Politeía Doctrinară

Sub imperativul stringent al apararii independentei nationale si integritatii teritoriale a tarii, numerosi oameni de stiinta si specialisti romani in domeniul istoriei, gandirii, doctrinei si artei militare printre care amintim pe C.N. Herjeu, Nicolae Alevra, Virgil Economu, Victor Slavescu, Ion Jitianu, Ion Cernaianu, Radu Dinulescu, Mircea Tomescu, Florea Tenescu, Ioan Sichitiu, Alexandru Ioanitiu si altii au elaborat o serie de lucrari, studii si materiale care, pornind de la esenta politicii interne si externe a statului conexata la politica general europeana postbelica au oferit factorilor de decizie politica si militara valoroase solutii originale pentru elaborarea planurilor de aparare si intarirea puterii militare a Romaniei. Doctrina militara romaneasca a fost rezultatul unui proces de profunda cunoastere si analiza a realitatilor economice, politice si militare interne si internationale din perioada interbelica; ea s-a intemeiat pe cunoasterea experientei de lupta a poporului roman pentru apararea fiintei de neam si nationale, pe traditiile si particularitatile specifice armatei noastre, pe invatamintele si experienta acumulate de armata romana in razboiul de eliberare nationala si reintregire statala (1916-1919), precum si pe unele din principiile care calauzeau doctrina si arta militara din alte tari.

In concordanta cu toti acesti factori, doctrinarii militarii romani au tinut sa precizeze ca intrucat nu avea in vedere acapararea sau anexarea de teritorii straine statul roman, excludea cu desavarsire ideea unui razboi agresiv impotriva vreunei tari, precum si folosirea fortei sau amenintarea cu forta in relatiile internationale. Singurul razboi admis ca legitim si conform intereselor nationale era razboiul de aparare impotriva oricarei agresiuni care ar fi pus in pericol unitatea statului national independenta si suveranitatea Romaniei. „Romania nu nutreste un ideal de cucerire – sublinia unul din fondatorii doctrinei militare romanesti -, un idea1 de lacoma extindere a granitelor, de distrugere a altor state. Armata noastra nu este expresia vreunei ambitiuni de stat sau a unui instinct de prada. Romania are nevoie de o armata puternica, pentru a ocroti viata spirituala si material care trebuie sa infloreasca inauntrul spre binele fiilor sai si sa tina piept dusmanilor". In aceeasi ordine de idei, o directiva elaborata de Marele Stat Major indica astfel functia fundamentala a ostirii dupa Marea Unire: „Tara Romaneasca a carei inchegare in granitele ei etnice s-a realizat, nu poate urmari scopuri de expansiune teritoriala in detrimentul altor tari[..]. Tara Romaneasca isi propune sa respecte organizarea actuala, Europei Centrale pe baza tratatelor existente. Cu alte cuvinte, sa pastreze integritatea teritoriului sau national si sa impiedice ingenuncherea aliatilor sai. Prin urmare, Marele Stat Major, ca organ e conceptie si conducere a armatei, fixa functia fundamentala armatei in termenii care defineau obiectivul principal al politicii externe a statului – obiectiv fixat, bineinteles, de factorii de decizie politica.

Insemnate contributii au adus teoreticienii militari in domeniul definirii si rolului strategiei militare. Astfel comandorul Alexandru Sahini considera ca „strategia este o ramura a artei militare, care fiind instrumentul politicii, pregateste, coordoneaza si conduce operatiunile militare. Fata de scopul urmarit de fortele disponibile si de acelea ale inamicului, de configuratia geografica si de teren, strategia determina obiectivele de atins cu fortele in cauza, asa fel ca scopul urmarit sa fie atins cu maximum de randament, in minimum de timp si cu minimum de sacrificiu". Se puneau si se cereau a fi rezolvate acum, dupa prima mare conflagratie a secolului al XX-lea, probleme ca: elaborarea principiilor conducerii razboiului, stabilirea caracterului viitorului razboi, organizarea comandamentelor strategice, formele manevrei in plan strategic etc.

O idee doctrinara de o insemnatate exceptionala acreditata in gandirea militara romaneasca a epocii, idee fundamentata pe baza analizei caracterului drept, profund popular al razboiului purtat de Romania in anii 1916-1919, precum si a factorilor noi ce au marcat evolutia societatii in anii ce au urmat, consta in necesitatea adoptarii conceptiei privitoare la razboiul national ca unica masura eficienta de aparare. In forma lui moderna, se sublinia intr-un document al Marelui Stat Major roman, razboiul nu va mai putea fi dus numai de armata; el va pune la contributie spontan, continuu si total, cu sau fara vointa poporului, totalitatea mijloacelor unei natiuni; ca urmare, cu cat aceasta va fi fost mai din timp si mai complet pregatita sa se apere, cu atat izbanda se va obtine mai repede, cu mai putine sacrificii – in vieti si bani – ci cu mai mari rezultate. In aceeasi ordine de idei, generalul G. A. Dabija aprecia ca razboiul ce va veni va fi un razboi facut intre natiuni si nu numai intre fortele armate. „Inainte – scria el – razboiul se facea de la armata la armata, azi se face de la popor la popor, astazi deci este razboi total".

Un rol important acorda gandirea militara interbelica materiilor prime strategice, in special combustibilului, precum si existentei unei industrii nationale de aparare care sa asigure armamentul si echipamentul tehnic necesar inzestrarii unei armate moderne si echiparii operative a teritoriului. Referindu-se la necesitatea industriei pentru aparare, economistul Victor Slavescu scria: „Inapoia unor armate nationale care lupta pe campul de bataie, se insira o a doua armata, a industriei, care procura arme, munitiuni, echipament, mijloace de transport etc. de o insemnatate considerabila si de a carei rodnica activitate atarna in buna parte insasi rezultatele obtinute de armata pe campul de lupta".

Dupa desavarsirea unitatii national-statale, Romania dispunea de rezerve de energie si de materii prime strategice minerale, vegetale si animale in cantitati insemnate, fapt ce a trezit in constiinta multor strategi militari si a unor economisti de seama convingerea perfect justificata a posibilitatii dezvoltarii unei industrii nationale proprii de aparare. Multi teoreticieni militari romani, pe care experienta primului razboi mondial i-a convins de aceasta necesitate apreciau ca in conditiile evolutiei tehnicii moderne si posibilitatilor nebanuite pe care ea le oferea pentru crearea de noi mijloace de lupta nu se mai putea concepe o organizare temeinica a apararii nationale fara o organizare corespunzatoare a industriei nationale. „Niciodata nu trebuie sa lasam ca mijloacele pentru apararea intereselor noastre nationale sa depinda de bunavointa altora", se sublinia intr-un studiu elaborat de lt.-colonel V. Nadejde. In aceeasi ordine de idei, generalul Vasile Rudeanu se ridica impotriva conceptiilor acelora care propuneau sa se procure armament si tehnica de lupta numai din strainatate, subestimadu-se valorificarea potentialului intern. „Este o adanca mahnire – scria el – sa vezi cum, cu ajutorul banilor stransi din sudoarea tarii tale si dati peste hotare, unele state isi dezvolta potentialul lor national de razboi, care pe pamantul tau natal lipseste".

Se sublinia, de asemenea, in legatura cu pregatirea teritoriului pentru aparare, necesitatea vitala de a se realiza fortificatii in zonele si pe directiile cele mai amenintate, conferind, prin aceasta, teritoriului national noi valente defensive.

 

Desigur, factorii de decizie militara au insistat pe langa guvernele tarii pentru materializarea principalelor idei si conceptii, rod al amplei gandiri militare interbelice, considerandu-le de importanta vitala pentru apararea integritatii teritoriale a tarii. Una din primele consacrari oficiale in aceasta directie a fost „Legea asupra organizarii natiunii si teritoriului pentru timp de razboi", promulgata Ia 23 aprilie 1933. Acest document preciza ca „Organizarea natiunii si a teritoriului are drept scop punerea in valoare a tuturor fortelor si resurselor tarii pentru asigurarea apararii nationale", responsabilitatea pregatirii acestora revenind guvernului. Legea continea obligatii privind angajarea constienta a intregului popor la fortul de consolidare a apararii nationale, dezvoltarea industriei proprii de aparare, a agriculturii si comunicatiilor in perspectiva satisfacerii acestui deziderat. Se prevedea in acest scop ca „Toti locuitorii tarii, supusi obligatiilor militare, fac parte din fortele armate", iar cei ce nu au asemenea indatoriri „pot fi obligati in timp e razboi sa presteze un serviciu in interesul apararii nationale". La 8 mai 1934 era promulgata „Legea nr. 83 pentru pregatirea premilitara" a tineretului care prevedea obligativitatea pregatirii premilitare pentru toti tinerii de 18, 19 si 20 de ani. O contributie insemnata la pregatirea tineretului pentru apararea tarii au avut-o „Oficiul de educatie a tineretului roman" (O.E.T.R.), organizatiile de tineret „Cercetasii Romaniei" li „Straja tarii", ultima creata in 1937 pentru pregatirea militara a tinerilor de pana la 18 ani si a fetelor de pana la 21 ani.

In ce priveste crearea unei industrii moderne de aparare necesitate sustinuta in mod argumentat de specialistii militari -, faptele arata ca, din cauza greutatilor financiare prin care a trecut Romania, programele elaborate in acest domeniu n-au putut fi onorate de factorii de decizie politica si economica. Abia la mijlocul deceniului al patrulea, cand pericolul revansard si revizionist ameninta direct integritatea teritoriala a statului roman, cercurile conducatoare romanesti, fara a abandona comenzile de tehnica de lupta din strainatate, au intreprins unele masuri care vizau fabricarea in tara a unei parti din armamentul si munitiile de care armata avea nevoie. Lansarea imprumutului de inzestrare a tarii (5 noiembrie 1934), introducerea „timbrului aviatie"" si infiintarea Fondului Apararii Nationale (13 noiembrie I934), promulgarea de legi incurajatoare pentru industria de armament si munitii, alocarea unor fonduri bugetare mai importante pentru nevoile armatei, incheierea mai ales de noi conventii cu firme straine producatoare de tehnica, de lupta sunt o expresie a preocuparilor in acest sens. Masuri mai serioase, care materializau ideile valoroase ale specialistilor militari vizand apararea nationala, au fost luate incepand cu anul 1938, cand s-a creat si Ministerul Inzestrarii Armatei (1 noiembrie 1938), dovedindu-se astfel cit de presanta devenise problema asigurarii capacitatii de aparare a tarii. Dar, in pofida eforturilor tardive din ultimii ani ai perioadei interbelice, specialistii constatau: „Se cauta astazi ca printr-un efort intr-adevar impresionant sa se castige timpul pierdut si sa se indrepte toate relele comise in trecut fata de apararea tarii.

Articol de Col. prof. univ. dr. Ioan Vlad