Politeía Doctrinară

Un om de stat

Vezi prima si a doua postare din aceasta serie

Pentru modul de gândire şi acţiune politică trebuie să notăm şi deschiderile lui spre lume, de la soţia sa englezoaică şi vizitele curente în ţara ei, până la vacanţele în Elveţia. Într-o conversaţie cu Tisza şi-a destăinuit ideea: "Eu părăsesc ţara mea de trei ori pe an, plec în Apus şi consider aceste călătorii ca pe o necesitate de igienă intelectuală." Începe să-l preocupe politica externă şi la 1903 publică un articol ce viza atitudinea Bulgariei faţă de noi. A fost mereu cu gândul la românii macedoneni şi la 1905, profitând de o călătorie la Constantinopol, a dorit să depună un memoriu către sultan prin care cerea recunoaşterea oficială a naţionalităţii cuţo-vlahilor. Refuzul iniţial de a fi primit de sultan l-a determinat ca şi el la rândul său să refuze decoraţia turcă ce i se pregătise şi gestul său a fost eficient, până la urmă, cu presiunea întregului guvern, cererea a fost acceptată.

În 1912 intră din nou în guvern de data asta alături de Titu Maiorescu împărtăşind politica externă. Împreună au condus cu abilitate politica interesului nostru naţional pentru acel moment dar mai ales pentru perspectivă. Sunt anii crizei balcanice în care România ajucat un rol important dovedindu-se o putere locală şi afirmându-se pe plan internaţional.

Take Ionescu discută cu preşedintele camerei bulgare, Daneff: "Ştiţi foarte bine că noi românii suntem în ostilitate morală cu ungurii. Nu vreau să fie şi cu Bulgaria în vrăjmăşie ca într-un cleşte. La rândul nostru vă dăm marele avantaj de a nu mai avea ca vecini nici Rusia şi nici Austria, ci numai popoare mici. Dacă n-am avea Dobrogea ar fi în interesul dv să ne-o daţi. Asta n-ar fi suficient. De-a lungul Dunării şi îndeosebi în jurul Vidinului este o populaţie de 80.000 români iar în Macedonia, Bulgaria va încorpora un şi mai important număr de-ai noştri. România e în drept să pretindă o compensaţie. Ea cere posibilitatea de a putea apăra efectiv graniţa Dobrogei. Fără a preciza o nouă frontieră pe care o pretindem, sunt gata s-o fac dacă ne înţelegm în principiu." Dar Daneff şi în general guvernanţii Bulgariei au jucat fără sinceritate, cu aroganţă şi tot ce a însemnat războiul balcanic a dovedit netemeinicia acţiunilor acestora, cu implicaţii nedorite şi pentru ceilalţi actori din peninsulă. România a gestionat bine această criză, cu fermitate şi siguranţă de sine, cu acţiuni diplomatice bine gândite şi o forţă militară promptă şi decisivă. De pe atunci deja Take Ionescu se înţelesese cu tânărul Brătianu pe chestiunile mari ale ţării, pentru prefacerile uriaşe ce se prefigurau în viitorul imediat, chiar dacă aparent ei se vor lupta politic.

Pătrunzând în problematica politicii europene Take Ionescu se desfăşoară cu altă anvergură, mult mai în elementul său. Cu plăcere se dedică relaţiilor internaţionale, inclusiv unor relaţii personale cu marii oameni de stat europeni încât ajunge firesc egalul lor iar pentru rolul jucat de el în vâltoarea primului război mondial şi a urmărilor sale care au desenat noua configuraţie europeană este citat în numeroase documente şi mărturii de la un colţ la altul al continentului. De la Balfour şi Clemenceau, cel care i-a acordat celebra apreciere de "mare european", până la Troţki sau junii turci, trecând prin cehi, sârbi, unguri şi germani.

Multă mulţumire a avut Take Ionescu din partea grecilor pentru rolul jucat de el cu înţelepciune în conflictul balcanic. Cu ministrul grec Venizelos a avut o relaţie personală amicală care a dat roade. Xeni detaliază momentele în care pacea turco-greacă ajunsese în impas şi Venizelos l-a invitat pe Take să facă proiectata vizită în Grecia cât mai curând. În noiembrie 1913 el pleacă la Atena cu acordul regelui Carol I În capitala Turciei s-a întâlnit cu Talaat-Bey, ministru de interne şi cel mai important om politic al imperiului, cel mai occidental din regimul junilor turci şi din discuţiile sincere dintre ei a propus chiar ca ministrul român să fie arbitru. Sosirea la Atena a fost triumfală, cu membrii guvernului ieşiţi în întâmpinare, cu o mulţiume de oameni, cu primirea imediată la rege. Cu abilitate şi ingeniozitate a reuşit ca într-o săptămână să-i facă pe cei doi reprezentanţi să semneze înţelegerea. Take primeşte în scris mulţumirile Greciei, municipalitatea îi acordă titlul de cetăţean de onoare al Atenei, universitatea pe cel de doctor honors causa, oraşul a cunoscut iluminaţie timp de trei zile. După vizitarea antichităţilor a plecat spre casă în onorul trupelor şi cu salve de tun. Mai târziu, după semnarea trataului sultanul l-a primit în audienţă spre a-i mulţumi pentru efortul său care l-a adus şi în situaţia de a fi în pericol datorită unui atentat pus la cale de bulgari dar dejucat de un român macedonean. Acasă primăria bucureşteană a schimbat numele străzii lui din Costa-Foru în Atena iar peste câteva săptămâni din capitala Greciei a primit o reproducere în piatră a basoreliefului Minervei pe care a zidit-o în peretele de la intrarea în casă. Iar când după moarte parlamentul român a decis să-i aşeze bustul în sala de şedinţe a Adunării, Venizelos a trimis un bloc de marmură de Paros.

 

La izbucnirea războiului Take Ionescu a avut din nou o viziune profetică: război de cinci ani, intrarea Americii şi a Japoniei, încrederea fără nici un dubiu în victoria aliaţilor şi întregirea României cu oamenii ei aflaţi în afara Vechiului Regat. "Şi vom vedea şi alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone, vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, socialismul revoluţionar."De la celebrul Consiliu de Coroană din 3 august 1914 amânat de regele Carol I până la întoarcerea în ţară a lui Take Ionescu, până la intrarea în război a României, el a militat consecvent şi cu fervoare pentru alăturarea noastră aliaţilor în ideea cuceririi Ardealului. România era într-o neutralitate oficială dar tensionată de nerăbdarea de a intra în luptă pentru un ideal. Patimile se aprinseseră şi erau întreţinute din interior ca şi din exterior, din cele două părţi care ne solicitau sprijinul promiţându-ne una sau alta. Balanţa a înclinat mai mult spre dorinta de a avea Ardealul faţă de Basarabia. Brătianu a negociat îndelung participarea noastră în război şi a obţinut maximum ce putea obţine, de la Ardeal şi până la Banatul românesc pe care din păcate ulterior nu l-am mai putut primi aşa cum fusese negociat. Despre alegerea României în acel război se pot comenta multe, nu trebui uitat apelul lui Constantin Stere care ştia durerea din Basarabia. Dar după tot chinul războiului, cu durere şi cu şansă, la limită, România a reuşit să se desăvârşească. Take Ionescu a plecat în refugiu la Iaşi iar de acolo, când ocupaţia germană devenea învingătoare şi se pregătea semnarea tratatului de pace care ne punea într-o dificilă postură de învinşi, a primit permisiunea de a pleca la Paris, suportând umilinţa de a fi huiduit la trecerea prin Ploieştii săi natali de cei care aleseseră cealaltă cale.

La Take Ionescu este de admirat acribia pentru litera legii, mai ales în acele clipe. Astfel în Consiliul de Coroană a ţinut să alunge orice urmă de reticenţă în a nu urma tratul semnat cu Austro-Ungaria explicând că nu este casus foederis. "Nu mă sfiesc să afirm că dacă aş socoti că suntem legaţi prin tratat, aş cere, oricare ar putea fi urmările, să executăm obligaţiile noastre. Ne-ar impune acest lucru onoarea noastră. Dar repet: nu suntem nicicum legaţi."

În pregătirea noului chip al României la începutul anului 1917 fuseseră elaborate marile reforme: agrară şi electorală în înţelegerea dintre Brătianu şi Take Ionescu. Legat de chestiunea evreiască el cere în fine o rezolvare completă, "într-un spirit cinstit cum trebuie să facă o ţară care şi-a dat cuvântul şi ţine să-l respecte. Nimeni şi nimic nu va putea împiedica această reformă. Şi mai adaug: când evreii vor foi cetăţeni ca şi noi, noi nu vrem să fie cetăţeni cu suflet străin iar noi fraţi cu ei dar cu suflet duşman." Din vara anului 1917 şi până la sfârşti cei doi bărbaţi de stat au rămas însă pe poziţii ireconciliabile.

La Paris Take Ionescu a încercat să-şi pună în slujba ţării tot talentul şi toate eforturile diplomatice şi de relaţii personale. Pe măsură ce Brătianu întârzia şi rămânea ferm pe poziţia negociată înainte de război, fiind contracarat cu atitudinea românilor în legătură cu semnarea păcii separate, Take încerca să proiecteze mai mult decât simpla rezolvare a recunoaşterii unor frontiere ci şi perspectiva. Avea în gând formarea unui bloc de alianţă a noastră cu Serbia, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, un bloc care însumând 75 de milioane de cetăţeni să-şi valorifice drepturile pe termen lung. După alegerile din 1920 Take Ionescu intră din nou în guvernul condus de popularul Averescu, din nou ca ministru de externe. În cadrul unei vizite de succes în Anglia a primit aceste măgulitoare aprecieri din partea lordului Curzon, ministrul de externe englez: "Nu există alt om de stat în Europa care, mulţumită cunoştinţelor şi experienţei sale, să merite un mai mare respect şi o stimă mai înaltă decât Excelenţa Sa."Peste un an se năştea Mica Înţelegere, parte din visul său. A încercat mereu să câştige alăturarea Poloniei. Când a primit propunerea Rusiei Sovietice de tratative preliminare pentru pace a consimţit să trimită emisari pentru a vedea intenţiile ruseşti în vederea recunoaşterii alipirii Basarabiei şi recuperării tezaurului. Altfel era adversar convins al reluării raporturilor diplomatice din cauza pericolului propagandei comuniste.Titulescu era ministru de finanţe şi a fost crescut de Take Ionescu. După demisia guvernului Averescu regele Ferdinand invită pe Take Ionescu să conducă dar votul de neîncredere dat cu speranţa că va reveni mareşalul, a dus de fapt la un guvern liberal. Take Ionescu a fost prim ministru doar două luni. A fost ultima sa activitate politică.

 

Părăsind guvernarea, în 1922, a plecat în Italia pentru o vacanţă necesară: "prefer spectacolul primăverii. Cine ştie câte mai am?" A mers la Napoli. "Vedi Napoli..." La un restaurant de pe coastă a căzut victimă febrei tifoide de la o stridie. Şi-a continuat drumul prin Sicilia dar repede boala s-a instalat şi a revenit la Napoli, apoi a fost internat la Roma. Cu toată îngrijirea dată de cei mai vestiţi medici, situaţia lui s-a agravat. La întoarcerea de la Geneva, Ionel Brătianu a trecut pe la Roma ca să-l vadă şi să-i recunoască deschis: "Ai avut dreptate domnule Ionescu. Am avut prilejul să văd acum în haosul de la Geneva de ce mare folos ne-a fost alcătuirea şi solidaritatea Micii Înţelegeri". Într-o dimineată de miercuri, la ora 10, Take Ionescu a închis ochii pe veci. Era 21 iunie 1922. Vestea a căzut totuşi ca un fulger şi nu doar în România dar şi în lume s-a adus un omagiu acestui mare om de stat.

 

De la adversari politici precum Marghiloman: "Exemplarele acestea sunt rare. E desigur primul caz când moartea unui om politic român provoacă în jurul sicriului său o aşa largă manifestare a regretelor atât în ţară cât şi în străinătate." Sau I.G. Duca, în numele liberalilor: "Cu el dispare un întreg capitol din viaţa României contemporane. De aceea am convingerea că atunci când zgomotul luptelor de azi va înceta, când patimile legate de ele se vor stinge, ceasul judecăţii nepărtinitoare va suna triumfător pentru Take Ionescu".

"E imposibil a enumera materiile ce rând pe rând le-a aprofundat: ar fi a face însăşi nomenclatura parlamentului în decurs de patruzeci de ani." M.Pherekyde

 

Apoi capete încooronate, preşedintele Franţei, miniştri şi oameni de stat europeni au trimis mesaje de omagiere. Au fost funeralii naţionale. Trenul mortuar pornit din Roma a fost salutat la graniţa sârbă de oficialii guvernului iugoslav şi ca recunoştinţă aceluia care a prezidat logodna dintre regele Alexandru şi prinţesa Marioara. Pe teritoriul românesc în fiecare gară au fost manifestări spontane iar la apropierea de Bucureşti mecanicii zecilor de locomotive din staţie au salutat cu sirenele lor. Depus la Ateneu, sicriul înfăşurat cu tricolorul, a fost înconjurat de flori. Regina Maria, Regele Ferdinand pe a cărui coroană se citea: "Regele. Lui Take Ionescu amintire recunoscătoare."

Vineri 30 iunie, sicriul urcat pe un afet de tun a fost urmat pe jos de principele moştenitor Carol şi cele mai înalte oficialităţi până la Gara de Nord spre a parcurge ultimul drum până la mănăstirea Sinaia unde a fost depus lângă bradul sădit într-o noapte de Eliade Rădulescu, Tell şi Bălcescu refugiaţi la 1848. Ionel Brătianu a rostit un elogiu conţinând definitiva recunoaştere:

 

"În făptuirea României Mari se poate spune cu drept cuvânt: mare a fost partea sa"