Izolarea politico-militara a Romaniei de catre marile puteri
Doctrina Militara, Lecturi Politice, Portrete InterbeliceAntagonismele dintre marile puteri au facut imposibila constituirea unui front al tarilor interesate in mentinerea statu-quo-ului in Europa. Dupa ocuparea Austriei (martie 1938) si Cehoslovaciei (martie 1939), guvernul de la Berlin si-a intensificat preocuparile diplomatice in directia izolarii Poloniei, obiectivul imediat al agresiunii. In climatul international existent, caracterizat de o stare apropiata izbucnirii razboiului, exploatand diferentele ce se manifestau intre pozitiile adoptate de Uniunea Sovietica, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta, pe de alta parte, in vara anului I939 in timp ce la Moscova se desfasurau tratativele tripartite, guvernul german a propus guvernului sovietic, si acesta a acceptat, incheierea intre U.R.S.S. si Germania a tratatelor economic (21 august) si politic (23 august 1939).
Esuarea tratativelor anglo-franco-sovietice si incleierea tratatelor sovieto-germane au fost primite cu o vie neliniste de cercurile politice si militare romanesti. Premierul roman, Armand Calinescu, aprecia ca pentru Romania se crease o situatie „foarte grava". Ingrijorarea opiniei publice si a cercurilor guvernante din Romania a sporit si mai mult cand, la cateva zile dupa publicarea tratatului sovieto-german, presa americana facea referiri la un protocol. secret al acestui tratat, vizand modificari teritoriale in zona estica europeana, intre Marea Baltica si Marea Neagra.
Noile evenimente produse in arena politica internationala incheiasera practic indelungatul proces al izolarii Romaniei pe plan extern, redusesera la ultima expresie posibilitatile cercurilor guvernante romanesti de a mai naviga in apele involburate, pline de primejdii si riscuri ale situatiei internationale, ce aveau sa determine alt curs al politicii romanesti in imprejurarile apropiatei conflagratii mondiale. Dupa august 1939, Romania se gasea plasata la interferenta intereselor celor doua puteri imperialiste – Germania si U.R.S.S. – ale caror pofte anexioniste erau departe de a fi fost satisfacute. Comandamentul militar roman a urmarit indeaproape evolutia evenimentelor, a prognozat corect o serie de situatii si a indicat masuri practice pentru salvgardarea independentei nationale si integritatii teritoriale a Romaniei. La sfarsitul anului 1938 si inceputul anului 1939,Marele Stat Major roman ajungea la concluzia ca in anul 1939 „cea mai probabila intentiune a Germaniei este sa realizeze etapa cea mai usoara si mai sigura, adica penetratia spre sud-est si in Romania, pentru a stapani gurile Dunarii, a-si amenaja o baza puternica la Marea Neagra si a-si crea o puternica si larga baza de operatii (strategica si economica) pentru ca sa poata trece apoi la ultima si cea mai grea etapa in expansiunea sa spre est si spre sud. Deci, obiectivul principal si imediat al Germaniei va fi Romania".
Concluziile acestui document au fost insusite de seful Marelui Stat Major care le considera „categorice si de o precizie indiscutabila". La 27 ianuarie 1939, seful acestui for militar; generalul de divizie Stefan Ionescu, facea cunoscut ministrului apararii nationale, generalul de divizie N. Ciuperca: „Raportand cele de mai sus, am onoarea a va ruga sa binevoiti a aproba ca aceasta chestiune sa fie supusa aprecierii forurilor noastre competente, pentru a decide".
Intrarea trupelor germane in Boemia si Moravia si transformarea lor in protectorat (martie 1939) lasau sa se intrevada in mod limpede ca guvernul hitlerist era hotarat sa ajunga la gurile Dunarii, inclusiv pe calea folosirii fortei armate. La 14 martie 1939, guvernul de la Budapesta a decretat mobilizarea armatei ungare, concentrand trupe la frontiera cu Romania. O grupare principala a fost concentrata in regiunea Debretin – Csep (8 brigazi independente, o brigada moto si 1 brigada cavalerie), in timp ce o grupare secundara (3-4 brigazi independente, 1 brigada do cavalerie) a fost concentrata in regiunea Beretto-Ujfala-Oroshaza-Mezohegyes. Directiva operativa a M.St.M. roman din 23 martie 1931 aprecia ca „in stadiul actual armata ungara este in masura sa execute un atac bruscat".
In fata acestei primejdii, cercurile conducatoare din Romania, sprijinite de intregul popor, s-au aratat decise sa apere cu armele teritoriul tarii si sa franeze agresiunea. In momentul invadarii Cehoslovaciei, guvernul Calinescu a decretat mobilizarea armatei, concentrand-o la frontierele de nord-vest ale tarii. La 14 martie s-a incheiat completarea efectivelor la unitatile din vest, iar la l5 martie, avand in vedere mobilizarile din Ungaria si invadarea Ucrainei subcarpatice, s-a decis constituirea unui grup de siguranta spre aceasta regiune pana la intrarea in dispozitiv a grupului operativ „Maramures". Prin directiva nr. l, M.St.M. fixa acestui grup misiunea „sa acopere frontiera de nord a Transilvaniei intre Halmeu si Varful Stog", fiind totodata pregatit pentru actiuni ofensive.
Hotararea cu care intreaga natiune romana se pronuntase pentru rezistenta armata in fata planurilor de invazie ungara, avand in spate sprijinul tacit al guvernului de la Berlin, a determinat conducerea celui de-al treilea Reich sa renunte, pentru moment, la ocuparea militara a Romaniei.
Evaluand raportul de forte existent in primele opt luni ale anului 1939 intre statele interesate in mentinerea statu-quo-ului si statele fasciste si revizioniste, M.St.M. a ajuns la concluzia ca „in ansamblu coalitia rezultata din alianta franco-engleza, sporita cu Polonia si Intelegerea Balcanica (chiar fara Iugoslavia) poate opune initial Axei germano-italiene si satelitilor ei (Ungaria, Bulgaria, Spania) forte sensibil egale, cu conditia ca intrarea in actiune sa se faca de la inceput solidar si simultan de toate puterile coalitiei". Pe marginea acestei concluzii, seful M.St.M., generalul Florea Tenescu, facea urmatoarea adnotare: „Repartizarea fortelor este, in general, logica, desi nu se stie nici exact de ce forte dispun marile puteri si nici, mai ales, ideile de intrebuintare a lor". Se considera ca in desfasurarea ulterioara a operatiunilor militare dintre cele doua coalitii, timpul va lucra in defavoarea puterilor agresoare, date fiind resursele imense ale Statelor Unite ale Americii, U.R.S.S. si imperiilor coloniale britanic si francez. Se aprecia, de asemenea, ca intrarea foarte probabila a S.U.A. in razboi si scoaterea din cauza a flotei italiene din Marea Mediterana vor fi factori determinanti in asigurarea victoriei coalitiei antihitleriste.
Forurile militare si politice romanesti se pronuntau net impotriva participarii Romaniei in vreun fel sau altul alaturi de puterile Axei, apreciind in mod realist ca, in orice situatie, Germania si Ungaria ramaneau pericolul principal pentru integritatea si independenta nationala. De aceea si in acest plan de aparare strategica se afirma clar ca locul Romaniei este in coalitia statelor antirevizioniste si antifasciste, ca „pentru a putea rezista cu succes in locul ce-i revine in aceasta coalitie si pentru a fi in masura sa se poata folosi la timp de fructul victoriei comune, ea ar trebui sa dispuna de minimum 31 divizii de infanterie, 3 brigazi de munte si 3 divizii de cavalerie (complet organizate si dotate) si sa-si organizeze complet apararea aeriana a teritoriului."
Datele de mai sus erau cele prevazute in planul de mobilizare pentru anul 1939. De remarcat ca acest studiu, intocmit de Sectia Operatii din M.St.M., intuia cu exactitate cadrul general in care avea sa se desfasoare cea de-a doua conflagratie mondiala. El evidentia, de asemenea, conceptia politica si militara care domina la acea data cercurile conducatoare ale statului si ale armatei in ce priveste apararea nationala, pledand hotarat pentru alianta Romaniei la coalitia de state ce se opuneau statelor agresoare si revizioniste. „Oricare ar fi dificultatile prin care ar trece initial – concludeau autorii studiului – o Romanie victorioasa alaturi de coalitie n-ar avea nimic de temut in ce priveste viitorul sau. In schimb, o Romanie victorioasa alaturi de Centrali ar fi un stat vasal din punct de vedere economic, politic si cultural Germaniei. Situatia minoritatii germane si ungare ar deveni in orice caz inacceptabila". Semnarea pactului germano – sovietic a schimbat radical datele problemei. In situatia creata, comandamentul militar roman a preconizat luarea unor ample masuri care sa extinda si sa consolideze, sistemul national de aparare. Izbucnirea marii conflagratii mondiale gasea armata romana in plin proces de modernizare a structurilor sale. In fata unor grupari inamice motorizate si mecanizate cum erau cele germane si sovietice, unitatile armatei romane dispersate de-a lungul frontierelor tarii – solutie ceruta de ultimele mutatii politico-strategice operate in distributia raportului de forte la nivel european – nu ar fi putut sa opuna decat o rezistenta cu eficienta redusa in fata puternicilor sai adversari. In perioada ce a urmat, in fata cercurilor conducatoare din Romania s-a pus cu stringenta problema gasirii unor noi elemente ce puteau fi folosite pentru mentinerea independentei si suveranitatii tarii, a integritatii ei teritoriale. Din evolutia evenimentelor din cursul anilor 1938-1939 ele au tras concluzia ca, pentru o perioada de timp, nu vor putea conta pe un sprijin anglo-francez. Situatia era privita la Bucuresti cu deosebita ingrijorare, deoarece se considera ca Romania, prin importanta ei economica si strategica reprezenta obiectivul principal imediat al Germaniei si al U.R.S.S.
In concluzie, se poate spune ca in perioada interbelica, potrivit situatiei internationale si politicii externe pe care o promovau cercurile guvernante de la Bucuresti, comandamentul militar roman a preconizat masuri corespunzatoare apararii fruntariilor Romaniei. Cercurile politice si militare din Romania au conceput politica de aparare a tarii bazandu-se, aproape exclusiv, pe forta tratatelor politice si militare perfectate cu diverse state, in timp ce puterile revizioniste si revansarde oferisera suficiente dovezi ca se pregateau in vederea anularii tratatelor de pace si restructurarii statu-quo-ului european, inclusiv pe calea agresiunilor militare.
Articol de: Col. prof. univ. dr. Ioan Vlad
Sistemul aliantelor politico-militare ale Romaniei.
Aliante Interbelice, Doctrina Militara, Lecturi Politice, Portrete InterbelicePrintre mijloacele preconizate de cercurile politice si militare din Romania menite sa asigure si sa apere independenta nationala si integritatea teritoriala a statului un loc important l-au ocupat aliantele politico-militare cu acele tari a caror politica externa urmarea obiective similare cu cele ale Romaniei. Asadar, aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele legitime de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul si estul continentului, la nivelul intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului.
Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a materializat in alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva cu statele Micii Intelegeri (Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale Intelegerii Balcanice (Romania, Grecia, Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-diplomatic cu Franta, toate cu caracter eminamente defensiv.
Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si colaborare intre cele doua popoare vecine in vederea apararii suveranitatii lor nationale si a consolidarii statului teritorial din zona. Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale". Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat". La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun.
In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano – polona, fapt petrecut la 26 martie 1926 cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca „Romania si Polonia se angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si independenta politica prezenta". Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari – apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano – sovietic de asistenta mutuala – cooperarea militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.
Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea securitatii frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus, in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei state au reactionat prompt si solidar contra proiectului „Confederatiei danubiene" preconizata de Budapesta, a restaurarii Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase intr-un razboi de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad. tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului de la Trianon.
In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922 prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei.
Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele modificari, prevederile acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, echivalentul a trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie.
Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii Intelegeri sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru integritatea statelor ce compuneau Mica Intelegere il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si revizioniste.
Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ce i-au urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la initiativa diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat.
Cu sprijinul aliatilor sai, Iugoslavia si Cehoslovacia, Romania s-a preocupat intens pentru realizarea si in Peninsula Balcanica a unei organizatii regionale de securitate menite sa-i asigure granita sudica in eventualitatea unui atac din. partea Bulgariei. Astfel, la 9 februarie 1934, a fost semnat la Atena, intre Romania, Iugoslavia, Turcia si Grecia, Pactul Intelegerii Balcanice avand ca principal obiectiv mentinerea statu-quo-ului teritorial in aceasta parte a Europei si garantarea mutuala a partilor „fata de eventualitatile ce ar putea afecta interesele lor".
Odata incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucuresti, Belgrad, Ankara si Atena au elaborat o serie de conventii militare bilaterale, dupa care, in noiembrie 1935, la prima conferinta militara in trei cu participarea delegatiilor statelor majore roman, iugoslav si turc a fost semnata Conventia militara intre Romania, Iugoslavia si Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafata, la Bucuresti, Conventia militara in patru (Grecia, Iugoslavia, Romania, Turcia). Conventia militara cvadripartita, ca si conventia tripartita, urmarea scopuri defensive, de aparare in eventualitatea unui atac neprovocat din partea Bulgariei sau Albaniei (actionand singure sau impreuna, sau fiecare din ele sau amandoua impreuna cu Ungaria). Daca unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei state se angajau ca, la cererea celui atacat, sa decreteze mobilizarea fortelor prevazute in conventie si sa actioneze cat mai repede posibil impotriva atacantului. Strategii militari romani apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice nu numai prin prisma unei aparari in comun a membrilor acestui pact, ci si ca o prelungire in sud-estul Europei a Micii Intelegeri.
Concomitent, factorii de decizie politico-militari romani au initiat, in ultimele luni ale anului 1934, actiuni ce vizau stabilirea cadrului legal de coordonare a eforturilor militare ale statelor Micii Intelegeri in perspectiva unui conflict generalizat. Astfel, la intrunirea de la Bucuresti din martie 1934 a sefilor marilor state majore roman, iugoslav si cehoslovac, seful M.St.M. roman, generalul Ion Antonescu, a prezentat Proiectul de operatiuni nr. 4, care estima conditiile generale de agresiune asupra Romaniei din partea Ungariei, concomitent cu atacarea sau amenintarea Cehoslovaciei, de armatele germane si austriece, iar a Iugoslaviei de forte italiene si albaneze (efectivele, datele si directiile de atac, obiectivele). In aceasta eventualitate, masurile de aparare erau concepute in ideea ca pericolul cel mai probabil pentru fiecare dintre cele trei state aliate il constituia Ungaria hothysta si, prin urmare, colaborarea militara dintre ele trebuia sa se limiteze la organizarea ripostei in potriva unui atac neprovocat din partea acesteia.
Amenintarea din partea Ungariei devenea si mai mare in cazi unui conflict generalizat, situatie in care aceasta tara putea sa atac unul din cele trei state aliate in cooperare cu armatele unor rnari puteri revizioniste si revansarde. Aceasta eventualitate a fost discutata de sefii celor trei state majore la intrunirile de la Praga (noiembrie 1934), Belgrad (noiembrie 1935), Bucuresti (iunie 1936), Praga (decembrie 1937), la care s-a hotarat luarea imediata a ofensivei impotriva Ungariei, avansandu-se chiar ideea formarii, in caz de razboi, a unui comandament unic si crearea in comun, a unei' industrii de interes militar.
In conceptia factorilor de decizie politica si militara de la Bucuresti, cele doua aliante regionale – Mica Intelegere si Intelegere Balcanica -, legate intre ele prin prezenta Romaniei si Iugoslaviei puteau constitui si un baraj in calea inaintarii germano-italiene spre sud-estul Europei. Potentialul de razboi de care dispunea laolalta Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia, Turcia si Grecia, in anii premergatori razboiului, ar fi putut, in conditiile in care s-ar fi asigurat sprijinul Angliei, Frantei si Uniunii Sovietice, sa constituie un front de aparare,a statu-quo-ului in aceasta parte a Europei in fata puterilor revizioniste si revansarde.
Politica de cedare in fata fortelor revansarde si revizioniste promovata de puterile occidentale a facilitat ofensiva puterilor revizioniste spre rasaritul si sud-estul Europei. Ocuparea de catre Germania a Austriei, Cehoslovaciei si Poloniei in anii 1938-1939 a dus la dezagregarea celor doua aliante regionale si odata cu aceasta la prabusirea sistemului de aliante politico-militare ale Romaniei din perioada interbelica.
Articol de Col. prof. univ. dr. Ioan Vlad
Doctrina militara romaneasca in perioada interbelica
Armata Romana, Doctrina Militara, Portrete Interbelice
Sub imperativul stringent al apararii independentei nationale si integritatii teritoriale a tarii, numerosi oameni de stiinta si specialisti romani in domeniul istoriei, gandirii, doctrinei si artei militare printre care amintim pe C.N. Herjeu, Nicolae Alevra, Virgil Economu, Victor Slavescu, Ion Jitianu, Ion Cernaianu, Radu Dinulescu, Mircea Tomescu, Florea Tenescu, Ioan Sichitiu, Alexandru Ioanitiu si altii au elaborat o serie de lucrari, studii si materiale care, pornind de la esenta politicii interne si externe a statului conexata la politica general europeana postbelica au oferit factorilor de decizie politica si militara valoroase solutii originale pentru elaborarea planurilor de aparare si intarirea puterii militare a Romaniei. Doctrina militara romaneasca a fost rezultatul unui proces de profunda cunoastere si analiza a realitatilor economice, politice si militare interne si internationale din perioada interbelica; ea s-a intemeiat pe cunoasterea experientei de lupta a poporului roman pentru apararea fiintei de neam si nationale, pe traditiile si particularitatile specifice armatei noastre, pe invatamintele si experienta acumulate de armata romana in razboiul de eliberare nationala si reintregire statala (1916-1919), precum si pe unele din principiile care calauzeau doctrina si arta militara din alte tari.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)