Partidul Naţional Liberal - Istoric 2/2


Istoria Liberalismului in Romania - 2

Confruntarea dintre liberali şi conservatori în jurul desemnării şefilor de stat ai Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, după o primă fază acerbă a unor dispute partizane de pe poziţii ideologice, era deplasată pe terenul interesului naţional, urmărit deopotrivă de ambele curente politice. Consecinţa era că, după ce moldovenii, la 5 ianuarie 1859, promovau pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, un moderat, liberalii radicali şi conservatorii renunţau deopotrivă la proprii candidaţi, cu şansa de reuşita însă nu liberalul Nicolae Golescu, ci unul din foştii domnitori Bibescu sau Ştirbei, reprezentanţii forţelor conservatoare. La Bucureşti, se refăcea astfel partida naţională care, la 24 ianuarie 1859, înfăptuia dubla alegere a aceluiaşi Cuza. O asemenea clarviziune politica aducea, în ultima instanţă, o uniune personala a celor doua principate, în spiritul principiului unionist care însufleţea pe români, opus aceluia federalist trasat de Poartă şi Puterile Garante prin Convenţia de la Paris. În acel mod, se deschideau auspicii extrem de favorabile pentru crearea unui stat român unitar.


Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, liberalismul parcurge două etape distincte de afirmare. Între anii 1859–1864 el se defineşte şi se întregeşte în toate direcţiile de acţiune. După 2 mai 1864, când se înfăptuia o domnie personală, Cuza impunea un fel de tutelă politico-instituţională, suprimând presa autonomă, grupurile şi reuniunile politice. Dar dacă liberalismul politic se cantonează în cercuri relativ restrânse, cel intelectual şi cultural se dezvoltă fără nici o restricţie. Tot astfel, sub raport economic, societatea românească se află sub impactul liberei iniţiative şi al concurenţei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situaţia aceasta permitea cristalizarea şi aprofundarea unor concepte specifice economiei de piaţă.
Dezvoltarea şi, într-o oarecare măsură, geneza liberalismului românesc ar trebui privită în funcţie de această tensionare tot mai accentuată a raportului dintre organizarea de stat şi aspiraţiile care existau la începutul epocii moderne. Liberalismul nu poate fi privit doar ca ideologie sau politică “de clasă”, ci ca principal curent de gândire şi acţiune al celei mai dinamice părţi a elitei româneşti.
Factorul care dădea unitate liberalilor era doctrina politică. Ea era inspirată din principiile revoluţiei franceze dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeaşi doctrină se întemeia pe tradiţiile naţional – culturale şi politice. Afirmarea liberalismului în România după 1859 se face în condiţii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Convenţiei nu sunt elemente de origine burgheză, ci, dimpotrivă, acelea care-şi trăgeau puterea din marea proprietate funciară, moşierimea.
O trăsătură caracteristică a liberalismului este naţionalismul. Cei mai avântaţi liberali, radicalii, se numesc ei înşişi partid naţional. Ca atare, ei se identifică cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominaţia străină sub forma suzeranităţii otomane şi protectoratului rusesc, dar şi cu aceea a impunerii numeroşilor străini din economie sub jurisdicţia românească. Deşi apare drept prima trăsătură specifică încă de la finele secolului al XVIII-lea, naţionalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se află ideea dobândirii suveranităţii depline a statului român, sub raport politic şi economic, precum şi desăvârşirea unităţii în spaţiul etnic.
Promovând naţionalismul, constituţionalismul şi pluralismul politic, doctrina liberală se interferează în aceste aspecte cu cea conservatoare. Concepţia politică conservatoare posedă şi ea o anumită doză de liberalism, dar chiar în punctele de tangenţă cu aceasta surveneau deosebiri de pondere. În timp ce liberalii vor să extindă principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii, conservatorii se limitează la vârful acesteia, inclusiv al elitelor intelectuale. Liberalii îşi propuneau să emancipeze masele populare de orice servitute, înzestrându-le totodată cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Curentul liberal sub Cuza este un tot doar ca tendinţă politică, sub forma unor idei relativ similare în unele probleme fundamentale, dar neomogen din cauza coexistenţei diferitelor nuanţe, unele chiar opuse. Ceea ce le dădea liberalilor o deplină unitate consta în admiraţia faţă de modelul occidental de organizare instituţional-politică. Semn de unitate era şi hotărârea de a imprima procesului de dezvoltare politică un ritm rapid, considerat singura modalitate de sincronizare europeană. Promovarea liberalilor la guvernare până la 24 ianuarie 1862 a fost sporadică şi neconcludentă din cauza incapacităţii de a alcătui majorităţi datorită nu numai legii electorale restrictive şi dezbinărilor dintre ei, ci şi lui Cuza care concepea a conduce ţara în afara partidelor politice.

După abdicarea silită a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Brătianu şi moderaţii lui Ion Ghica, precum şi o parte a conservatorilor se dedică unei febrile activităţi de făurire a unui regim politic monarhic – constituţional. Ca un rezultat al acestei activităţi, 18 noiembrie 1868 a apărut pe scena politică românească un guvern de centru, format din conservatori moderaţi şi liberali moderaţi. Conducătorii acestui guvern erau Dimitrie Ghica (care deţinea externele şi Lucrările publice) şi Mihail Kogălniceanu (ministru de Interne). Ei trebuiau sa constituie axul unui guvern alcătuit din oameni moderaţi, luaţi atât din stânga cât şi din dreapta spectrului politic , ambii având menirea de a linişti temerile Puterilor Garante privitoare la o eventuală politică externă de întregire a suveranităţii statale. Se convenise iniţial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbarea guvernului să fie doar o schimbare de personalităţi, noilor miniştri promiţându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majorităţi radicale.
Acest guvern nu avea o bază parlamentară proprie, corpurile legiuitoare fiind dominate de elementele radicale. Din acest motiv, preşedintele camerei devenea I.C. Brătianu, fostul ministru “principal” înlăturat. Acesta promisese guvernului sprijin parlamentar cu condiţia să îi fie urmată politica. În cameră, la finele lui dec. 1868 survenise un conflict între minoritatea aflată la putere şi majoritatea îndepărtată din guvern. Contradicţiile dintre corpurile legiuitoare şi guvern provoacă dizolvarea Camerei şi organizarea de alegeri în martie 1869, conduse de ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu. El a considerat că acest prilej era favorabil concretizării unui plan al său, anume acela de a întemeia un partid politic care să ralieze toate elementele moderate din ţară, organizându-le ca o forţă politică importantă menită să neutralizeze atât liberalismul radical cât şi conservatorismul retrograd. Bizuindu-se pe concursul administraţiei, Kogălniceanu reuşise să-şi asigure o majoritate în cameră, dar nu a zdrobit complet opoziţia, lăsându-i şi acesteia un anume rol de jucat.
Poziţia importantă dobândită în Cameră de aceşti moderaţi părea să indice că M. Kogălniceanu va folosi împrejurările pentru a constitui în jurul lui un mare partid liberal. El încerca să realizeze o alianţă cu “roşii”, să-şi extindă baza politică, constituind astfel un veritabil partid liberal cu care să guverneze ţara. Carol I însuşi îl considera pe Kogălniceanu omul capabil să aducă unitate în tabăra liberală prin excluderea radicalismului şi înclinaţiilor revoluţionare dovedite de fruntaşi ca I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, fapt pentru care sprijinea eforturile lui de a constitui un partid care să guverneze cu prudenţă şi moderaţie.
Având în vedere ponderea foarte mică din cadrul Camerei, liberalii radicali au recurs la organizarea unei vii opoziţii extraparlamentară, demonstrând că reprezentau o forţă politică greu disociabilă. I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti, folosind reuniunile politice şi presa, raliază în jurul lor nu numai partizani politici, dar creează o stare de spirit de nemulţumire în cercuri largi ale opiniei publice, inclusiv în cadrul armatei. Observând acest lucru, Kogălniceanu încercă să şi-l apropie pe Ion Ghica în vederea eliminării elementelor conservatoare din guvern. De data aceasta însă, Ghica refuză o colaborare care să nu îi aibă în vedere şi pe radicali.
În ianuarie 1870, prin revenirea în cameră a lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti se părea că şi radicalii aspirau spre o fuziune liberală, într-un moment când contradicţiile dintre elementele conservatoare din guvern şi cele liberale atingeau apogeul. Aceste neînţelegeri au dus la schimbarea guvernului, în fruntea celui nou format fiind numit A.G. Golescu, guvern care a rezistat doar de la 3 februarie până la 20 aprilie 1870, fiind înlocuit de unul compus dintr-o formaţiune de tineri conservatori avându-l în frunte pe moderatul M.E. Epureanu.
Exceptând Senatul, unde se asigurase o majoritate conservatoare, noua Cameră era dominată din punct de vedere numeric de liberali. Numai că ambiţiile şi rivalităţile fruntaşilor liberali din principalul corp legiuitor al ţării erau atât de puternice încât au exclus o platformă comună de guvernare.
Deoarece guvernul Epureanu nu reuşise să-şi găsească o majoritate în Cameră, la 14 decembrie 1870 îşi prezintă demisia. A urmat formaţiunea guvernamentală condusă de Ion Ghica, impusă domnitorului de corpurile legiuitoare şi reprezentând o coaliţie a tuturor tendinţelor din Cameră. Ion Ghica a părăsit puterea în martie 1871, urmându-i un guvern conservator care va guverna ţara până în 1876, aruncându-i pe liberali în opoziţie.
Roşii, fracţioniştii, adepţii lui M. Kogălniceanu şi partizanii lui Ion Ghica – cele patru grupări distincte aparţinând curentului liberal - dovediră atunci că erau animate de aceeaşi dorinţă. Deşi reduşi la neputinţă în corpurile legiuitoare, liberalii radicali mai ales îşi făceau simţită prezenţa în instituţii sau în eşaloane inferioare ale puterii. Alungaţi din corpurile legiuitoare, din consiliile comunale şi din unele instituţii, liberalii îşi intensificau activitatea în direcţia constituirii de structuri organizatorice în diverse centre importante ale ţării. I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica şi N. Ionescu, fruntaşii celor patru grupări politice liberale, manifestau o voinţă ardentă de fuziune organizatorică.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Seara buna,
Th,
Obosii... pan' ajunsei aci.

Cu ce ramasei eu din scurtul periplu?
Cu un adevar amar desprins din Glossa lui Eminescu:
"Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atat de-adesea,
Nu spera si nu ai teama."

Sau, poate, n-oi avea eu toata capacitatea de intelegere atat de necesara altor interpretari...

Cati

Theo-Phyl spunea...

@cati, buna seara. Ai timp. Nu fuge nimic de aici. Ai si maine o zi!