Politeía Doctrinară

Dimitrie Ghica (1816 - 1897), era fiul lui Grigore al IV-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti. Studiază la Şcoala corpului de cadeţi din München (1829–1834), iar până în 1837 este maior în garda imperială a Rusiei. Dimitrie Ghica avea titlul de principe. Ulterior, se retrage din armată şi după o perioadă de călătorii prin Europa revine în ţară în 1846, unde îl întâlnim ca membru în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni în perioada mişcărilor revoluţionare.

Timp de aproximativ 40 de ani s-a situat în prim planul scenei politice. Adept al valorilor conservatorismului moderat, Ghica a devenit în cele din urmă membru al Partidului Naţional Liberal. Ghica este numit membru al Curţii de Apel (1854), prefect al Poliţiei Capitalei (1855 – 1857) şi este ales primarul Bucureştiului (1857 – 1861). Se numără printre susţinătorii Unirii Principatelor şi activează ca deputat în Divanul ad-hoc şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Deşi iniţial dorea să candideze la domnie, Dimitrie Ghica renunţă la această întenţie şi îi acordă votul său lui Alexandru Ioan Cuza. A ocupat timp de mai multe legislaturi funcţiişe de preşedinte al Senatului şi preşedinte al Adunării Deputaţilor. De asemenea, Ghica a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru în numeroase portofolii, printre care Interne, Afaceri Străine şi Lucrări Publice.

După Unire, Ghica devine preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti (1859), din nou primarul Capitalei, ministru al Cultelor (1860) şi al Finanţelor (1861) în Ţara Românească. Domnitorul Cuza îl desemnează şi preşedinte al Consiliului de miniştri din Muntenia, între 19 iulie 1861 - 22 ianuarie 1862. Ghica participă la complotul ce a dus la înlăturarea lui Cuza din fruntea statului, iar în Guvernul provizoriu care i-a succedat până la aducerea prinţului străin este numit ministru de Interne.

Conservator moderat, Dimitrie Ghica a acumulat o impresionată experienţă politică. A fost de mai multe ori ministru de Interne, Lucrări Publice, al Afacerilor Străine, dar şi preşedinte al Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 - 17 februarie 1876) şi preşedinte al Senatului timp de două legislaturi, acumulând unsprezece ani de experienţă în această funcţie. Carol I îl desemnează la conducerea Guvernului României între 16 noiembrie 1868 - 27 ianuarie 1870. Cabinetul era format dintr-o coaliţie politică între conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. După un scandal politic generat de o dotaţie în bani către familia regală, preşedintele Consiliului de miniştri a fost nevoit să-şi depună mandatul.

Deşi iniţial a împătăşit valorile şi principiile conservatorismului, în cele din urmă, Ghica a devenit membru al Partidului Naţional Liberal. În perioada în care Dimitrie Ghica a fost preşedinte al Senatului şi Adunării Deputaţilor, cele două Corpuri Legiuitoare au desfăşurat o activitate legislativă deosebită: Legea pentru susţinerea chestiunii drumului de fier Strousberg, Legea de organizare a armatei, Legea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, Legea care fixează atribuţiile Ministerului Afacerilor Străine, Legea pentru încurajarea industriei zahărului, Legea creditului funciar, Legea vămilor (1874), precum şi alte legi care se refereau la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de Conturi, la taxele de timbru, la modificarea legii învoielilor agricole. Din funcţia de preşedinte al Senatului României, Ghica a contribuit la adoptarea actului prin care România era proclamată regat pe 14 martie 1881.

În lucrările sale, Titu Maiorescu îl descria ca fiind „de o vădită eleganţă militară”, „uşor accesibil la linguşire” şi „crezându-se, prin originea sa, mai presus de obişnuitele partide, … trecea fără multă greutate dintr-un partid în altul”. Ghica a activat şi ca publicist colaborând la publicaţiile „Revista Dunării”, „Ordinea”, „Alegătorul liber”, „Analele Academiei Române”, „Columna lui Traian”, „Pressa”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Voinţa naţională”. Ca om de afaceri, a făcut parte din Comitetul marilor proprietari (1872) care a creat Creditul Funciar Rural, iar în 1875 a înfiinţat şi cu capital francez „Banca de Bucureşti”.

 

Dimitrie Ghica a murit pe 15 februarie 1897, în Bucureşti, la vârsta de 81 de ani.