Politeía Doctrinară

La sfârşitul lunii martie 1938 a izbucnit disputa între Nicolae Iorga şi Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare. După ce bătrânul profesor a sesizat autorităţile, Codreanu a fost condamnat la 6 luni de închisoare pentru calomnie. Însă, în acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare, iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinei soiciale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare. Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte. Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărău Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvrii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava. Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Armand Călinescu şi Nicolae Iorga erau consideraţi vinovaţi indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Asasinarea lui Armand Călinescu

În decembrie 1938, Armand Călinescu se numără printre membrii fondatori ai Frontului Renaşterii Naţionale, partid unic şi totalitar aflat sub comanda directă a şefului statului. La 6 ianuarie 1939, a apărut Regulamentul legii FRN în care se prevedea că se pot înscrie în noul partid „acei care exercită una din îndeletnicirile precizate de Constituţie: munca manuală şi agricultura, industria şi comerţul sau ocupaţiuni intelectuale”.

Într-un discurs ţinut la Radio România, la 11 ianuarie 1939, Armand Călinescu sublinia rostul creării Frontului Renaşterii Naţionale ca fiind acela care în faţa primejdiilor ce ameninţau România, să reia exemplul unităţii naţionale în locul vrăjmăşiei dintre partidele politice: „Frontul Renaşterii Naţionale nu este un partid politic în înţelesul vechi al cuvântului. El este o mişcare. Frontul nu reprezintă interesele unui grup de persoane sau ale unei clase sociale, ci el reprezintă interesele colective ale statului şi ale naţiunii însăşi ... Frontul urmăreşte repunerea statului în drepturile lui, în rosturile lui fireşti”. Pe 6 martie 1939, patriarhul Miron Cristea, prim-ministru în funcţie, încetează din viaţă, astfel că Armand Călinescu este desemnat noul preşedinte al Consiliului de miniştri.

Sfârşitul său a fost unul tragic. În timp ce se deplasa de la minister spre casă într-un automobil Cadillac neblindat, acesta a fost blocat de un alt automobil în zona Eroilor . Din el au coborât mai mulţi oameni înarmaţi. A urmat un schimb de focuri, în care a fost ucis şoferul, dar agentul de pază a reuşit să fugă rănit. Armand Călinescu a fost răpus de douăzeci de gloanţe. Avea 46 de ani. A doua zi, asasinii au fost capturaţi şi aduşi la locul atentatului, unde au fost executaţi, iar cadavrele lor au fost abandonate în stradă. Ei au fost identificaţi ca fiind: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stănciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaia, Jean Ionescu. Totodată, în toate închisorile din ţară au fost ucişi peste 300 de fruntaşi legionari ca urmare a represiunii autorităţilor.

Cercetările ulterioare au arătat că Gestapo-ul a fost cel care a ordonat asasinatul. Al Doilea Război Mondial abia începuse, iar atitudinea fermă a primului-ministru împotriva Germaniei hitleriste erau cunoscute. Noul lider al Gărzii de Fier, Horia Sima, a pregătit atentatul, comandoul fiind format din nouă legionari. O serie de cercetări în arhivele serviciilor secrete au ilustrat un alt scenariu terifiant. Armand Călinescu era membru al serviciului secret britanic, ţară care a avea mari interese pentru bogăţiile petroliere ale României, odată cu declanşarea conflictului mondial. Călinescu a devenit „incomod” pentru nemţi, motiv pentru care şeful spionajului nazist şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, au pus la cale celebrul asasinat. Moruzov a primit aprobarea regelui Carol, acesta având un nou motiv pentru a elimina întreaga conducere legionară. Nemţii l-au trimis de la Berlin pe Horia Sima pentru a se ocupa de detaliile atentatului. Succesul acestuia a fost supravegheat de la distanţă de Moruzov, Horia Sima, şi Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, cel mai apropiat colaborator al regelui Carol.

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 156-158

Nicolae Chivulescu, Armand Călinescu, om de stat şi conducător de ţară, Editura Lucman, Bucureşti, 2005

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 306-308