Politeía Doctrinară

Realizandu-si dezideratele de unitate si independenta national-statala la sfarsitul primului razboi mondial, Romania si Polonia erau interesate in edificarea unor relatii de prietenie si colaborare intre cele doua popoare vecine in vederea apararii suveranitatii lor nationale si a consolidarii statului teritorial din zona. Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale". Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca ,,Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat". La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun.

In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano – polona, fapt petrecut la 26 martie 1926 cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca „Romania si Polonia se angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si independenta politica prezenta". Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari – apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano – sovietic de asistenta mutuala – cooperarea militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.

Daca prin alianta politico-militara cu Polonia, cercurile conducatoare de la Bucuresti au incercat sa asigure securitatea frontierei de rasarit a statului roman, pentru asigurarea securitatii frontierei de vest cu Ungaria si a celei de sud cu Bulgaria ele au prospectat un sistem de aliante politico-militare cu acele state din Europa de sud-est, interesate vital, ca si Romania, in mentinerea statu-quo-ului politic si teritorial in aceasta zona, in apararea independentei si suveranitatii lor nationale. Insecuritatea creata in centrul si sud-estul Europei de insistentele actiunii revizioniste ale Germaniei, Ungariei horthyste si Bulgariei, de politica ezitanta a Frantei si Marii Britanii de a-si asuma responsabilitati concrete in ce priveste mentinerea si consolidarea statu-quo-ului politico-teritorial consfintit prin tratatele de pace a condus, in mod firesc, la apropierea si cooperarea politica si militara dintre Romania, Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor a caror integritate era pusa in pericol de Ungaria revizionista. Aceste trei state au reactionat prompt si solidar contra proiectului „Confederatiei danubiene" preconizata de Budapesta, a restaurarii Habsburgilor, precum si contra tentativelor ce s-au facut de a fi atrase intr-un razboi de interventie in Rusia Sovietica. Astfel, in august 1920, s-a semnat, la Belgrad. tratatul defensiv intre Cehoslovacia si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor; la 23 aprilie 1921, la Bucuresti, a fost semnata Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Cehoslovacia si la 7 iunie acelasi an, a fost semnata, la Belgrad, Conventia de alianta defensiva dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, toate avand ca obiectiv fundamental mentinerea si respectarea Tratatului de la Trianon.

In conformitate cu prevederile aliantelor politice intre cele trei state s-au semnat ulterior conventii militare bilaterale prin care statele respective se angajau sa-si acorde ajutor militar in eventualitatea cand unul sau altul dintre ele ar fi fost atacat fara provocare de Ungaria. Conventia militara dintre Romania si Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor, semnata la 23 ianuarie 1922 prevedea la articolul 2, ajutorul reciproc al celor doua tari in ipoteza ca una din ele ar fi fost atacata de Bulgaria, iar articolul 3 al acestei conventii prevedea si sprijinul reciproc al celor doua tari in eventualitatea ca una din ele ar fi fost atacata concomitent de fortele armate ale Bulgariei si Ungariei.

Statele care alcatuiau Mica Intelegere au semnat la 14 septembrie 1923, la Praga, Conventia militara in trei, care anula documentele bilaterale, preluand insa cu unele modificari, prevederile acestora. Alianta opunea agresorului 18 divizii de infanterie, 3 divizii de cavalerie, echivalentul a trei divizii de artilerie si 14 escadrile de aviatie.

Conventiile politico-militare dintre cele trei tari au consfintit codificarea Micii Intelegeri sub forma unui sistem de aliante ce-si propunea apararea independentei si integritatii teritoriale a statelor semnatare. Conventia in trei aprecia ca principalul pericol pentru integritatea statelor ce compuneau Mica Intelegere il reprezenta revizionismul ungar, socotind pe deplin posibil un atac simultan al puterilor fasciste si revizioniste.

Pericolul revizionist si revansard a devenit deosebit de grav dupa accederea hitlerismului la putere in Germania (30 ianuarie 1933) si a neincetatelor incalcari ale tratatelor de pace ce i-au urmat ca urmare a politicii conciliatoare promovate constant de unele cercuri din Marea Britanie si Franta. In aceasta situatie, la initiativa diplomatiei romanesti, la 16 februarie 1933, a fost semnat Pactul de organizare a Micii Intelegeri menit sa consolideze coeziunea aliantei iar tratatele politico-militare care legau cele trei tari intre ele au fost prelungite, cu acel prilej, pe timp nelimitat.