Intemeietorii României Moderne /4 - Ion Ghica
A.I. Cuza, Ion Ghica., Partide Istorice, PNL
Ion Ghica (1816- 1897), a fost un eminent politician, matematician şi diplomat si a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Ion Ghica, exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” în activitatea pentru detronarea sa. Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România.
Ion Ghica a fost fiul logofătul Dimitrie Ghica şi Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte mulţi domnitori, academicieni şi oameni politici marcanţi. Ghica primeşte o educaţie europeană, obţinându-şi bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838). Mai studiază la Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi la Conservatorul de Arte şi Meserii.
Când revine în ţară în 1842, Ion Ghica îşi începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iaşi. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie şi primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenţi ai generaţiei paşoptiste, iar împreună cu prietenii de generaţie înfiinţează societatea secretă „Frăţia”. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicaţiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi au întemeiat Asociaţia Literară a României. Totodată, a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătoreşte cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanţii activi ai revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluţionar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.
După înăbuşirea mişcării revoluţionare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numeşte guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinţ) de Samos. Din această calitate, reuşeşte să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în ţară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-şi susţină cauza pentru redobândirea drepturilor politice. După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numeşte în diverse funcţii de stat, conştient de calităţile excepţionale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit preşedintele Consiliului de miniştri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă şi Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcţia de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863). Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat şi în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcţie, a adoptat Legea Poliţiei Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 şi 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenţia principiul responsabilităţii colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmaţi. În lege se preciza că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.
Ion Ghica este unul dintre artizanii formării „monstruoasei coaliţii”. După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze ţara până la aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol I depune jurământul de credinţă, cabinetul provizoriu îşi depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăşi la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867. Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieţii politice româneşti, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obţine un nou mandat de prim-ministru, poziţie din care susţine mişcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I şi instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susţinerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.
În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Naţional (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române. Ghica desfăşoară şi o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea ştiinţifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realităţile româneşti. Spre sfârşitul vieţii se retrage la moşia sa din Ghergani, unde încetează din viaţă pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.
Bibliografie:
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.152-155 ISBN 973-8200-49-0
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.317-321 si Texte din Enciclopedia Românie
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu