Creştin democraţia, un sincretism politic
Creştin-democraţia, Partizanat politic, Sisteme Economice
Creştin-democraţia este o doctrină politică care a aparut si a evoluat după cel de-al doilea război mondial, ea este considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism si se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia. În Europa, adversarii lor au fost în mod tradiţional socialiştii fiind moderat conservatoare, în mediului politic din America Latină ele tind să incline spre stânga. reştin-democraţia nu se incadreaza exact în categoriile obişnuite de gândire politică, ci mai degrabă include elemente comune mai multor alte ideologii politice.
Creştin-democraţia are în comun cu conservatorismul valorile morale tradiţionale (căsătorie, avort, etc), opoziţia faţă de secularizare, pun accentul pe lege şi ordine, precum şi o respingere clara si accentuată a comunismul. În contrast cu conservatorismul, sustine schimbarile majore în structura societăţii şi nu neapărat este susţinatorul status quo-ului social. Creştin-democraţia are în comun cu liberalismul sustinerea iniţiativei individuale si al capitalului privat stimulat prin taxare minimala. În contrastul cu liberalismului, Creştin-democraţia respinge secularismul şi accentueaza faptul că individul este parte a unei comunităţi şi are îndatoriri faţă de ea.
O istorie multipolara
Prima definitie teorerica apare in enciclica papala "Graves de communi re", promulgata la 18 ianuarie 1901 de catre venerabilul Leon al XIII-lea cu doi ani inaintea trecerii in lumea de dincolo. In textul acestui document, crestin democratia si "actiunea populara catolica" sunt doua sinonime pentru o actiune programatica, intreprinsa de catolici sub indrumarea Bisericii, pentru bunastarea oamenilor.
Transformarile politice, economice si sociale de dupa Revolutia Franceza din 1789 angajeaza crestin-democratia intr-o practica din ce in ce mai politica, preocupata nu atat cu bunastarea nevoiasilor, cat mai ales cu protejarea unei anumite categorii de oameni (catolici) de amenintari nu doar economice (saracia), ci si politice. Acest lucru face ca istoria crestin-democratiei sa fie una foarte recenta, afirmarea ei definitiva sub semnul unei relative coerente doctrinare incepand abia dupa al doilea razboi mondial.
In 1967, doi politologi americani (S. Lipset si S. Rokkan) au construit un model explicativ al istoriei europene conform caruia revolutia nationala a "inventat" separatiile Stat – Biserica, pe o axa functionala, si centru – periferie, pe cea teritoriala. Argumentul americanilor este deosebit de util in intelegerea istoriei politice a crestin-democratiei care debuteaza cu distinctia liberala dintre stat si Biserica consacrata de revolutia de la 1789. Trebuie spus ca raportarea statului la Biserica, mai ales in conditiile celei catolice care prin universalitatea (catolicitatea) sa depaseste frontierele statale, nu preocupa doar gandirea laica. O reflectie profunda asupra subiectului apartine Bisericii insesi si inca din vremurile scripturistice. Plecand de la doua mesaje hristice ("Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" si "Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu"), patru modele ale relatiei Biserica – societate politica sunt de identificat. Primul, cel al separatiei categorice apartine practicii primilor crestini care traind sub persecutiile romane au urmarit delimitarea ferma de Cezar.
Al doilea model, cel al aservirii puterii politice (sau al cezaropapismului) urmeaza imediat trecerii in legalitate a practicii crestine prin edictul de la Milano din 313 emis de Constantin cel Mare, insa niciodata nu a fost mai exacerbat decat plecand de la Petru cel Mare care a transformat Biserica Ortodoxa Rusa intr-o simpla ramura religioasa a puterii politice statale. Specifica prin excelenta lumii bizantine, in destinul Bisericii Catolice national-catolicismul lui Franco in Spania si Salazar in Portugalia sunt singurele exceptii. Al treilea model este cel al sacerdotalismului (sau papismocezarism) conform caruia imparatul se supune Papei ca trimis al lui Dumnezeu. Apogeul acestui model este cunoscut (doar) in Vest in Evul Mediu timpuriu, mai exact in secolul al XI-lea cind Papa Grigorie al VII-lea corporalizeaza comportamentul cel mai rafinat al sacerdotalismului.
Al patrulea si cel din urma model (inclusiv cronologic) este cel al prezentei crestine in societatea politica (Letarmendia, pp. 4 – 5). Conform acestuia, oamenii au o dubla dimensiune, creatie a lui Dumnezeu si "cetateni" ai Cerului si creatie a corpului politic ca cetateni ai unei anumite organizatii statale. Toma de Aquino este filosoful crestin al unei relatii suple intre Biserica si Stat care evita extremele cezaropapismului si sacerdotalismului, dar si imposibilitatea in noile imprejurari istorice a unei izolari totale a crestinulu de destinul cetatii. Pe aceasta linie va merge crestin-democratia, insa nici o clipa programul sau teoretic nu va fi mai bine articulat decat dupa ce Leon al XIII-lea va restaura prin enciclica "Aeterni Patris" (1879) studiul tomismului.
Prima definitie teorerica apare in enciclica papala "Graves de communi re", promulgata la 18 ianuarie 1901 de catre venerabilul Leon al XIII-lea cu doi ani inaintea trecerii in lumea de dincolo. In textul acestui document, crestin democratia si "actiunea populara catolica" sunt doua sinonime pentru o actiune programatica, intreprinsa de catolici sub indrumarea Bisericii, pentru bunastarea oamenilor.
Transformarile politice, economice si sociale de dupa Revolutia Franceza din 1789 angajeaza crestin-democratia intr-o practica din ce in ce mai politica, preocupata nu atat cu bunastarea nevoiasilor, cat mai ales cu protejarea unei anumite categorii de oameni (catolici) de amenintari nu doar economice (saracia), ci si politice. Acest lucru face ca istoria crestin-democratiei sa fie una foarte recenta, afirmarea ei definitiva sub semnul unei relative coerente doctrinare incepand abia dupa al doilea razboi mondial.
In 1967, doi politologi americani (S. Lipset si S. Rokkan) au construit un model explicativ al istoriei europene conform caruia revolutia nationala a "inventat" separatiile Stat – Biserica, pe o axa functionala, si centru – periferie, pe cea teritoriala. Argumentul americanilor este deosebit de util in intelegerea istoriei politice a crestin-democratiei care debuteaza cu distinctia liberala dintre stat si Biserica consacrata de revolutia de la 1789. Trebuie spus ca raportarea statului la Biserica, mai ales in conditiile celei catolice care prin universalitatea (catolicitatea) sa depaseste frontierele statale, nu preocupa doar gandirea laica. O reflectie profunda asupra subiectului apartine Bisericii insesi si inca din vremurile scripturistice. Plecand de la doua mesaje hristice ("Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" si "Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu"), patru modele ale relatiei Biserica – societate politica sunt de identificat. Primul, cel al separatiei categorice apartine practicii primilor crestini care traind sub persecutiile romane au urmarit delimitarea ferma de Cezar.
Al doilea model, cel al aservirii puterii politice (sau al cezaropapismului) urmeaza imediat trecerii in legalitate a practicii crestine prin edictul de la Milano din 313 emis de Constantin cel Mare, insa niciodata nu a fost mai exacerbat decat plecand de la Petru cel Mare care a transformat Biserica Ortodoxa Rusa intr-o simpla ramura religioasa a puterii politice statale. Specifica prin excelenta lumii bizantine, in destinul Bisericii Catolice national-catolicismul lui Franco in Spania si Salazar in Portugalia sunt singurele exceptii. Al treilea model este cel al sacerdotalismului (sau papismocezarism) conform caruia imparatul se supune Papei ca trimis al lui Dumnezeu. Apogeul acestui model este cunoscut (doar) in Vest in Evul Mediu timpuriu, mai exact in secolul al XI-lea cind Papa Grigorie al VII-lea corporalizeaza comportamentul cel mai rafinat al sacerdotalismului.
Al patrulea si cel din urma model (inclusiv cronologic) este cel al prezentei crestine in societatea politica (Letarmendia, pp. 4 – 5). Conform acestuia, oamenii au o dubla dimensiune, creatie a lui Dumnezeu si "cetateni" ai Cerului si creatie a corpului politic ca cetateni ai unei anumite organizatii statale. Toma de Aquino este filosoful crestin al unei relatii suple intre Biserica si Stat care evita extremele cezaropapismului si sacerdotalismului, dar si imposibilitatea in noile imprejurari istorice a unei izolari totale a crestinulu de destinul cetatii. Pe aceasta linie va merge crestin-democratia, insa nici o clipa programul sau teoretic nu va fi mai bine articulat decat dupa ce Leon al XIII-lea va restaura prin enciclica "Aeterni Patris" (1879) studiul tomismului.
Discursul religios si implementarea politica
Democratia crestina a devenit o miscare promitatoare imediat ce s-a dotat cu un aparat teoretic care sa livreze un mod de a reflecta si deci de a gasi solutii la diversitatea dificultatilor prezentului. Doua documente merita celebrate: "Aeterni patris" din 1879 si "Rerum novarum" din 1891. Despre primul a fost deja spus ca a scos din uitare doctrina tomitana, responsabila pentru viziunea supla dintre Stat si Biserica. Despre al doilea, considerat si "Magna Charta a crestin-democratiei", trebuie spus ca articuleaza o viziune echilibrata intre individaualismul liberal si colectivismul socialist. Efectele acestei enciclice sunt atat in plan social, cat si in cel politic. In planul social, "Rerum novarum" incununeaza un efort constant al mirenilor de constientizare a Papilor relativ la importanta muncitorilor ca fenomen social. De asemenea, pentru prima data gandirea sociala pontificala binecuvanteaza prezenta justitiei ca mod de a trata problemele sociale.
Pana la "Rerum novarum" Biserica a mostenit o atitudine paternalista, de inspiratie medievala, conform careia ajutorul celor in nevoie se face doar prin milostenie, or enciclica pune in balanta principiul dreptatii (sustinut de socialisti, deopotriva cu catolicii sociali) conform caruia fiecare om trebuie tratat in functie de dreptul pe care-l are si cel al milosteniei (sustinut de liberali si catolicii liberali) conform caruia fata de seaman omul nu are decat o datorie de constiinta, deci benevola (Enciclopedia catolica). La fel de mult, in ceea ce priveste chestiunea sociala si mai ales problema ridicata de socialism, enciclica "Rerum novarum" vine ca un compromis intre adeptii metodelor traditionale de asistenta materiala si spirituala a Bisericii si cei care sustin ca impotriva socialismului nu se poate lupta decat prin imitarea sa (ibid).
In plan politic, "Rerum novarum" sustine formarea organizatiilor sindicale catolice care, fapt inedit, in multe state (Germania, Olanda, SUA) atrag nu doar catolici, dar si protestanti. Daca in prima faza Leon a manifestat neincredere fata de posibilitatea de a organiza greve de protest, in ultima instanta el le va accepta in mare parte sub inspiratia practicii americane a organizatiei "Cavalerii muncii". Astfel, crestin-democratia se imbogateste doctrinar si practic prin favorizarea organizatiilor sindicale catolice, a unei pletore de ganditori (laici sau clerici) si a unor cercuri de studii catolice ("Seminarele sociale" din Franta, active si astazi). Enciclica "Graves de Communi Re" care readuce in prim-plan intentia sociala (deci ne-politica) a democratiei crestine, ilustreaza constientizarea pericolului de transformare a acestor miscari in partide si, prin urmare, angajarea acestora pe un drum ingust, preocupat doar de anumite segmente sociale.
Victoria democratiei in lupta cu autoritarianismul dupa Marele Razboi lanseaza un semnal clar ca institutia Bisericii va trebui cumva sa gaseasca o solutie de coniventa cu modernitatea politica, asa cum era inteleasa de liberali. Desi Pius al XI-lea, in spiritul predecesorilor sai, Leon si Pius X, va ramane ferm pe pozitie privilegiind actiunea sociala a catolicilor in fata partidelor (ba chiar va dizolva in 1926 Partidul Popular Italian al lui don Sturzo, iar in 1933 Zentrum-ul german), in timpul pontificatului sau are loc o inflorire a gandirii filosofice de orientare crestina in jurul lui Jacques Maritain care-l va considera pe Thomas de Aquinas drept adevaratul filosof al democratiei, Emmanuel Mounier si Luigi Sturzo. Faptul ca abia in 1943 un partid se va numi "crestin-democrat" (condus de Alcide de Gasperi) si in 1945 in Germania (condus de Konrad Adenauer) este probabil mai putin important.
Ce conteaza este ca (re)aparitia acestor partide se intampla cand Europa confruntata cu urmarile razboiului si a pericolului unor idei de inspiratie totalitara avea nevoie (asa cum Germania si Italia au fost denazificate, respectiv defascizate durabil prin gandirea politica de inspiratie crestina, se crede din ce in ce mai mult ca partidul lui de Gasperi a avut un rol important in evitarea comunizarii Italiei).
Asemenea Episcopilor Romei (de la Pius al IX-lea si pana la Ioan Paul al II-lea), filosofii crestin-democratiei au privit socialismul marxist ca nimic altceva decat un vlastar rasarit pe trupul liberalismului revolutionar. Prin urmare, in schimbul individualismului si al colectivismului, autorii citati au propus un corpus doctrinar plecand de la trei concepte elementare: personalism, solidarism si pluralism (Almond, p. 752).
Personalismul, pornit din teoria politica catolica dezvoltata, cu precadere, in Belgia si Franta se conformeaza tipologiei individualiste (deplasarea accentului de la persoana umana la ordinea sociala si includerea drepturilor politice in sfera demintatii umane), dar in acelasi timp i se opune pentru ca drepturile sunt limitate social, adica binele comun are prioritate in fata celui individual. In felul acesta, filosofia omului exclude atomizarea, atribuindu-i o adresa in interiorul unor comunitati naturale (ibid, p. 753). Solidarismul, doctrina teoretizata in Austria, Italia si Germania, asemenea comunitarismului socialist pleaca de la ordinea sociala catre individ, insa se opune acestuia prin faptul ca oamenii se asociaza in mod voluntar recunoscand inevitabilitatea interdependentei umane. Cele doua concepte, altminteri strans legate intre ele, afirma deopotriva caracterul individual si colectiv al persoanei umane, definita prin drepturi si datorii.
Cel de-al treilea concept (pluralismul) pune in valoare omul ca membru al unor grupuri naturale precum familia, profesia, regiunea, conforme cu legea naturala. Daca statul are deci misiunea de a proteja autonomia acestora pentru ca in viziunea crestin-democrata doar astfel omul isi poate afirma intr-un mod deplin si convingator personalitatea, ganditorii au idenitifcat cel mai mare pericol la adresa acestei stabilitati naturale un stat atotputernic. De aici, solutia pentru limitarea puterii centrale a statului si limitarea oricarei forme de totalitarism sau dictatura (nazismul, comunismul, fascismul fiind doar trei dintre posibilele forme de expresie a unui stat atotputernic) prin separatia puterilor, descentralizarea regionala si autonomie locala (ibid, p. 755).
Daca crestinismul ca sursa de actiune politica se devoaleaza in sustinerea paturilor mijlocii, exprimarea manifesta a unei vointe anti-etatiste si aplicarea subsidiaritatii (delegarea responsabilitatii in defavoarea interventiei centrale) (Letamendia, p. 21), in plan economic, democratia crestina purcede in cautarea unui model social autonom. Plecand de la experienta catolicilor sociali din secolul XIX, ganditorii crestini sustin cooperativele de productie (ibid, p. 22), iar in plan central afirma economia sociala de piata potrivit careia, pe de o parte, uzul si abuzul proprietatii private are efecte sociale, iar statul are obligatia de a proteja proprietatea individuala si de a interveni pentru corecta excesele pietei libere.
Victoria democratiei in lupta cu autoritarianismul dupa Marele Razboi lanseaza un semnal clar ca institutia Bisericii va trebui cumva sa gaseasca o solutie de coniventa cu modernitatea politica, asa cum era inteleasa de liberali. Desi Pius al XI-lea, in spiritul predecesorilor sai, Leon si Pius X, va ramane ferm pe pozitie privilegiind actiunea sociala a catolicilor in fata partidelor (ba chiar va dizolva in 1926 Partidul Popular Italian al lui don Sturzo, iar in 1933 Zentrum-ul german), in timpul pontificatului sau are loc o inflorire a gandirii filosofice de orientare crestina in jurul lui Jacques Maritain care-l va considera pe Thomas de Aquinas drept adevaratul filosof al democratiei, Emmanuel Mounier si Luigi Sturzo. Faptul ca abia in 1943 un partid se va numi "crestin-democrat" (condus de Alcide de Gasperi) si in 1945 in Germania (condus de Konrad Adenauer) este probabil mai putin important.
Ce conteaza este ca (re)aparitia acestor partide se intampla cand Europa confruntata cu urmarile razboiului si a pericolului unor idei de inspiratie totalitara avea nevoie (asa cum Germania si Italia au fost denazificate, respectiv defascizate durabil prin gandirea politica de inspiratie crestina, se crede din ce in ce mai mult ca partidul lui de Gasperi a avut un rol important in evitarea comunizarii Italiei).
Asemenea Episcopilor Romei (de la Pius al IX-lea si pana la Ioan Paul al II-lea), filosofii crestin-democratiei au privit socialismul marxist ca nimic altceva decat un vlastar rasarit pe trupul liberalismului revolutionar. Prin urmare, in schimbul individualismului si al colectivismului, autorii citati au propus un corpus doctrinar plecand de la trei concepte elementare: personalism, solidarism si pluralism (Almond, p. 752).
Personalismul, pornit din teoria politica catolica dezvoltata, cu precadere, in Belgia si Franta se conformeaza tipologiei individualiste (deplasarea accentului de la persoana umana la ordinea sociala si includerea drepturilor politice in sfera demintatii umane), dar in acelasi timp i se opune pentru ca drepturile sunt limitate social, adica binele comun are prioritate in fata celui individual. In felul acesta, filosofia omului exclude atomizarea, atribuindu-i o adresa in interiorul unor comunitati naturale (ibid, p. 753). Solidarismul, doctrina teoretizata in Austria, Italia si Germania, asemenea comunitarismului socialist pleaca de la ordinea sociala catre individ, insa se opune acestuia prin faptul ca oamenii se asociaza in mod voluntar recunoscand inevitabilitatea interdependentei umane. Cele doua concepte, altminteri strans legate intre ele, afirma deopotriva caracterul individual si colectiv al persoanei umane, definita prin drepturi si datorii.
Cel de-al treilea concept (pluralismul) pune in valoare omul ca membru al unor grupuri naturale precum familia, profesia, regiunea, conforme cu legea naturala. Daca statul are deci misiunea de a proteja autonomia acestora pentru ca in viziunea crestin-democrata doar astfel omul isi poate afirma intr-un mod deplin si convingator personalitatea, ganditorii au idenitifcat cel mai mare pericol la adresa acestei stabilitati naturale un stat atotputernic. De aici, solutia pentru limitarea puterii centrale a statului si limitarea oricarei forme de totalitarism sau dictatura (nazismul, comunismul, fascismul fiind doar trei dintre posibilele forme de expresie a unui stat atotputernic) prin separatia puterilor, descentralizarea regionala si autonomie locala (ibid, p. 755).
Daca crestinismul ca sursa de actiune politica se devoaleaza in sustinerea paturilor mijlocii, exprimarea manifesta a unei vointe anti-etatiste si aplicarea subsidiaritatii (delegarea responsabilitatii in defavoarea interventiei centrale) (Letamendia, p. 21), in plan economic, democratia crestina purcede in cautarea unui model social autonom. Plecand de la experienta catolicilor sociali din secolul XIX, ganditorii crestini sustin cooperativele de productie (ibid, p. 22), iar in plan central afirma economia sociala de piata potrivit careia, pe de o parte, uzul si abuzul proprietatii private are efecte sociale, iar statul are obligatia de a proteja proprietatea individuala si de a interveni pentru corecta excesele pietei libere.
Bibliografie:
-I-
A. Heywood, Political ideologies. An introduction, New York, Macmillan, 2003
Roberts şi Hogwood, European Politics Today, Manchester University Press, 1997
-II-
Eslin, Jean-Claude, Dumnezeu si puterea. Teologie si politica in Occident, trad. I. Floare, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001.
Letamendia, Pierre, Democratia-crestina, trad. G. Stoica, Ed. Silex, Bucuresti, 1998.
Almond, Gabriel A., The Political Ideas of Christian-Democracy in "The Journal of Politics", vol. 10, no. 4 (Nov. 1948), pp. 734 – 763
Nicolae Dragusin, Crestin-democratia: sfarsit sau renastere? RL 12 Decembrie 2008
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu