august 1944) în închisoarea Liubianka din Moscova, a relatat în lucrarea sa Din împărătia mortii despre destăinuirea fostului „Director General al Serviciului Special de Informatii”. Întrebat de către colegul său de suferintă dacă stia „care eranumărul membrilor partidului comunist la 23 august 1944?”, Eugen Cristescu ar firăspuns astfel: „Cum să nu stiu! Era de datoria mea să stiu. Dar datoria mea era să nu trag o concluzie falsă. Au fost 1150! Mai mult de jumătate din acestia erau agentii nostri informatori. Generalul Vinogradov, în ancheta de la Moscova mi-a pus aceeasi întrebare, cu privire la numărul comunistilor, si când i-am indicat cifra, mi-a spus: «Exact».

Gândeste-te ce înseamnă 1150 de comunisti la o populatie de 20 de milioane de oameni. Mai putin de 1 la 20000 de locuitori, si din acest mai putin de unu la 20000 de locuitori, jumătate erau agentii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste […]”

Fostii membri ai nomenclaturii comuniste denaturează si în prezent adevărul atunci când susŃin că Partidul Comunist din România avea mai mult de 1500 de membri la 23 august 1944. O asemenea încercare de fraudare a istoriei se înscrie mai curând în scenariul confruntării surde care a existat între conducerea României comuniste si cea a Uniunii Sovietice după decesul lui Iosif Stalin, într-o piesă care nu îi mai are de mult timp pe scenă pe actorii principali. Perpetuarea neadevărurilor de către persoanele care s-au ocupat o mare parte din viaŃa lor cu coordonarea aparatului de propagandă al Partidului Comunist Român este explicabilă din punct de vedere omeneste: ajunsi la vârstă senectutii, nostalgicii nomenclaturii P.C.R. nu doresc să renunte la marota comunismului national românesc, chiar si după 15 ani de la implozia regimului pe care l-au condus până în ultima clipă. În definitiv, acesta a fost idealul lor, de a construi o nouă societate potrivit imaginaŃiei lor. Pe altă parte, aceiasi propagandisti comunisti beneficiază din plin, în mod ipocrit, de binefacerile „capitalismului decadent” pe care l-au criticat cu înversunare atâta amar de vreme, în condiŃiile în care soarta pe care acestia au hărăzit-o la începutul anilor ’50 membrilor elitei politice, economice, militare si culturale românesti interbelice – exteminarea în închisori si lagăre – diferă în mod radical de linistea de care se bucură nomenclaturistii P.C.R. la bătrânete.

Gheorghe Cristescu (n. 10 octombrie 1882 – d. 29 noiembrie 1973) a fost un politician comunist român. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1921-1924) şi a fost printre fondatorii acestuia. A fost supranumit Plăpumarul.

Elek Köblős (n. 1877 - d. 1937) a fost un politician comunist român de origine maghiară care a avut pseudonimele Balthazar, Bădulescu, Dănilă. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1924-1927), dar în această perioadă a intrat în conflict cu Marcel Pauker. Köblős a fugit în Uniunea Sovietică, unde în 1928 a fost acuzat de troţkism şi a fost arestat pentru câteva luni. A fost pus în libertate până în 1937, când a fost din nou arestat şi executat la închisoarea Lubianka din Moscova.

Alexander Danieluk Ştefanski (n. 1897, d. 1937). A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1931-1936). A folosit pseudonimul de Gorn.

Boris Ştefanov (de fapt Boris Stefanov Mateiev, n. 1893; d.?) a fost un politician comunist român de origine bulgară. A fost secretar general al Partidului Comunist din România (1936-1940). Născut în Dobrogea,în Romania, şi vorbitor de română, era unul din nepoţii liderului comunist internaţional Cristian Racovski, care i-a influenţat drumul politic în tinereţe. S-a numărat printre fondatorii Partidului Comunist Roman , dar nu a putut fi prezent la congresul întemeietor de la 8 mai 1921, deoarece după ce s-a aflat printre organizatorii grevei generale din 1920 şi după ce a fost acuzat de autorităţi de participare la plănuirea atentatului lui Max Goldstein de la Senat din decembrie 1920, fusese judecat şi se afla în închisoare.În decembrie 1934 a fost propulsat de Comintern ca secretar general al Partidului Comunist Roman, având atuul de a fi „băştinaş”, spre deosebire de câţiva din precedesorii săi în funcţie. Participant în iulie-august 1935 la congresul al VII-lea al Cominternului la Moscova, a primit misiunea de a organiza un aşa numit „front antifascist” şi în România, ca manevră de întărire a poziţiei comuniştilor şi a filosovietismului în ţară.După ce a colaborat, împreună cu alţii, la îndepărtarea şi la lichidarea în cursul Marii Terori din URSS a multora din tovarăşii săi din conducerea Partidului, ca de pildă Elena Filipovici şi Marcel Pauker, sub acuzaţia de troţkism, spionaj etc, el însuşi a plecat în anul 1938 în U.R.S.S., lăsând în România o conducere interimară prezidată de Béla Breiner. Ca mulţi comunişti a fost derutat la început de pactul Ribentropp-Molotov şi de interzicerea condamnării nayismului incepand din anul 1939, a incercat apoi sa -i justifice ratiunea. Aflat şi el în obiectivul epurărilor fatale din URSS, ar fi fost la început salvat datorită ajutorului din partea lui Gheorghi Dimitrov, dar se pare că le- a căzut în cele din urmă victimă în anul 1940.

Ştefan Foriş (n. maghiară Fóris István 9 mai, 1892, Tărlungeni, Braşov – d. 1946; pseudonim: Marius) a fost un activist şi jurnalist comunist din România şi Ungaria, de origine evreiască. În perioada 1940-1944, Foriş a fost secretarul general al PCR. Părinţii săi au fost István Fóris şi Anna Kocsis. Familia era înstărită şi poseda o fabrică de cărămizi şi ţigle. Şcoala elementară a absolvit-o în Tărlungeni, după care a urmat liceul comercial din Braşov. Foriş a fost combatant voluntar în primul război mondial. După război, a aderat la Partidul Comuniştilor din Ungaria şi a activat în cadrul regimului Republicii Sovietice Ungare. În 1919, Foriş s-a reîntors la Braşov. În 1921 a aderat la nou înfiinţatul Partid Comunist Român (care în 1924 a fost interzis). A fost redactor la două gazete de stânga. În 1928, tribunalul militar din Cluj l-a condamnat la zece ani închisoare, însă Foriş s-a refugiat în URSS. Un timp a locuit la Moscova, apoi la Viena şi Berlin. S-a întors în România în 1930 şi o parte din pedeapsă a ispăşit-o în detenţie în 1931- 1935. A fost înlăturat de la conducerea PCR la 4 aprilie 1944 (în timpul pregătirilor clandestine în vederea unei revolte antihitleriste şi antiantonesciene). A fost arestat la 9 iunie 1945. Acuzat de trădare (colaboraţionism cu Siguranţa în anii războiului) de trei membri ai secretariatului PCdR  - Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi Gavrilă Birtaş (secretar de partid al regiunii Oradea) -, Foriş a fost ucis în 1946 cu lovituri de rangă aplicate de Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), în complicitate cu şoferul său D. Neciu. Pintilie-Bodnarenko şi agenţi ai Siguranţei din Oradea au fost implicaţi şi în asasinarea mamei (în vârstă de 70 de ani) lui Foriş, prin înecare în Criş).

Foriş a fost reabilitat de Ceauşescu în 1968. Ancheta din acelaşi an a stabilit oficial că mama lui Foriş ar fi murit de moarte naturală, dar că gazdele sale, soţii Fogel, i-ar fi aruncat cadavrul în Criş. S-a mai stabilit de asemenea că decizia asasinării lui Foriş fusese luată de Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi alţi demnitari ai PCR.

Note Bibliografice:
Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românesti – memorii, mărturii, documente, Editura ROZA VÂNTURILOR, Bucuresti, 1994, p. 11.
Maior drd. Petre Opris - Un Adevăr Multă Vreme Ocultat - P.C.d.R. la momentul 23 august 1944: 794 – 1150.
Gabriel Bălănescu, Din împărătia mortii, Editura Dacia, Madrid, 1981