Politeía Doctrinară

Constituirea partidului

Un moment decisiv de raliere liberală l-a constituit campania pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Încă de la 4 ianuarie 1875, liberalii alcătuiseră un Comitet Central Electoral, cu scopul de coordona activitatea politică în întreaga Românie. Campania politică a liberalilor coalizaţi nu le-a adus rezultatele scontate în Parlament. Rămaşi în opoziţie, liderii lor s-au convins că, pentru succesul politic, trebuia să se mai facă un pas înainte spre a se ajunge la fuziune. La 24 mai 1875, Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Al. Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gh. Chiţu, C.G. Peşacov şi N.C. Furculescu, printr-un program întărit de semnături puneau bazele Partidului Naţional Liberal. Programul menţionat, publicat la 4 iunie 1875 în “Alegătorul liber”, nu era o expunere de principii doctrinare, ci o consemnare a unor obiective concrete din perspectiva unei succesiuni guvernamentale. Se accentua astfel dezvoltarea “bunei stări a claselor muncitoare” prin ocrotirea muncii şi avutului acestora, combaterea legii tocmelilor agricole spoliatore pentru ţărănime, împroprietărirea însurăţeilor de la sate şi a “mahalagiilor” din oraşe, dezvoltarea învăţământului public, autonomie comunală. Reuniunile de la Mazar Paşa depăşeau cadrul unor contacte dintre parlamentarii liberali, aceştia vizând crearea unei atmosfere favorabile în opinia publică pentru ca, prin presiune, să se forţeze îndepărtarea conservatorilor de la putere.

Liderii liberalismului român deschiseseră, între timp, în coloanele “Românului” o listă de adeziune la partidul constituit. La 5 iunie se insera numele a 25 de membri care alcătuiau Comitetul director. În ordine alfabetică aceştia erau: V. Arvanezu, D. Berindei, Pană Buescu, Ion C. Brătianu, Dumitru Brătianu, dr. Niculae Kalinderu, Dimitrie Cariagdi, Ion Câmpineanu, M.C. Epureanu, Nicolae Fleva, Mihail Pherekyde, Ion Ghica, Dimitrie Gianni, A.G. Golescu, C. Grădişteanu, Mihail Kogălniceanu, Al. Lupescu, C. Nacu, Remus Opran, Pache Protopopescu, C. A. Rosetti, Eugeniu Stătescu, Dimitrie A. Sturdza, George Vernescu. Numele menţionate reprezintă principalele nuanţe liberale care sub raport organizatoric se bazau îndeosebi pe structurile partidului radical al lui I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. În lunile iunie şi iulie 1875 reţeaua de organizaţii liberale se diversifica şi întindea în întreaga ţară, afiliindu-se grupului central inclusiv fracţioniştii lui Nicolae Ionescu.

Principatele Române şi Transilvania, deşi aflate într-un spaţiu de dominaţie externă a unor imperii absolutiste: Austria, Turcia şi Rusia, sunt şi ele prinse de unda de şoc a seismului politic şi ideologic al Europei occidentale. Deşi în Moldova şi Ţara Românească fondul social-economic purtător al liberalismului, burghezia şi locuitorii oraşelor în general, era slab dezvoltat şi constituit din alogeni, negustori şi meşteşugari care de regulă erau supuşi ai Curţilor străine, marile schimbări europene nici aici nu rămân fără ecou. Acesta se resimte în rândul unor cărturari, dar şi al unei părţi a boierimii care receptează îndeosebi idei iluministe şi raţionaliste, aparţinând lui Rousseau, Voltaire, Klopstock, Leibniz, Fénelon, Descartes, Locke etc. Impactul acesta survine atât înainte de revoluţia franceză din 1789, cât şi după data menţionată, contactul în cazul din urma fiind mediat şi de emigraţia nobiliara care, deşi relativ mica şi de pe poziţii contestatare, contribuia la impulsionarea spiritului public modern în Moldova şi Ţara Românească. Influenţa filozofiei luminilor survenea în cele doua principate şi prin intermediul Şcolii Ardelene.

Ascensiunea liberalismului era facilitată de instituţionalizarea învăţământului public elementar, dar mai ales de dezvoltarea unei intelectualităţi de largă orientare europeană. Şi dacă românii din Austria, prin şcolile şi universităţile de la Viena îndeosebi frecventate de unii dintre ei, se puneau în contact cu valorile europene de sorginte germană, cei din Moldova şi Ţara Românească, prin elevi şi studenţi trimişi mai ales în Franţa, se arătau animaţi de aceleaşi aspiraţii europene.

Revoluţia din Ţara Românească constituie un apogeu al înfăptuirilor româneşti din 1848. "Constituţia" - cum era intitulat programul în 22 de puncte proclamat la Islaz şi consacrat la Bucureşti la 9 si 11 iunie - preconiza un regim liberal-democrat bazat pe un şir de libertăţi individuale şi de grup, precum şi pe abolirea unor privilegii social-economice, asigurând emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor. Prin instituţiile concepute se tindea spre o forma de stat republicană, cu o riguroasă separaţie a atribuţiilor politice, dar cu un corp legiuitor rezultat din votul universal.

Pe parcursul celor trei luni de conducere de către un guvern provizoriu, în ciuda ameninţării Rusiei, o parte din aspiraţiile programatice s-au înfăptuit: constituirea unei noi administraţii provizorii; organizarea armatei, a gărzilor naţionale şi a unei tabere militare; abolirea privilegiilor feudale si convocarea unei Comisii a proprietăţii; deschiderea unei campanii electorale pentru o Adunare constituantă; desfiinţarea cenzurii si o libertate deplină a presei si tipăriturilor; relaţii cu guvernele revoluţionare europene, etc.

Prin propaganda politica erau răspândite o serie de noţiuni liberale chiar în rândul maselor populare. Încă în preambulul "Proclamaţiei" din 9 iunie se decreta "tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arata adevărul". Atmosfera liberal-democrată instaurată de noul regim în Ţara Românească a generat o atitudine modernă a cârmuitorilor politici. Guvernul provizoriu n-a manifestat niciodată tendinţa de a acapara puterea, considerându-se depozitar al acesteia, cu o funcţie tranzitorie spre organisme legal constituite.

Revoluţia din Ţara Românească şi Moldova afirma în diferitele ei faze de desfăşurare un grup de tineri intelectuali aparţinând boierimii mici si mijlocii îndeosebi. Unitatea dintre aceste elemente o reprezenta doctrina liberal-democrată, inspirata parţial din realităţile social-politice ale principatelor, din încercările anterioare eşuate de schimbare, dar mai ales din contactul direct sau mediat cu Europa occidentală, cu Franţa în primul rând, al cărei sistem de organizare politică si social-economică era asimilat şi transpus pe plan programatic, în timpul revoluţiei. Grupurile de fruntaşi ai revoluţiei în ambele principate, formaţi la şcoli şi universităţi occidentale, franceze îndeosebi, cu legaturi externe puternice, inclusiv cu cercurile masonice, s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare.

În prima fază a acţiunii de schimbare, grupurile au apărut sub numele de partid liberal, denumire concordantă cu programul lor reformator formulat atât la Iaşi, în martie 1848, cât şi la Bucureşti, în răstimpul iunie-septembrie. Denumirea de partid liberal apare şi în acte publice, inclusiv în cele semnate de moldoveni. Dar tot în acele împrejurări, calificativul liberal purtat de conducătorii revoluţiei din cele două principate alterna cu acela naţional. Mihail Kogălniceanu îşi intitula programul de reforme liberal-democrate cu numele de Dorinţele partidei naţionale în Moldova. Se remarca faptul ca numele de partid naţional consacrat în deceniile anterioare nu era abandonat, ci preluat în 1848. Dar, pentru ca direcţia de schimbare din acel moment era radicală, noii conducători cumulează ambele nume de naţional şi liberal.

Într-un cadru de largi libertăţi politice, naţiunea română din cele doua principate era chemată, prin Adunările ad-hoc, sa se pronunţe cu privire la viitoarea lor organizare internă. Se deschideau astfel porţile pentru reîntoarcerea proscrişilor de la 1848, care, reveniţi în ţara, se lansau în lupta pentru unire de pe poziţiile libertăţii si egalităţii politice. Desemnarea deputaţilor pentru acele adunări consultative de la Bucureşti si Iaşi, în cursul anului 1857, prilejuia o puternica înfruntare a elementelor liberale care se înfiripau rapid si puternic, cu boierii conservatori preocupaţi ca procesul unionist sa nu le afecteze privilegiile social-politice. Campania politică pentru organizarea Adunărilor ad-hoc în Ţara Românească este un excelent prilej de înfiinţare a primelor nuclee liberale la nivel central şi judeţean. Ca preşedinte al Comitetului central unionist, Constantin Creţulescu, un liberal moderat, folosea acea poziţie pentru dezvoltarea noilor principii de libertate şi egalitate politică, atacând deschis restricţiile pe care autorităţile conservatoare încercau sa le impună dezbaterilor din opinia publică. Prin sprijinul Comitetului central unionist, un număr apreciabil de liberali erau trimişi în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. Printre aceştia figurau: Gheorghe Magheru şi Zamfir Brosteanu în Gorj, Grigore Ghica în Ilfov, Constantin Butculescu şi Heliodor Lapati în Teleorman, Ion C. Brătianu în Argeş, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu în Muscel, Eugen Predescu în Dâmboviţa, Ioan Cantacuzino în Prahova, Nicolae Pâcleanu şi Scarlat Voinescu în Buzău, Grigore Marghiloman şi Constantin Robescu la Focşani, Constantin Creţulescu şi Grigore Filipescu la Brăila.

Aceşti deputaţi liberali din judeţele menţionate reprezentau pe proprietarii mijlocii, cei mari trimiţând de regulă oameni cu idei conservatoare. Deputaţii liberali, numiţi de contemporani şi progresişti, sunt legaţi de revoluţia paşoptistă şi de exilul european. Ion C. Brătianu, Ştefan Golescu şi Nicolae Rucăreanu erau consideraţi ultraprogresişti sau liberal radicali. Ei erau temuţi nu numai de conservatori, ci şi de liberalii moldoveni, Mihail Kogălniceanu dorind ca ei să-şi modereze ideile sociale îndeosebi. Repartizarea geografica a deputaţilor proprietari din Ţara Românească atesta că procentul cel mai mare de liberali îl dădea Muntenia, în timp ce Oltenia era dominata de conservatori. În Moldova, după reconstituirea listelor electorale, triumfau elementele moderate.

În faza luptei politice în cadrul Adunărilor ad-hoc, liberalii din ambele principate nu scapă din vedere faptul ca misiunea lor prioritara era exprimarea unor doleanţe generale, iar nu trasarea unui cadru instituţional-politic al statului. Liberalii munteni, învăţând din experienţa revoluţiei de la 1848, n-au insistat asupra dezbaterii unor chestiuni interne, mai ales asupra acelora sociale, pentru care nici n-ar fi avut cădere. Deşi unele revendicări ţărăneşti sunt aduse în forul consultativ al Moldovei, discuţiile au fost suspendate, în final. În Moldova şi Ţara Românească, deopotrivă liberali şi conservatori, cu sprijinul deputaţilor ţărani, şi-au unit forţele sub forma partidei naţionale, reînviată astfel într-un consens asupra celor patru revendicări fundamentale ale românilor: unire, autonomie, guvernare constituţională şi domnitor străin.

O schimbare sensibilă în conduita liberală survine în etapa următoare a luptei pentru unire, declanşată efectiv după ce Poarta şi Puterile Garante, prin Convenţia din 7/19 august 1858, elaborau un aşezământ constituţional pentru Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Liberalismul politic, în ciuda principiilor generale formulate prin Convenţie, era atenuat de o lege electorală cenzitară în care accentul era pus pe marea proprietate, favorizându-se astfel conservatorismul.

Liberalismul radical promovat de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti se izbea de o puternică contestaţie conservatoare, acţiunea de zăgăzuire a lui fiind susţinută de înseşi autorităţile caimacămeşti. Dar, susţinuţi de presa şi de manifestaţii publice, liberalii atacau puternic autoritarismul şi reacţionarismul, difuzând, totodată, concomitent cu ideile liberal-constituţionale, pe acelea de reformă socială. În ambele principate, mai ales în Moldova, colegiile electorale judeţene au devenit teatrul unor înfruntări viguroase între liberali şi conservatori. În ciuda unei campanii politice desfăşurată îndeosebi de liberalii munteni în spiritul elanului şi doctrinei paşoptiste, cele două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti erau dominate de forţe conservatoare şi moderate. Liberalii înşişi erau divizaţi, radicalii munteni, cu Nicolae Golescu plasat în frunte, dar mai ales cu Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti din spate - ca elemente diriguitoare - sunt o grupare politică relativ bine închegată, cu o puternică aderenţă în mediile unor profesiuni liberale şi burgheziei din oraşe şi târguri. Ei sunt repudiaţi de moderaţii de toate nuanţele, inclusiv de A.G. Golescu care încerca să se asocieze cu Mihail Kogălniceanu.

Deşi luptele politice de la finele lui 1858 şi începutul lui 1859 se dădeau în sânul celor două Adunări elective de la Iaşi şi Bucureşti în jurul candidatului la domnie, înfruntarea însemna, în esenţă, un autentic program politic pentru fiecare parte. De aici o trăsătură comună între liberalii munteni şi moldoveni, anume promovarea pe tron a unui "progresist", adică liberal, căci domnia - prin întinsele ei prerogative date de Convenţie - devenea o garanţie de succes nu numai pentru programul unionist, ci şi pentru schimbările social-politice aferente.