Politeía Doctrinară

Alexandru G. Golescu (1819 - 1881) a fost fiul marelui vornic Iordache Golescu şi al Mariei Bălăceanu. Alexandru era văr primar cu Ştefan şi Nicolae Golescu, care au fost la rândul lor prim-miniştri ai României. Alexandru G. Golescu studiază la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi din Paris (1834 – 1839), unde a obţinut diploma de inginer. În 1844 se întoarce la Paris, unde studiază istoria şi economia. Alexandru G. Golescu a cunoscut, sub raportul ideilor politice, o modificare a poziţiilor exprimate de el de la cele republicane la cele liberale şi monarhice, cauza fiind impactul contextului internaţional al vremii. El a susţinut consecvent eliberarea din iobăgie şi împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare, în opinia sa, aceasta fiind „primordială şi le rezuma pe toate, deoarece asigura, prin ea însăşi, viitorul politic al ţării”. A fost cunoscut si ca Arăpilă (cel negru).

Membru al „generaţiei paşoptiste”, Alexandru participă la înfiinţarea societăţii secrete „Frăţia”, fiind unul dintre participanţii activi la revoluţia din 1848 în Ţara Românească. Este secretar în guvernul provizoriu şi este trimis de acesta ca agent diplomatic la Paris. După înfrângerea mişcării, petrece şase ani în exil, unde elaborează şi publică la Paris lucrarea „De l’abolition du servage dans les Principantès danubiennes” (1856). Prin această teză el demonstra originea dependenţei personale în Principate, uzurparea drepturilor ţărănimii în timpul domniilor fanariote şi Regulamentului Organic, necesitatea emancipării şi împroprietăririi ţăranilor prin despăgubire. În 1857 revine în Principate şi se regăseşte între fruntaşii unionişti, fiind ales deputat în Divanul ad-hoc şi vicepreşedinte al Comitetului central al Unirii. În cadrul şedinţelor avea o poziţie moderată, după părerea sa reformele sociale trebuiau făcute în scopul solidarizării tuturor şi realizării armoniei sociale. În 15 martie 1857, Golescu a semnat un program intitulat „Dorinţele românilor exprimate în Adunarea Bucureştenilor”, în care erau incluse patru cereri ale poporului român: autonomie, unire, prinţ străin şi guvern constituţional reprezentativ. Totodată, a semnat şi „Adresa Comitetului Central al Unirii din Bucureşti către Comitetul Central al Unirii din Iaşi”, în care era salutat programul politic al Moldovei.

După Unirea Principatelor, Golescu este numit ministru al Cultelor, iar Carol I îl desemnează agent diplomatic la Constantinopol (1866 – 1868), poziţie din care a contribuit la consolidarea Unirii prin activitatea sa diplomatică la curtea sultanului.

În perioada următoare este numit ministru de Finanţe, iar între 2 februarie - 18 aprilie 1870, Golescu primeşte mandatul de preşedinte al Consiliului de miniştri. În timpul guvernării sale se inaugurează oficial Monetăria Statului, unde se bat primii bani de aur (20 lei) şi de argint (1 leu), atribut al suveranităţii, cu efigia lui Carol I şi cu legenda „Domnul României”. În martie 1870 a fost promulgată „Legea asupra poliţiei şi exploatării Căilor Ferate Române”, lege care pune bazele Poliţiei Feroviare. Totodată, „comisarii de poliţie vor fi special însărcinaţi cu executarea tuturor măsurilor ce se vor prescrie de minister în acord cu Compania pentru poliţie şi păstrarea în bună ordine a curţilor gărilor, staţiunilor şi locurilor frecventate de public”. După depunerea mandatului, continuă să participe activ pe scena politică românească, fiind ministru al afacerilor străine şi deputat în Reprezentanţa Naţională. Lider marcant al liberalilor, pe 24 mai 1875, Golescu se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal.

Temător de perspectiva unei expansiuni ţariste în Balcani, Golescu a avut o altă atitudine decât cea a guvernului liberal faţă de participarea României la Războiul de Independenţă. Astfel, spre deosebire de guvern, care la 1 aprilie se pronunţa pentru mobilizare şi intrarea în război prin semnarea unei convenţii cu Rusia, Golescu opina pentru a cere sprijin Austro-Ungariei, iar în cazul încheierii unei convenţii cu Rusia, ar fi necesară una şi cu Turcia. Spre sfârşitul vieţii, se retrage din viaţa politică pentru a avea grijă de familia sa (avea 11 copii). Alexandru G. Golescu moare pe 15 august 1881, la vârsta de 62 de ani.

Bibliografie:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. pp.334-336

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. pp.171-174. Texte din Enciclopedia României.