Politeía Doctrinară

Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape. Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.

Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii în special a tinerilor liberali. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875. Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.

Pe 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

În timpul marii guvernări liberale, Rosetti este numit preşedinte al Adunării Deputaţilor, poziţie din care promulgă Declaraţia de Independenţă a României (10 mai 1877), în acelaşi an fiind şi pentru scurt timp primar al Capitalei. În ultimii ani din viaţă ocupă şi fotoliul Ministerului de Interne, urmărind însănătoşirea administraţiei judeţene, foarte coruptă la acea vreme.

În 1884, Ion C. Brătianu a stăruit pentru o nouă revizuire a Constituţiei, în care să fie stipulată noua titulatură a ţării, Regatul României, dar care să consfinţească şi o nouă lege electorală prin reducerea colegiilor de la IV la III, măsură care era evident în favoarea burgheziei. Constantin A. Rosetti a considerat această lege ca fiind nedemocratică, astfel că s-a produs ruptura politică între cei doi vechi prieteni şi fondatori ai liberalismului românesc. Rosetti a creat o disidenţă în sânul partidului, grupată în jurul ziarui „Lupta”, care după decesul fruntaşului radical (1885) va fi continuată de Gheorghe Panu sub forma Partidului Democrat Radical (16 aprilie 1888).