Partidul Conservator din Romania - Istoric

Nota: Aceasta postare NU se refera la Partidul lui Felix Motanul care dupa ce si-a insuşit o avere care nu-i apartinea a uzurpat numele unui mare partid care nu are nici o legatura cu jalnica lichea securista, Voiculescu.
Partidul Conservator a existat între 1880 şi 1918 fiind unul dintre cele două forţe politice din România, celălalt fiind Partidul Naţional Liberal. Partidul Conservator a guvernat timp de 14 ani, mai mult de o treime din existenţa sa de facto.
Partidul Conservator a fost fondat pe 3 februarie 1880 în Bucureşti, pe baza unor doctrine ale diversor grupuri conservatoare existente in Romania. Precursorii partidului au fost gruparea politică “Juna Dreaptă.” Oficiosul partidului si propagatorul ideilor noului partid a fost ziarul Timpul (fondat martie 1876). Partidul se baza pe susţinerea marilor proprietari de pământ, burghezia şi unii intelectuali proeminenti. Dupa răscoala din 1907 si reformele ulterioare de pe scena politică şi socială din România, partidul si-a moderat drastic unele doctrine. Acesta este motivul pentru care conservatorii au acceptat în 1913 o serie de reforme cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în politica României.


La începutul secolului XX, partidul a suferit sciziuni repetate. În ianuarie 1908, Take Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susţinea intrarea în primul război mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu şi Ionescu au fuzionat în Partidul Conservator Naţionalist. În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat în 1922 cu Partidul Naţional) şi Partidul Conservator-Progresist.

Liderii Conservatori
Manolache Costache Epureanu (1820-1880) a fost primul lider al partidului Conservator. Manolache Costache Epureanu a fost primul-ministru al României, din partea partidului Conservator, în două rânduri: în 1870 (1 mai – 26 decembrie) şi în 1876 (6 mai – 5 august). Epureanu a studiat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Gottingen şi Jena. La această ultimă universitate şi-a susţinut în 1839 doctoratul în drept. Întors în ţară, după o scurtă perioadă în care a locuit la Paris, s-a implicat în mişcarea de opoziţie împotriva politicii domnului Mihail Sturdza, mişcare aflată la originile revoluţiei de la 1848. Printre participanţii la aceasta avea să se afle şi Manolache Costache, motiv pentru care a fost întemniţat şi apoi trimis către Turcia, sub escortă, împreună cu alţi cinci revoluţionari. A evadat la Galaţi, rămânând în exil, până în 1849, când a revenit în Moldova. Conflictul cu mai mulţi lideri conservatori, inclusiv cu primul ministru Lascăr Catargiu, l-a făcut pe Epureanu să treaca la liberali.
Lascăr Catargiu (1823-1899) unul din cei mai proeminenti oameni politici romani si lider conservator a fost prim ministru al României pentru patru mandate. După ascensiunea Prinţului Carol I al României în mai 1866, Lascăr Catargiu devine preşedintele consiliului de miniştrii (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, demisionează în iulie. După încă opt funcţii ministeriale, culminând cu agitaţia anti-dinastică din 1870 – 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, un cabinet conservator stabil, care a rezistat până în 1876. Prin politica sa, care a prevenit o revoluţie şi a sustinut popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot şi reacţionar de liberali, care au ajuns la putere în 1876. Catargiu a rămas în opoziţie până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar şapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891 a ocupat aceeaşi pozitie, iar din decembrie va deveni din nou preşedinte al consiliului, păstrându-şi funcţia până în 1896.
Petre P. Carp (1837 – 1919) si el a fost membru marcant al Partidului Conservator. Adept al ideilor “junimiste” a fost ales în numeroase rânduri deputat şi senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcţii politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea ţării după plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Străine, ministrul Cultelor si Instrucţiunii, ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, ministrul Finanţelor) a fost ales de două ori preşedinte al Consiliului de Miniştri. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România a fost ales preşedinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 – 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susţinătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (iulie 1900 - februarie 1901 şi 1911 – 1912) din partea Partidului Conservator.
Titu Liviu Maiorescu (1840 – 1917) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Această ascensiune nu a fost scutită de grele încercări. Procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, a atras şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui. Maiorescu este autorul celebrei teorii a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi fundamentul pe care s-a bazat proza lui Mihai Eminescu, Caragiale sau Slavici. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.

3 comentarii:

Creanga spunea...

Nu incape si dl Marghiloman pe aici?
Eu sunt doar un pici,
Dar am citit odat,
O carte de neuitat.

Anonim spunea...

A existat si un Partid Iorghist, din cite stiu. Puteti da amanunte ?

Ramung spunea...

"Partidul Iorghist" de care spuneti s-a numit Partidul Nationalist Democrat, a fost infiintat in 1910 de catre Nicolae Iorga si Alexandru C. Cuza. Dupa ce Iorga si Cuza s-au certat, partidul a fost continuat sa fie condus de Iorga, pana in 1938, cand Carol II desfiinteaza toate partidele si Iorga intra apoi in partidul unic condus de rege, Frontul Renasterii Nationale. Partidul lui Iorga a fost si la guvernare, alaturi de alte partide, in perioada 1931-1932, cand Iorga a fost prim-ministru si ministru al instructiunii publice.