Politeía Doctrinară

Intr-un articol anterior  am discutat despre fenomenul revolutionar in general si am trecut in revista o lucrare de fond a istoricului Crane Brinton, Anatomia Revoluţiei (Vezi, aici si aici). Astazi voi incerca sa discut despre trei fenomene care pot fi asezate la antipodul fenomenului revolutionar. Daca interventionismul si contrarevolutia sunt fenomene destul de usor de definit si studiat, cel de al treilea fenomen este mult mai complicat. Al treilea fenomen, care nu si-a gasit locul in titlul articolului, este deturnarea actului revolutionar in altceva decat ceea ce s-a asteptat. Aici problematica este mult mai complicata ca sa ajungem la concluzii cu un nivel oarecare de obiectivitate.

O scurta definitie a intervenţionismului ne descrie acest fenomen, cu sau fara sustinere doctrinara certa, ca o  interventie a unui stat sau a mai multor state in politica interna a altui stat. In cazul unei revolte sau revolutii aceasta interventie poate fi politica, financiara sau uneori chiar militara. Interventionismul poate fi agresiv sau pasnic. Interventionismul “pasnic” se bazeaza pe sanctiuni diplomatice, economice, embargo, boicoturi felurite, restrictionari comerciale sau financiare si in unele cazuri sechestrarea unor bunuri ale statului boicotat in afara granitelor lui.   Interventia agresiva este deobste militara. Aici putem constata trei feluri de interventionism: (a) sub egida sau mandat international (de obicei ONU-Consiliu de Securitate); (b) unilateral declarat (făţiş), exemplu – al doilea razboi din  Irak; (c) unilateral secret (de obicei, subversiv), exemplu – state care sustin operatii de terorism sau gherila pe teritoriul altor state – Iran (Hizbullah);  SUA (Contras-Nicaragua, Condor-Chile); NATO (Gladio); Rusia Sovietica sau post Sovietica (Caucaz sau Orientul Mijlociu).

Mai simplu este definit fenomenul contrarevolutionar. Contrarevolutia defineste miscarea care încearcă să restaureze starea politică de fapt sau principiile sociale, economice si politice care fuseseră valabile în perioada pre-revolutionară. Toate revolutiile moderne au fost insotite de acest fenomen. Revolutia Franceza  din 1789-1799 a cunoscut Rebeliunea din Vendée ca fenomen contrarevolutionar. Revoluţia rusă din 1917-1918 (februarie si octombrie)  a cunoscut de fapt doua fenomene clare de contrarevolutie, primul de deturnare bolsevica si al doilea prin incercarea de restaurare prin Mişcarea Albă,  care reprezenta de fapt un amalgam format din monarhişti, conservatori, liberali şi social-democrati. La fel ca aceasta revolutie, Revolutia Romana din ‘89  a cunoscut o etapa contrarevolutionara, care s-a terminat rapid printr-o deturnare a revolutiei in ziua de 24 Decembrie.

Astazi asistam la acest fenomen (interventionist, contrarevolutionar si de deturnare)  in Orientul Mijlociu si Nord Africa. Deoarece lucrurile se afla in plina desfasurare, sunt greu de identificat aceste experiente si sa le clasific serios. Cantitatile de informatii si dezinformatii care curg din aceasta regiune sunt enorme. Clar este ca in Libia, regimul lui Gaddafi se sprijina pe mercenari angajati din Africa Subecuatoriala (aici), la fel de clar este ca Iranul sustine elemente islamiste printre rasculati pentru a asigura o islamizare a miscarii revolutionare si implicit o deturnare a revolutiei (aici).

1. Sunt mari sanse ca unele dintre revolutiile din Lumea Araba sa fie deturnate si sa avem de a face cu democratii islamiste, de genul Iranului. (vezi aici)
2. Romania se afla inca o data la momentul Nicopole. Deci intr-un fel sau altul istoria se repeta. Altfel, dar se repeta. Inca o data, Occidentul European va avea de suferit daca nu isi va apara interesele. Contrar perceptiei pe care am citit-o astazi pe baza unor analize bulgare, cred ca aderarea Bulgariei si Romaniei la spatiul Schengen este mai mult decat necesara Europei decat Romaniei. Aceasta linie in fata unei emigratii masive din Orientul Mijlociu, impreuna cu eforturile sustinute ale Greciei si subminate de Turcia de a opri aceasta emigratie, sunt mai mult decat necesare.
3. Pozitia Turciei in revoltele din OM si Magreb si politica  neo-otomana a guvernului islamist al lui Erdogan pun sub intrebare fezabilitatea unei aderari  a Turciei la Comunitatea Europena.
4. Mai mult ca oricand, Europa trebuie sa-si defineasca o pozitie unitara in fata pericolelor posibile, unele probabile.
5. Vom asista probabil la doua razboaie civile sangeroase, primul in plina dezlantuire in Libia (cel putin 6000 de morti pana acum) al doilea probabil in perioada urmatoare in Yemen.
6. Marii castigatori ai acestor revolte nu vor fi masele de revoltati, ci statele care implementeaza o politica agresiva de stabilire a noilor hegemoni in Orientul Mijlociu si Magreb. Iranul si Turcia.
7. Marii perdanti ai acestor noi miscari revolutionare sunt Statele Unite, care s-au dovedit un aliat subred, Europa care pur si simplu nu stie cum sa procedeze (vezi divergentele UE – Marea Britanie),  Egiptul (ca “fosta” putere in aceasta regiune),  Israelul care va trebui sa-si reevalueze unele strategii politice si militare, Arabia Saudita si Emiratele din Golf.