Politeía Doctrinară

Perioada intemeierii României moderne, a Vechiului Regat, este săracă în analiza politică şi referinţele sunt destul de puţine. S-au scris cărţi despre acel timp, despre acei oameni, desigur că studiile de specialitate au acoperit acesta perioada, totusi percepţia comună a majoritatii este precară si neinformată. Bineinţeles ca voi incepe cu Partidul Conservator si cu Take Ionescu, considerat de marele Clemenceau drept "marele european", pe drept cuvânt, fiind o ilustră figură pe scena internaţională chiar înainte de Titulescu. Multe din detaliile despre Take Ionescu le-am preluat dintr-o monografia semnată de Constantin Xeni, scrisă la 1932 şi reeditată la Editura Profil, Bucureşti, 1999, redactor Liliana Scarlat. Despre existenta acestei carti si acestei monografi am luat cunostiinta de la dl Marius Dobrin care le-a publicat in Romania literara, si caruia îi multumesc. Xeni a fost deputat conservator, conservator-democrat şi, apoi, liberal, ministru al Muncii şi Ocrotirilor Sociale în guvernul condus de Take Ionescu (1921-1922) şi ministru de stat în cabinetul Gh. Tătărescu (1940). A trăit între 1878 şi 1963 având numele de familie Zender. Adversar al mişcării legionare, în 1940 a fost silit să se autoexileze în Elveţia. Aici şi-a redactat paginile memorialistice, în care sunt cuprinse ample evocari ale unor personalităţi marcante ale vieţii politice româneşti, în preajma cărora s-a aflat mulţi ani.

Omul Take Ionescu

S-a născut ca al doilea fiu, din patru, cu numele Dimitrie G. Ioan, la 13/25 octombrie 1858 la Ploieşti. Tatăl, Ghiţă, era negustor activ dar care a cunoscut falimentul în urma recesiunii de după o epidemie de holeră ce a sărăcit oraşul. A mers mai departe şi s-a stabilit în Bucureşti cu gând să ia cu contract de la primăria oraşului Giurgiu dreptul de a percepe taxele de accize. A făcut un împrumut la un bancher, a muncit din greu, ajutat şi de soţia sa, Eufrosina, încât a reuşit să prospere, să devină peste ani propietar de case şi de moşii. Cucoana Frosa, al cărei bunic era originar din Macedonia, se înrudea cu Ion Heliade Rădulescu, prilej de mândrie pentru viitorul om politic. Micul Take va merge la şcoala primară de la vârsta de 5 ani remarcându-se prin sârguinţă şi cuminţenie. De altfel şi la liceul “Sf.Sava” a intrat prin concurs de bursier clasându-se întâiul. Şi aşa a fost mereu. În catalogul liceului s-a petrecut schimbarea numelui de familie din Ioan în Ionescu. În cursul superior a reuşit să scoată o foaie literară intitulată “Revista Tinerimei” şi a fost vârsta preocupărilor literare. În 1875, în preajma bacalaureatului, după ce a făcut două clase într-un an, a publicat versuri şi nuvele în calitate de colaborator la “Revista Junimei”.

Pentru că afacerile cu accizele merseseră bine, Ghiţă Ioan îşi permite să-şi trimită şi al doilea copil să studieze la Paris asigurându-i lunar 15 napoleoni de aur. Prilej de amuzante amintiri ulterioare când la terminarea fiecărei vacanţe tânărul Take primea la plecare câte un fişic de bani din partea tatălui său descoperind de fiecare dată câte o monedă lipsă până ce într-un an petrecându-şi vacanţa în călătorie a cerut banii prin poştă astfel încât nu a mai putut fi păcălit. La Paris a locuit în cartierul studenţesc, strada Bonaparte nr 72, timp de 6 ani. Acolo a legat prietenii de-o viaţă cu viitoare personalităţi ale societăţii româneşti : Gr. Andronescu, C.Dissescu, C.Arion, Al. Djuvara, în aceeaşi perioadă fiind la Paris şi Al. Marghiloman. Studentul Take a fost strălucit la învăţătură, avid de cultură şi tot mai preocupat de probleme ale societăţii timpului, în special de soarta românilor aflaţi încă pe teritorii diverse.Prima lui conferinţă publică dintr-o sală discretă s-a numit "Naţionalităţile din Austro-Ungaria", prilej de a primi repede porecla ce-l va însoţi toată viaţa, "Tăkiţă gură de aur".

La Paris o va întâlni pe cea care îi va deveni soţie, o englezoaică pe nume Bessie Richards, cu păr blond şi ochi albaştri, pe care a cunoscut-o cântând la pian o bucată de Chopin la un concert de binefacere. Cu perseverenţă a câştigat inima fetei şi acceptul mamei acesteia, doar pe părinţii săi nu a reuşit să-i mulţumească, aceştia făcându-şi alte planuri ce aveau în vedere situţia materială şi poziţia socială din ţară. Xeni notează că după ce a consultat articolele din codul civil despre consimţământul ascendenţilor şi din Dreptul internaţional cu privire la căsătoriile din străinătate, a plecat în Anglia unde la 13 noiembrie 1881, la Brighton şi respectiv la 19 noiembrie la Londra în biserica greco-ortodoxă din Londra, a desăvârşit unirea cu aceea care îi era dragă.

Alegerea soţiei a fost un semn că el a acţionat cu inima şi a căutat totdeauna să îşi împlinească în chip cinstit visurile cele mai dragi. Iar modul în care s-a căsătorit avea să îl evoce peste ani ca pe o mărturisire de credinţă : "...în momentul unic al vieţii, în care se pot căpăta relaţii sau avere, eu m-am mulţumit să nu câştig decât fericire ; şi mi-am zis că dacă am ajuns aici, unde sunt, trebuie să fie ceva în mine, şi am avut încredere." Bessie l-a urmat în Bucureşti şi i-a fost apropae în toată cariera sa. A îndrăgit locurile acestea tot aşa cum şi Take a apreciat fiecare vizită pe care a făcut-o în Anglia. În 1897 a cumpărat o casă prin licitaţie publică pe strada Costa-Foru, devenită mai târziu strada Atena. A renovat-o în stil francez. A fost loc de pelerinaj pentru toţi care îl căutau cu solicitări, cu prietenie sau cu probleme de orice natură. Îşi cumpărase la Sinaia o casă de vacanţă pe care a botezat-o Vila Negoiul, loc de refugiu pentru studiu şi meditaţie, loc îndrăgit şi de soţia sa.Din nefericire ea a avut un destin tragic, murind la o vârstă nu atât de înaintată în urma unui accident de călărie. Ultimii săi trei ani de viaţă Take i-a petrecut alături de a doua sa soţie, Adina Olmazu.

Cât priveşte studiile de la Paris, teza sa de doctorat s-a intitulat "La recherche de la paternité naturelle", al cărei manuscris l-a păstrat legat şi pe a cărui primă pagină se afla dedicaţia către Bessie. La revenirea în ţară, pe primele sale cărţi de vizită a fost sfătuit de prietenul său Costică Dissescu să treacă numele ce îl va face celebru pentru totdeauna, Take Ionescu. doctor în drept al facultăţii din Paris. Soseşte în ţară exact în timpul serbărilor prilejuite de ridicarea la rang de regat a României. Dintr-o dată el intră nu doar în Barou ca să îşi practice meseria dar şi în vâltoarea politicii acelui timp de edificare a României moderne. Se şi lansează în polemica iscată de propunerea de reformă în justiţie iniţiată de C.A. Rosetti care a propus eligibilitatea magistraţilor.

Xeni evocă pe larg începuturile de muncă pentru Take Ionescu şi soţi asa, cu numeroase procese şi câştigarea încrederii oamenilor, cu modestia traiului lor, cu încrederea în viitor. Şi-a făcut meseria cu perseverenţă şi se subliniază minuţiozitatea cu care îşi pregătea pledoariile, sinceritatea cu care prezenta cazurile, elocinţa sa fermecătoare dar mai ales faptul că nu accepta decât cazurile fondate. Îl preocupa moralitatea magistraţilor şi incertitudinea unor soluţii judecătoreşti. Lansase butada că orice împricinat are dreptul să-şi blesteme judecătorii douăzeci şi patru de ore... dar nu mai mult.

Şi-a exercitat şi calitatea de jurnalist inclusiv înfiinţând propriul ziar, "La Liberté", enunţând profesiunea de credinţă: "Vom fi un organ liberal şi democrat, căci credem că democraţia a devenit stăpâna naţiunii române". De la 26 de ani a început să susţină o serie de conferinţe pe diverse teme de la tribuna Ateneului, conferinţe publice după cum era obiceiul timpului, modalitate de răspândire a diferitelor idei, a dezbaterilor.