Politeía Doctrinară

Vezi prima postare despre Barbu Catargiu

Pe când se treceau în revistă numele candidaţilor la Domnie, Barbu Catargiu a înclinat iniţial pentru fostul domnitor Gheorghe Bibescu. Îndată ce s-a ivit soluţia alegerii colonelului Alexandru Cuza pe Tronurile reunite, el a îmbrăţişat cu entuziasm ideea. A făcut chiar parte din primul Guvern de la Bucureşti, instituit de Cuza Vodă sub preşedinţia lui I.A. Filipescu, Guvern în care i-a fost repartizat Ministerul de Finanţe (25 ianuarie-20 martie 1859). Ca vicepreşedinte al Adunării Elective, a condus şedinţa solemnă de primire a lui Cuza Vodă în mijlocul Reprezentanţei Naţionale din Bucureşti; a fost, de asemenea, un activ membru al Comisiei Centrale de la Focşani şi a suplinit ca interimar conducerea Ministerelor ucrărilor Publice, Finanţelor.

Autoritarului lider al partidei conservatoare în formare i-a încredinţat Prinţul Unirii şi conducerea Guvernului muntean din primăvara anului 1859. Însă, fiind un om politic cu accentuată personalitate, a avut cutezanţa să-şi prezinte o neobişnuită demisie, cea a lui "ai refuzat, Măria Ta", atunci când Domnitorul nu i-a dat câştig de cauză în confruntarea cu Parlamentul, căruia îi propusese un inflexibil program de guvernare. Se poate spune că Domnitorul Alexandru Ioan I nu l-a iubit pe invulnerabilul Barbu Catargiu, dar cu siguranţă că l-a respectat şi l-a preţuit. Dovadă peremtorie fiind desemnarea sa în funcţia de preşedinte al primului Consiliu de Miniştri al României (22 ianuarie 1862). La rândul său, şi Barbu Catargiu a apreciat la justa lor valoare eforturile supraomeneşti făcute de Cuza Vodă pentru înfăptuirea României Mici. Stă mărturie, în acest sens, admirabilul discurs rostit de Catargiu în Adunarea legislativă de la Bucureşti, la 11 decembrie 1861, cu prilejul anunţării oficiale de către Domnitor că Unirea definitivă a Principatelor Române a fost înfăptuită, dând canaţionalilor săi "o singură Românie".

Citatul a două pasaje din acel memorabil discurs: "Domnilor, sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care mintea omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile. Evenimentul zilei de astăzi e din acela ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimilor noastre. Unirea e desăvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorului ţării. (...)

"Să trăiască România! Să trăiască Domnitorul nostru, care singur, prin a sa stăruinţă, ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi: Trăiască România! Trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!".

"Totul Pentru Ţară, Nimic Pentru Noi"

Şi fiindcă am evocat textul acelui celebru discurs, vom mai reproduce un paragraf ce relevă proprietatea lui Barbu Catargiu asupra unei sintagme inspirată, preluată parţial de Mişcarea legionară în anii interbelici şi, prin abuz ori ignoranţă, răzuită cu totul de pe soclul statuii primului prim-ministru al României de către edilii post-decembrişti, cu ocazia reaşezării impozantei sculpturi a italianului Romanelli, la poalele Dealului Mitropoliei. Cităm: "24 Ianaurie fu asemenea o zi de înfrăţire între noi... Atunci ne lipsea încrederea... Acum ne cunoaştem mai bine. Până aci vroiam cu toţii acelaşi lucru, numai mijloacele de a ajunge ne despărţeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toţi îngenunchiaţi, să scriem astăzi: «Totul pentru ţară, nimic pentru noi!»".

Precum în situaţia inscripţiei eliptice de pe soclul statuii lui Cuza Vodă, fericit amplasată în Dealul Mitropoliei, în apropierea celei a primului său prim-ministru (şi al României) – este de aşteptat ca aceleaşi minţi luminate din clasa noastră politică postdecembristă să dispună fără zăbavă remedierea acelei "erori din greşeală", cu încărcătură de fals grosolan, prin omisiune, faţă de un vestigiu semnificativ din istoria politică românească.

Asasinat Sub Clopotniţa Din Dealul Mitropoliei

Acest exigent bărbat de Stat a dat de la tribuna Parlamentului lecţii de erudiţie şi de elocinţă mai tinerilor – talentaţi şi ei – adversari liberali (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), prea grăbiţi să comprime etapele, necesare totuşi ale unei evoluţii a societăţii româneşti fără salturi şi zguduituri păgubitoare. În fond, Barbu Catargiu era un conservator luminat, chiar moderat în vederile sale economice şi social-politice. Dar lumea românească era în surescitare şi se zorea să recupereze, oricum, terenul piedut faţă de civilizaţia occidentală.

Când s-a văzut că nu se poate trece peste acea personalitate de convingeri profunde, am zice europene, mulţii săi adversari din ambele tabere politice – liberali radicali şi ultraconservatori – s-au coalizat într-o precursoare "monstruoasă coaliţie" şi au decis să treacă peste cadavrul premierului care, cu puţine minute înainte de a fi asasinat, chemase la ordine pescuitorii în ape tulburi sociale, prin profeticul, testamentarul îndemn: "Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării, şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării". A zis şi, câteva minute mai târziu, a murit prin împuşcare, pe când, în trăsură cu prefectul Poliţiei Capitalei, Principele Nicolae Bibescu, trecea pe sub clopotniţa din Dealul Mitropoliei. Ultraconservatorii au crezut că prin sacrificarea temutului lor şef se va amâna sine die necesara reformă agrară. La celălalt pol, liberalii radicali au considerat că prin dispariţia copleşitorului lor adversar politic vor avea cale liberă în a impune reforme în paşi de revoluţie permanentă. De aci, "monstruoasa coaliţie" care a exersat pe cadavrul lui Barbu Catargiu incalificabilul act de la 10/11 februarie 1866.

Barbu Catargiu a murit la 8 iunie 1862, în Bucureşti. Deşi numai în vârstă de 54 de ani, îşi făcuse deja testamentul. I-a plăcut să orânduiască totul din vreme, să nu-l prindă imponderabilele vieţii cu lucruri încurcate. Astfel, cu toate că trecea drept unul dintre cei mai prosperi boieri ai vremii şi cetăţean de seamă al Bucureştilor, a dorit să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiţa, alături de părinţii săi. Un gest rar, care spune multe despre acel "tot relativ", de care era atât de conştient eminentul gânditor. La 8 iunie 1862 a fost asasinat cel mai european om politic român din epocă. Iar interesele vinovaţilor morali s-au întrepătruns într-o aşa măsură, încât au tăinuit abominabilul act, rămas până astăzi cu tristul privilegiu al unei crime politice perfecte.

Bibliografie:
Stelian Neagoe Ctitori Ai Romăniei / 150 de ani de la Unirea Principatelor Române