Democratie sau Tirania Majoritatii

Discutiile teoretice privind democratia releva, aproape de fiecare data, limite pe care aceasta forma de organizare a societatii le are. Desi nu exista alternative reale la democratie, trebuie discutate limitele care sunt in general impuse regulii majoritatii pentru a nu deveni o tiranie. Pericolul se refera la nerespectarea drepturilor minoritatii (oricare ar fi aceasta: politica, sociala, etnica, sexuala, religioasa, circumstantiala etc). Intr-o tara majoritarista, protejarea drepturilor minoritatii nu poate fi mai puternica decat angajamentul majoritatii cetatenilor in pastrarea drepturilor democratice pentru toti cetatenii si in evitarea consecintelor nefaste ale periclitarii intereselor minoritatii. Prin ea insasi, nici o varianta majoritara sau nemajoritara nu poate asigura dreptatea in deciziile colective. Prin urmare, regula majoritatii nu poate fi recomandata inevitabil ca un sistem infailibil pentru a lua decizii colective intr-o tara democratica.

Conflictele politice existente in Romania tind sa reia, fara sa constientizeze acest lucru, disputa clasica dintre modelele de democratie existente in teorie (Arend Lijphart e cel care a definit primul aceste doua modele ). Pe de o parte, exista modelul Westminster (parlamentarismul bazat pe regula majoritatii), iar pe de alta parte este modelul consensualist (parlamentarismul bazat nu neaparat pe consens, dar pe un acord explicit al grupurilor social-economice dintr-o tara).

Logica majoritatii exclude, din aceasta perspectiva, rostul existentei unei a doua camere parlamentare, cata vreme reprezentarea majoritara se regaseste la toate nivelurile (executiv si legislativ) si impune un model de functionare relativ unitar. Aceasta a fost logica desfiintarii bicameralismului in statele nordice. Mentinerea bicameralismului in statele anglo-saxone deriva din conditii specifice: in Anglia, e vorba de originea sociala a celor doua camere, iar in SUA e vorba de corelarea regulii majoritatii cu structura federala, care impune doua tipuri diferite de reprezentare. Niciuna din aceste situatii nu se regaseste in Romania. Interesant este ca cei care sustin modelul Westminster, de obicei, aplica sistemul bipartidist, considerandu-l fundamental pentru regula majoritatii. Cu toate acestea, sistemul bipartidist este o raritate statistica (existand doar in spatiul anglo-saxon: Marea Britanie, SUA, Noua Zeelanda, cu exceptia ca nici in Marea Britanie lucrurile nu mai sunt atat de ferme). In sistemele bipartidiste, lucrurile sunt relativ simple, fiindca orice conflict intre partide tinde sa oblige cele doua forte (si pe sustinatorii lor, adica intreaga populatie) sa se dispuna relativ consecvent pe o axa (care poate fi stanga-dreapta, spre exemplu), facand astfel ca distinctia dintre majoritate si minoritate sa ramana relativ constanta.

Atunci cand exista mai mult decat doua variante (respectiv, mai mult decat doua partide), dificultatile regulii majoritatii sunt evidente. Mai intai, o majoritatea care se constituie in legatura cu o tema poate diferi de majoritatea care se constituie in legatura cu alta tema. De aici, incoerenta directiei impuse de majoritate. Formarea unei majoritati parlamentare este mult mai complicata si, ceea ce e si mai grav, mentinerea acesteia pe linii principiale devine aproape imposibila. Solutia este ca, la nivelul coalitiilor majoritare, sa se caute mereu consensul. Astfel, se ajunge la modelul consensual.

Sistemul Westminster este si mai bine pus in valoare de votul uninominal, adica de formula prin care partidul invigator este rasplatit mai mult decat ar avea dreptul conform proportiei sale reale in populatie. Astfel, sistemul il ajuta pe partidul castigator sa isi formeze o majoritate stabila si apta de a guverna. In afara tarilor vorbitoare de limba engleza, sistemul dominant este cel al reprezentarii proportionale sau mixte, si nu cel al majoritatii.

Sistemul majoritar permite luarea unei decizii doar cu vointa majoritatii, indiferent de deciziile de pana atunci. Este formula care a facut posibila traditia justitiei pe baza de jurati si redefinirea constanta a setului de legi din tari precum Statele Unite sau Marea Britanie. In sistemele reprezentative, minoritatile au intotdeauna posibilitatea recurgerii la Constitutie, prin apelul la o instanta suprema care sa valideze sau sa invalideze intentiile majoritatii.

Conditiile favorabile majoritarismului sunt, conform lui Robert A. Dahl, urmatoarele (si ele functioneaza doar cumulativ):
1. poporul sa fie unul cat mai omogen (pentru ca o decizie a majoritatii sa nu dauneze minoritatii)
2. minoritatea sa spere cat mai mult ca poate accede la putere pentru a deveni majoritate (astfel incat sa accepte regula majoritatii fara drepturi de veto)
3. membrii majoritatii sa fie siguri ca deciziile colective nu vor pune niciodata, in pericol real, elementele de baza ale modului lor de viata.

Interesant este ca cele mai multe tari nu indeplinesc cumulat toate aceste trei conditii. Acesta este principalul motiv care a condus atat la adoptarea consensualismului pe scara larga, cat si chiar la respingerea democratiei in sine. O tara ca Romania, care nu are nici suficienta traditie democratica, nici cultura politica participativa, precum si nici un nivel ridicat de incredere sociala, nu insumeaza conditiile de mai sus si, de aceea, de fiecare data cand s-a pus problema adoptarii regulii majoritatii, fie s-a respins in mod categoric, fie s-a ajuns in extrema dictaturii.

Distinctia intre democratie si libertate
Aceasta este fundamentata in principal pe argumentele lui Friedrich Hayek, un sustinator constant al libertatii si liberalismului (in sensul in care acesta s-a impus in Europa secolului XIX).

Discutand despre regula majoritatii, ajungem la un clivaj relativ clasic in democratiile occidentale: acela manifestat intre liberalism si democratie. Liberalul se preocupa de limitarea puterilor oricarui guvern, democratic sau nu, iar democratul cunoaste doar o singura limita a guvernarii: opinia curenta a majoritatii. Precizam ca cei doi termeni (liberal si democrat) au o conotatie teoretica si nu se refera la membrii PNL, respectiv PD sau PDL, Cele doua sisteme nu se exclud insa: o democratie poate sa exercite puteri totalitare, iar un guvern autoritar poate sustine politici liberale.

Cu privire la regula majoritatii, liberalul difera de democrat: liberalul incearca sa convinga majoritatea sa accepte anumite principii, in timp ce democratul preia de la majoritate principiile acesteia si le promoveaza. Aceasta diferenta de accent face ca democratul dogmatic sa ajunga sa fie dominat de regula majoritatii, care devine scop in sine si se incearca a fi transpus la toate nivelurile. In acelasi timp, liberalul foloseste regula majoritatii ca mijloc si, in consecinta, incearca sa ii determine limitari majore de teama tiraniei pe care majoritatea poate sa o exercite. Aceasta diferenta a stat la baza unor polemici teoretice aprinse intre parintii fondatori ai Constitutiei Statelor Unite (Adams si Hamilton), diferenta care sta si la baza unuia dintre clivajele fondatoare ale partidelor americane.

Conceptul crucial al democratului este suveranitatea populara. Aceasta inseamna ca regula majoritatii este nelimitata si, mai mult, nelimitabila. Trebuie amintit in acest context ca idealul democratiei insemna impiedicarea aparitiei unei puteri arbitrare, or extinderea majoritatii poate conduce tocmai la o astfel de putere.

Dincolo de elementele concrete, care se refera la nereprezentarea minoritatii, mai exista si limitarea morala a majoritatii de a nu putea sa faca tot ce vrea. Aplicarea regulii majoritatii in ce priveste votul are oricum limite naturale (precum cele care limiteaza dreptul de vot pentru anumite categorii de populatie: copiii, detinutii, bolnavii etc), dar si limite impuse prin presiunea societatii. Prin urmare, e greu de sustinut universalitatea regulii majoritatii fara a se tine seama de contexte. Oricat de contestabil ar putea parea la nivel discursiv, nu orice extindere a democratiei este un lucru bun. Acest fapt face ca eficienta democratiei sa existe atunci cand este tratata ca mijloc si nu ca scop, si atunci cand nu se pierd din vedere adevaratele scopuri, precum asigurarea libertatii si egalitatii individuale.

De multe ori, o majoritate poate lua o decizie gresita, asa cum s-ar putea intampla in cazul impunerii referendumului ca element suprem de decizie. Iar daca se accepta absolutizarea vointei majoritatii, atunci se poate condamna incercarea minoritatii de a o schimba pe loc sau in timp.

Democratia prin referendumuri este o formula de maximizare a conflictului, fiind o expresie strict mecanica (si cea mai lipsita de sens dintre toate) a regulii majoritatii, fara a se tine cont de competenta.

Nevoia de un sistem de reprezentare (de Parlament, in cazul de fata) deriva din diferenta dintre cunoastere si opinie. Referendumul se face pe baza de opinie, doxa, (pe care o are oricine), iar decizia politica se face (sau ar trebui sa se faca) pe baza de cunoastere, episteme. Giovanni Sartori, un teoretician cunoscut al democratiei, incearca sa demonstreze limitele democratiei prin referendum, arata ca participarea la luarea deciziei nu conduce si la cunoastere, iar acesta este principalul risc pe care acest mecanism Il transpune catre populatie (aceasta fiind facuta direct responsabila de decizii pentru care nu e competenta).

Informatia nu este cunoastere, desi cunoasterea presupune informatie.

Mecanismul celor care vor democratia prin referendum presupune urmatorul traseu: intensitatea participarii - interes - atentie - informare - cunoastere. Acest traseu nu este parcurs prea frecvent. Dimpotriva, el tinde a fi bruiat de un alt traseu, care asociaza atitudinile extremiste cu intensitatea participarii (astfel, promovand intensitatea participarii, se legitimeaza si mai mult pozitiile extremiste, cele care incita si mai mult populatia sa participe). Prin urmare, intensitatea cu care sunt sustinute problemele controversate tinde sa corespunda cu extremismul.

De altfel, parlamentarismul (derivat din democratia reprezentativa, electorala) este mecanismul cel mai eficient, de-a lungul istoriei, de limitare a extremismului, prin indoiala. Se prezinta argumente, pro si contra, se discuta variante de compromis, se evidentiaza complexitatea si multitudinea de aspecte ale problemelor controversate si, in acest fel, se elimina certitudinea specifica extremistilor. Populatiei ajunge sa i se ceara, prin referendumuri repetate, sa ia decizii pe baza unei competente pe care nu e obligatoriu sa o aiba. In democratia reprezentativa insa, opiniei publice i se cere ceea ce aceasta este in masura sa ofere.

J.J. Rousseau spunea ca e nevoie de o regula care sa echilibreze nevoia de rapiditate cu seriozitatea problemei discutate. Multi promotori ai democratiei spun ca regula majoritatii este cea mai buna. Un rezultat al exploatarii acestei reguli arata insa ca formula este destinata esecului daca nu indeplineste anume conditii. Deficientele regulii majoritatii sunt mult prea serioase pentru a fi neglijate. In acelasi timp insa, trebuie precizat ca nici nu exista alternative mai viabile pentru aceasta regula. Putem concluziona ca cea mai buna regula pentru deciziile colective, inclusiv pentru Romania contemporana, poate fi statuata dupa o evaluare atenta a conditiilor specifice spatiului in care regula va fi aplicata. Adica, dupa o dezbatere serioasa care, in prezent, nu are inca loc.


Bibliografie si surse:
A fost publicat in ziarul meu / ZDD- Ziarul de Duminica
Institutul Pro 02 Aprilie 2006/ Under GNU License

2 comentarii:

vali plesca spunea...

sper ca nu te vei supara pe mine, dar am cateva observatii fata de cum iti structurezi temele de pe acest blog (observatii doar pe baza acestui articol, deci pot sa gresesc): abordezi teme prea multe si prea vaste. astfel, articolul e prea lung si poate plictisi pana la sfarsit, pe de o parte, dar, pe de alta, e si destul de superficial pentru ca nu reuseste decat sa puncteze niste aspecte, ignorand multitudinea de probleme reale. in rest, felicitari pentru ceea ce faci.

Theo-Phyl spunea...

@vali salut, poate ai dreptate. Acest blog se ocupa cu niste texte care sunt esentiale pentru cunoasterea politicii romanesti. Cred ca pot fi structurate diferit, sper ca voi gasi metoda.