Politeía Doctrinară

Privind la ceea ce se intampla pe ambele maluri ale Atlanticului nu poti sa nu te intrebi – “ce naiba s-a intamplat cu societatea occidentala?” Raspunsul nu poate fi decat  o deficienta majora in felul in care sunt observate evenimentele, intelese problemele, gandite si implementate solutiile.

Adevarat, lumea occidentala a trecut printr-o lunga perioada de prosperitate care a diminuat calitatile milenare de supravietuire individuala si sociala. Majoritatea membrilor societatii occidentale s-au despartit de grijile cotidiene si au adoptat comportamente pe care le-am fi numit cu un secol in urma ca “plezirisme”; astazi le numim “consumerisme”. Progresul pentru societatea occidentala s-a transformat instinctiv sau deliberat in tendinta de a consuma chiar daca nu trebuie, nu poti sau nu ai cum sa platesti ceea ce consumi.

Habitus-ul social a fost alterat si s-a transformat dintr-o calitate de exceptie care a generat o ordine sociala bazata pe valori comune intr-un habitus de obiceiuri fara nici o alta esenta in afara dorintei de a avea cat mai mult pentru cat mai putin efort posibil.

Habitus este un concept complex, care poate fi înţeles ca o structură a minţii caracterizată de un set de elemente şi trăsături dobândite într-o comunitate: relatii, sensibilitaţi, dispoziţii şi preferinte [1].  În existenţa concretă şi cotidiană, elementele particulare care formeaza habitus-ul sunt rezultatul rectificării structurii sociale la nivelul subiectivităţii individuale. Un anumit comportament sau o anumită credinţă devine parte a structurii unei societăţi când scopul original al acelui comportament sau al acelei credinţe nu mai poate fi reamintit (nu mai exista în memoria indivizilor respectivei societaţi) şi devine socializat în respectiva cultura.

Rolul socializării primare (copilărie, adolescenţă) şi secundare (vârsta adultă) este foarte important în structurarea habitus-ului: prin mijlocirea acestor achiziţii comune de capital social, comportamentele, gusturile şi „stilurile de viaţă” ale indivizilor  [2].  Televiziunea a limitat inflenta  cartii, “discutiile virtuale” prin relelele de socializare elimina (sau submineaza) treptat  dialogul viu intre cunoscuti, prieteni sau familie.

O lume fara lideri proeminenti actioneaza ca o “turma”. Irving Janis (1918 –1990), fost profesor de psihologie la Univesitatea Yale, a fost numit in al doilea razboi mondial de armata americana sa studieze moralul soldatilor americani si  felul in care deciziile comandantilor le influenteaza acest moral. Dupa sfarsitul razboiului, pe baza studiilor efectuate,  Janis a formulat una dintre cele mai interesante teorii ale veacului trecut (XX),  “teoria gandirii colective” (Groupthink). Janis analizeaza toate esecurile politice americane de la Pearl Harbor (1941) si pana la razboiul  din Vietnam  (1964-67). Personal cred ca si comunismul a fost lichidat de unele influente ale acestui mod de gandire.

Gândirea de grup (de turma) este  un mod de a gândi al oamenilor angajati intr-un proiect, care printr-o coeziune de grup se străduiesc sa ajunga la un consens de unanimitate  (sau majoritate covarsitoare), dar fara a aprecia realist cursuri alternative de acţiune. Problemele acestui mod de a gândi si acţiona:

Gândirea de grup (de turma) de genul prezentat, care poate avea simptomele enumerate mai sus, apartine, indubitabil, unui proces decizional defectuos. Actiunile grupului partizan vor impune de facto urmatoarele greseli:

Exact asta s-a intamplat in realitatea pe care o traim. Noi insine ne-am “scurtcircuitat”. Liderii deficitari isi impun hotararile bazate pe criterii care nu au nici o legatura cu eficienta solutiilor. Ei slujesc interese complet diferite decat cele necesare, nu pentru ca o doresc ci pentru ca nu au incotro. Intr-o lume in care habitus-ul social a fost alterat, ei nu pot fi apreciati pentru hotarari grele, care temporar diminueaza “plezirismul” aparent. Ne-am lipsit de “avocatul diavolului” si fara el o societate nu poate rezolva pertinent problemele in care se zbate.

Biliografie si citate traduse:

Janis, Irving L. Victims of Groupthink. Boston. Houghton Mifflin Company, 1972,
David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997
Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004
[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.
[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.

Nota. Pentru cititorul neavizat, trebuie sa declar faptul ca sunt un anti marxist convins, consider comunismul si fascismul crime impotriva societatii umane si in sfarsit consider utopiile socialismului european un rateu la fel de mare ca si cele ale capitalismului fiduciar. Cripto-comunismul, numit la noi socialism, il dispretuiesc profund si il acuz de saracirea tarii si a populatiei ei.  Cred ca “Purtatorul de vorbe” al PSD, dl Dan Sova, ne-a dovedit din plin tendintele fascistoide ale acestui jalnic cripto-comunism. Am fost si voi ramane un conservator, care considera ca libertatea individuala este valoarea cea mai de seama a fiintei umane sustinuta de dreptul natural (lex naturalis) si egalitatea de şanse. Sustin cu convingere faptul ca societatea, prin entitatile ei statale sau internationale, trebuie sa-i pedepseasca pe criminalii care actioneaza impotriva intereselor ei.


Am citit cu oarecare stupoare ca martea trecuta ( 6 martie, a.c) ca “Fratii lui Lehman” (Lehman Brothers) si-au reluat activitatile in SUA. Deci, conform Reuters, după 1.268 de zile, Lehman Brothers va începe să-ai ramburseze datoriile către creditori incepand cu 17 aprilie 2012. In momentul producerii falimentului, cel mai mare din istoria SUA şi care a zguduit din temelii sistemul financiar mondial, Lehman Brothers avea active in valoare de 639 de miliarde de dolari. După 1268 de zile, încheierea procedurii de faliment permite Lehman Brothers să distribuie circa 65 de miliarde de dolari creditorilor, care au depus cereri pentru peste 300 de miliarde de dolari. Planul Lehman de rambursare a datoriilor a fost aprobat în decembrie 2011 de un tribunal american pentru falimente.

Din nefericire, inca o data, democratia liberala s-a dovedit ineficienta in fata pradatorilor financiari. Reintrarea pe piata a acestui “monstru financiar” ma face sa cred ca din nefericire, incredibil dar adevarat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionari catastrofale, a acestei rupturi de proportii.

Intr-un stat de drept adevarat, un inginer, un arhitect, un militar, un cercetator, un lucrator oarecare daca ar fi comis asemenea greseli profesionale ar fi fost fara doar si poate acuzat in fata unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a intamplat insa nimic. Ba mai mult: o data stabilizate bancile private, directorii acestora au reinceput speculatiile cu bani publici, continuand sa dicteze regula jocului ca si pana acum (fiindca pretul de piata al banilor si cursurile valutare sunt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul bancilor centrale) si acordand imprumuturi cu dobanzi mult mai mari (si riscuri cvasi-nule) decat cele acordate lor de bancile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, bancile aduna sume frumusele, care le permit sa ramburseze fondurile publice si, simultan, sa fabrice din nou dividendele si primele-gigant pentru satisfacerea conducatorilor si brokerilor lor. Daca asta se numeste capitalism, atunci eu nu pot sustine o astfel de oranduire.


Din nefericire, democratiile occidentale au pierdut pariurile cu capitalismul fiduciar, lasat fara supravegherea legala eficienta si au adus la suprafata ideea “corporatismului de stat” pe care il intalnim astazi in economiile BRIC (Brazil, Rusia, India si China) si care ar putea fi salvarea societatii din calea unor crize pe care o simtim cu totii. Tuturor celor care gandesc in acest fel vreau sa le amintesc cateva fapte:

1. “Corporatismul de stat” este un fenomen fascist sau comunist. Contrar opiniilor consacrate, fascismul italian si cel german, se regasesc in stanga doctrinara. “Manifestul Fascist” (Il manifesto dei fasci di combattimento) a fost conceput si publicat de liderul sindical Alceste De Ambris si de Filippo Tommaso Marinetti, devenit mai tarziu si ideologul miscarii fasciste. Mult mai tarziu (in 1932), va publica Benitto Mussolini eseul numit  “Dottrina”, care va atenua tendintele de stanga initiale, promovate de sindicalistul Alceste De Ambris.
2. Din punct de vedere economic, fascismul promoveaza “corporatismul de stat”. Economie, in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann si preluata de Benito Mussolini si introdusa ca doctrina socio – economica a fascismului italian. Othmar Spann, un profesor vienez extrem de carismatic, (aminteste foarte mult de Nae Ionescu) conservator nationalist, anti-liberal si profund anti-socialist, reuseste sa se certe cu toata lumea si este “internat” de nazisti intr-un lagar de re-educare. Este eliberat dupa o perioada scurta la insistentele invataceilor fascisti din Italia si Spania.
3. Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala)  hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.
4. Implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristice chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Mai mult decat clar (pentru mine) ca liderii europeni incearca astazi dupa aproape 4 ani de la inceputul acestei crize sa creeze  o “Noua Înţelegere” in sistemul Uniunii Europene. Unii au inteles, altii sunt inca la stadiul “orbul gainilor”. Ca este bine sau rau, asta o vom putea vedea in cateva luni. Daca tot vorbim de o “Noua Înţelegere”, cred ca trebuie sa rememoram (sau sa cunoastem) urmatoarele:

Franklin Delano Roosevelt ( FDR)  a incercat sa iasa din criza (1929 –1933/4) cu ajutorul  unui nou contract social, unul din cele mai importante din istoria moderna a societatii umane. Atacat din toate partile, de la extrema stanga comunista si pana la fascistii americani, inclusiv de socialisti si de ultra-conservatori, este pana in zilele noastre un exemplu de intelegere sociala care a “altoit capitalismul”, finalizand pentru aproape jumatate de secol asa zisul laissez-faire si metamorfozand capitalismul intr-un sistem economic si social regularizat si acceptat de toti actorii economici si sociali.

Cand vorbim de “Noua Înţelegere”  in contextul creat de FDR vorbim de fapt de doua perioade – “First New Deal” (1933) si “Second New Deal” (1934–36). Trebuie mentionat ca legislatia si institutiile create atunci au rezistat pana la sfarsitul anilor ’80 si de facto institutiile create de FDR atunci – Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC), Federal Crop Insurance Corporation (FCIC), Federal Housing Administration (FHA), Social Security System si Securities and Exchange Commission (SEC) exista pana in zilele noastre. Din nefericire, amendamentele aduse in regulamentul acestor institutii au creat conditiile crizei economice in care ne zbatem toti in zilele noastre.

“Prima Înţelegere” din 1933 s-a ocupat cu restructurarea sistemului financiar-bancar, infrastructura si transporturile, precum si agricultura si productia alimentara.

“A Doua Înţelegere”, intre anii 1934–36, a reglementat activitatile sindicale, contractele de munca colective, protectia sociala si a pus bazele legislatiei legate de activitatea IMM-urilor, care au devenit coloana vertebrala a economiei Statelor Unite. Paralel cu aceste masuri, FDR a anulat cateva legi anti-monopoliste pentru a relansa industria grea, a micsorat sensibil (13-15%) numarul salariatilor administratiei federale (bugetari)  si a micsorat pensiile veteranilor cu 40%. Intr-un cuvant FDR le-a cumparat cetatenilor undite in loc sa imparta peste!

Ultimul deceniu Euro-Atlantic si in mare parte mondial a inregistrat o noua maladie a democratiei, caracterizata prin producerea unor anticorpi care o distrug; putem caracteriza aceasta maladie ca pe una imunitara. Democratia a nascut un monstru – populismul democratic. Acest “populism democratic” este reprezentat in lumea occidentala aproape in toate guvernarile actuale. Dupa pacificarea Europei si crearea unei bunastari sociale bazate pe principii sanatoase, nesaţul de mai mult sau mai bine a generat promisiuni politice irealizabile sau realizabile prin rezultatele pe care le vedem si simţim astazi. Nevoia unei Noi  Înţelegeri este inevitabla. Mai bine prin consens decat fortati de masele dezlantuite haotic.

 Articolul a fost publicat in saptamanalul polonez “"Polityka”. “Polityka” (Politica) a fost lansat în 1957 ca cel mai mare săptămânal socio-politic din Polonia, favoritul intelectualilor polonezi, aparţine jurnaliştilor săi. Caracterul social-politic al "Politicii" este palpabil dar magazinul nu are subiecte tabu. Paşapoartele Polityka, premiu fondat de redacţie şi decernat în toate domeniile– de la literatură la balet – constitue pentru artişti un prim pas spre celebritate. De mai mulţi ani, titlul a adoptat formatul unui newsmagazine abandonând, spre regretul lectorilor săi, versiunea austeră alb-negru stil Die Zeit din care se inspirase la debuturile sale. Autorul articolului este Adam Krzemiński, un germanist polonez considerat ca fiind unul dintre cei mai buni experţi ai relaţiilor germano-poloneze. Colaborează din 1973 cu săptămânalul polonez Polityka şi scrie pentru mai multe publicaţii din Germania, cum ar fi Die Zeit, Der Spiegel sau Frankfurter Allgemeine Zeitung. Este autorul mai multor cărţi, printre care Lekcje dialogu ("Lecţii de dialog", nu a fost tradusă în limba română), publicată în 2010, în limbile poloneză şi germană.


Indignaţii nu reuşesc să ofere o imagine exactă a noii economii, a societăţii noi, sau a Omului nou, cele presupuse să înlocuiască "vechiul sistem". Toate terapiile propuse par parţiale, niciuna nu inspiră destulă încredere pentru ca oamenii să o adopte cu toată încrederea.

După 1917, Rusia şi-a găsit formula magică: să-şi pună toată puterea în mâinile comisarilor politici şi a partidului unic, să naţionalizeze tot ce putea. În 1932, în Statele Unite ale Americii, s-a preferat "New Deal"-ul: mai multă intervenţie din partea statului şi contracte publice pentru a relansa economia. În 1933, Germania a aplicat o logică similară, cu obiectivul războiului în plus: a lua înapoi de la duşmani şi a redistribui propriului popor, cu industria armamentului la baza economiei şi cuceririle care rentabilizează costurile. Un Reich, o Naţiune, un Şef suprem...

Nici după 1945 nu a fost greu de a găsi noi lozinci. În Est, cuvintele de ordine erau: naţionalizarea, o industrie grea, o planificare economică centralizată, individul nu este nimic, partidul este totul. În Occident, se auzea: profită de ajutoare, creează comunităţi cu foştii tăi duşmani, pune în aplicare o economie de piaţă socială, ocroteşte pluralismul şi piaţa liberă, dar controlează-le totuşi, nu ezita să taxezi pentru a finanţa prestaţiile sociale care vor asigura stabilitatea socială.

Acest model de gândire şi-a dovedit eficacitatea în Europa şi a garantat prosperitatea şi libertăţile individuale de care profită toate ideologiile urmaşe ale tradiţiei secolului al XIX-lea: liberalism, conservatism, socialism. În anii 1970, statul bunăstării, sub forma social-democrată sau creştin-democrată, era modelul absolut pentru locuitorii ţărilor "socialismului real" (realpolitik).

Retorică religioasă

Astăzi, acest model nu-şi mai are locul. Economia este bazată pe încrederea în propriile sale reguli, pe faptul că valoarea unei mărfi poate fi, datorită banilor, tradusă în valoarea unei alte mărfi. Înainte de criză, principalii actori ai pieţelor financiare se bazau pe tehnologiile de vârf, presupuse să reducă la minimum riscul de prăbuşire. Şi totuşi atunci când aceasta s-a produs, ei i-au citat pe stoicieni, spunând că viitorul este imprevizibil, şi au chemat guvernele în ajutor.

Iar cetăţenilor revoltaţi nu le-a mai rămas decât să caute în retorica religioasă, dând vina pe lăcomie şi avariţie – unul dintre păcatele capitale în creştinism – şi cerând în gura mare pocăinţă. Nu mai există nicio cale de întoarcere la modelele dovedite ale trecutului. Şi nici vreun răspuns simplu. Ideologiile clasice şi-au pierdut puterea lor de convingere.

Desigur, se poate apăra întotdeauna teza că apariţia acestei ere post-ideologice nu este decât o manifestare a aşa-zisei ideologii neoliberale dominante, care ar fi estompat în mod deliberat diferenţele dintre stânga şi dreapta, dintre socialism şi conservatism, pentru a-şi aşeza mai bine propria hegemonie.Trebuie totuşi să admitem sentimentul larg răspândit astăzi, şi anume că nu ideologiile învârtesc astăzi roata Istoriei, ci factori foarte diferiţi, şi anume cei legaţi de pieţe.
Partidele tradiţionale sunt sleite

Ideologiile tradiţionale s-au construit în certitudinea Iluminismului, şi anume că lumea este o materie maleabilă şi pe care Omul o poate plămădi după voia şi raţiunea sa. Şi totuşi, pentru ca oamenii să adere la un proiect, acesta trebuie priponit cu o poveste care să fascineze, un basm cvasi-biblic de izgonire din Paradis şi de intrarea în Pământul Promis. Pentru conservatori, ar fi revenirea la vârsta de aur.



Pentru marxişti, societatea fără clase. Pentru un naţionalist, un stat naţional solidar. Pentru un liberal, o împărăţie a libertăţii. Intelectualii, producătorii tradiţionali ai ideologiei, nu cred în existenţa unei pârghii puternice capabile să ridice fundamentele lumii. Şi totuşi nu a venit încă sfârşitul. Sfârşitul ideologiei nu este, evident, sfârşitul politicii.

Aceasta îşi continuă calea, dar oarecum istovită. Partidele ideologice tradiţionale, cum ar fi creştin-democraţii, social-democraţii, liberalii sau conservatorii sunt sleiţi. Eroziunea ideologiei fragilizează aderarea politică. Acceptarea însăşi a sistemului de partide lipseşte crunt într-un context în care partidele politice cu greu îşi pot dovedi diferenţele şi în care orice diferend pare a fi înscenat artificial, pentru a alimenta narcisismul principalilor actori.

Câştigătorul este prin urmare tipul politicianului populist furibund, fără niciun proiect, fără nicio viziune. El ştie de altfel foarte bine că nu acestea contează pentru alegătorii lui. În vechile mişcări ideologice, mânia era concentrată, ranchiunele puteau cu uşurinţă da naştere unui etos colectiv. Populismul actual nu este decât o cale de defulare a frustrărilor şi tensiunilor. Din el izvorăsc revolte şi distrugere, dar nimic mai mult. Nu va izvodi vreun nou Lenin, Stalin sau Hitler.

Dacă ne referim la toate catastrofele făurite în epoca ideologică a secolului XX, desigur nu suntem în cea mai proastă situaţie. Dar nici în cea mai bună, întrucât criza ideologică este însoţită de o criză fundamentală a încrederii în politică. Schimbările de personal par aleatorii. Cert, jocul politic nu conduce tiranii în fruntea ţării, dar nici nu generează mari oameni de stat.

Tradus din poloneza: Lucyna Haaso-Bastin

 

Cred ca summitul dintre Barak Obama si Hu Jintao ar fi putut fi descris drept un laborator al tendintelor morale ale contemporaneitatii noastre. S-au intalnit liderii a doua puteri globale, care reprezinta gloria ultimativa a capitalismului pe care toti doresc sa-l ingroape sau l-au ingropat deja, fara sa-si dea seama ca de fapt capitalismul traieste si infloreste bine merci sub umbra unui regim comunist totalitar si absolut nedemocratic. Dupa aproape un secol s-a rupt legatura dintre democratia liberala, economia de piata si capitalismul. Marx si Milton Friedman probabil se invart in mormintele lor.

Deci premiza ca o economie capitalista nu se poate dezvolta in afara democratiilor liberale s-a dovedit neadevarata. Bineinteles ca s-a intamplat si inainte de devenirea Chinei, un stat comunist, intr-una dintre cele mai mari economii capitaliste. S-a intamplat in Anglia Victoriana si in Germania lui Bismarck, ambele avand insa institutii alese, pe langa cele numite sau mostenite.

Se intampla si astazi in unele state din Orientul Mijlociu sau in Sud Estul Asiei, dar niciodata la nivelul celor intamplate in China.

Capitalismul chinez este poate un gen de altoire cinica a idealurilor egalitariste ale comunismului marxist, cu necesitatea expresa de a da de mancare la miliarde de oameni. Capitalismul chinez promoveaza de fapt “corporatismul de stat,” economie in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann. Primii “abonati” la soiul asta de capitalism au fost fascistii lui Benito Mussolini si a fost introdusa ca doctrina socio–economica a fascismului italian. Othmar Spann, un profesor vienez extrem de carismatic, (aminteste foarte mult de Nae Ionescu) conservator nationalist, anti-liberal si profund anti-socialist, reuseste sa se certe cu toata lumea si este “internat” de nazisti intr-un lagar de re-educare. Este eliberat dupa o perioada scurta, la insistentele invataceilor fascisti din Italia si Spania.

 

Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt, avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala) hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.

O implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat, sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristici chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Deci Partidul Comunist Chinez a trebuit sa abandoneze si invataturile lui Marx si cele ale lui Mao pentru a supravietui economic, din fericire pentru ei au facut-o perfect si au reusit sa devina ceea ce au devenit. Cum sunt justificate abandonurile eticei si moralei comuniste? Prin retorica, prin cuvinte frumoase, dar cel mai important prin imbunatatirea nivelului de trai al populatiei autohtone. Poate ca nu puteti intelege, dar adevarul este ca aceasta China de astazi are cea mai mare si prospera clasa mijlocie din lume, aproape 150 de milioane de cetateni (aici).  Intrebati-va care sunt dimensiunile clasei mijlocii in Uniunea Europeana sau in Statele Unite? Mai mult, mai putin – Dumnezeul statisticienilor probabil stie.

I-am vazut pe presedintii Barak Obama si Hu Jintao, le-am ascultat discursurile, urechea exersata a auzit si tonul platilor morale – Tibet, drepturile omului, Liu Xiaobo, am citit si discursul in care China a fost premiata pentru “progresele” facute, dar care din nefericire nu au fost suficente. Asa cum am mai scris in alt articol – fraza “a lot still needs to be done in China, in terms of human rights” este aproape machiavellica, adica trebuie facut mai mult decat s-a facut in acest sens, de parca s-a facut ceva pana astazi – de fapt lucrurile au evoluat mult mai rau pe timpul actualului lider chinez, mult mai rigid decat cel pe care l-a urmat, Jiang Zemin.

Ce s-a intamplat pana la urma! Unchiul Hu a inteles ca supravietuirea Chinei depinde de cea a Americii si si-a platit vizita cu 45 de miliarde de USD, din cei 900 de miliarde pe care America ii datoreaza. Retorica in loc de etica, fraze bine mestesugite in loc de moral. Toata lumea trebuie sa traiasca pana la urma si Scriitorul de discursuri (aici) este om! Traim intr-o lume post-democratica? (aici)

Articolul a fost publicat de mine si in Curs de Guvernare pe data de 21.1.2011.

Intr-un articol anterior  am discutat despre fenomenul revolutionar in general si am trecut in revista o lucrare de fond a istoricului Crane Brinton, Anatomia Revoluţiei (Vezi, aici si aici). Astazi voi incerca sa discut despre trei fenomene care pot fi asezate la antipodul fenomenului revolutionar. Daca interventionismul si contrarevolutia sunt fenomene destul de usor de definit si studiat, cel de al treilea fenomen este mult mai complicat. Al treilea fenomen, care nu si-a gasit locul in titlul articolului, este deturnarea actului revolutionar in altceva decat ceea ce s-a asteptat. Aici problematica este mult mai complicata ca sa ajungem la concluzii cu un nivel oarecare de obiectivitate.

O scurta definitie a intervenţionismului ne descrie acest fenomen, cu sau fara sustinere doctrinara certa, ca o  interventie a unui stat sau a mai multor state in politica interna a altui stat. In cazul unei revolte sau revolutii aceasta interventie poate fi politica, financiara sau uneori chiar militara. Interventionismul poate fi agresiv sau pasnic. Interventionismul “pasnic” se bazeaza pe sanctiuni diplomatice, economice, embargo, boicoturi felurite, restrictionari comerciale sau financiare si in unele cazuri sechestrarea unor bunuri ale statului boicotat in afara granitelor lui.   Interventia agresiva este deobste militara. Aici putem constata trei feluri de interventionism: (a) sub egida sau mandat international (de obicei ONU-Consiliu de Securitate); (b) unilateral declarat (făţiş), exemplu – al doilea razboi din  Irak; (c) unilateral secret (de obicei, subversiv), exemplu – state care sustin operatii de terorism sau gherila pe teritoriul altor state – Iran (Hizbullah);  SUA (Contras-Nicaragua, Condor-Chile); NATO (Gladio); Rusia Sovietica sau post Sovietica (Caucaz sau Orientul Mijlociu).

Mai simplu este definit fenomenul contrarevolutionar. Contrarevolutia defineste miscarea care încearcă să restaureze starea politică de fapt sau principiile sociale, economice si politice care fuseseră valabile în perioada pre-revolutionară. Toate revolutiile moderne au fost insotite de acest fenomen. Revolutia Franceza  din 1789-1799 a cunoscut Rebeliunea din Vendée ca fenomen contrarevolutionar. Revoluţia rusă din 1917-1918 (februarie si octombrie)  a cunoscut de fapt doua fenomene clare de contrarevolutie, primul de deturnare bolsevica si al doilea prin incercarea de restaurare prin Mişcarea Albă,  care reprezenta de fapt un amalgam format din monarhişti, conservatori, liberali şi social-democrati. La fel ca aceasta revolutie, Revolutia Romana din ‘89  a cunoscut o etapa contrarevolutionara, care s-a terminat rapid printr-o deturnare a revolutiei in ziua de 24 Decembrie.

Astazi asistam la acest fenomen (interventionist, contrarevolutionar si de deturnare)  in Orientul Mijlociu si Nord Africa. Deoarece lucrurile se afla in plina desfasurare, sunt greu de identificat aceste experiente si sa le clasific serios. Cantitatile de informatii si dezinformatii care curg din aceasta regiune sunt enorme. Clar este ca in Libia, regimul lui Gaddafi se sprijina pe mercenari angajati din Africa Subecuatoriala (aici), la fel de clar este ca Iranul sustine elemente islamiste printre rasculati pentru a asigura o islamizare a miscarii revolutionare si implicit o deturnare a revolutiei (aici).

1. Sunt mari sanse ca unele dintre revolutiile din Lumea Araba sa fie deturnate si sa avem de a face cu democratii islamiste, de genul Iranului. (vezi aici)
2. Romania se afla inca o data la momentul Nicopole. Deci intr-un fel sau altul istoria se repeta. Altfel, dar se repeta. Inca o data, Occidentul European va avea de suferit daca nu isi va apara interesele. Contrar perceptiei pe care am citit-o astazi pe baza unor analize bulgare, cred ca aderarea Bulgariei si Romaniei la spatiul Schengen este mai mult decat necesara Europei decat Romaniei. Aceasta linie in fata unei emigratii masive din Orientul Mijlociu, impreuna cu eforturile sustinute ale Greciei si subminate de Turcia de a opri aceasta emigratie, sunt mai mult decat necesare.
3. Pozitia Turciei in revoltele din OM si Magreb si politica  neo-otomana a guvernului islamist al lui Erdogan pun sub intrebare fezabilitatea unei aderari  a Turciei la Comunitatea Europena.
4. Mai mult ca oricand, Europa trebuie sa-si defineasca o pozitie unitara in fata pericolelor posibile, unele probabile.
5. Vom asista probabil la doua razboaie civile sangeroase, primul in plina dezlantuire in Libia (cel putin 6000 de morti pana acum) al doilea probabil in perioada urmatoare in Yemen.
6. Marii castigatori ai acestor revolte nu vor fi masele de revoltati, ci statele care implementeaza o politica agresiva de stabilire a noilor hegemoni in Orientul Mijlociu si Magreb. Iranul si Turcia.
7. Marii perdanti ai acestor noi miscari revolutionare sunt Statele Unite, care s-au dovedit un aliat subred, Europa care pur si simplu nu stie cum sa procedeze (vezi divergentele UE – Marea Britanie),  Egiptul (ca “fosta” putere in aceasta regiune),  Israelul care va trebui sa-si reevalueze unele strategii politice si militare, Arabia Saudita si Emiratele din Golf.

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta  fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Bibliofil, este  despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus  trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale.   In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

Globalizarea descrie un proces multicauzal, care este rezultatul evenimentelor dintr-o parte a globului, cu repercusiuni ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului. Din punct de vedere economic si social, aspectul numit “globalizare economica” se refera la (1) fluxuri de bunuri/servicii; (2) fluxuri de persoane (migraţia); (3) fluxuri de capital si (4) fluxuri tehnologice.

FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.” Banca Mondială defineşte globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.

Globalitatea este de fapt sfârşitul etapei de globalizare – O stare ipotetică în care procesul de globalizare este complet sau aproape complet, majoritatea barierelor au fost desfiintate şi “o nouă realitate globală” este în curs de dezvoltare.

Termenul a fost folosit în 1998 de către autorul şi economistul Daniel Yergin într-un articol din Newsweek, care a descris starea finala a procesului de globalizare. Termenul a fost detaliat în cartea sa “Puntea de Comanda: Bătălia pentru economia mondială” (Commanding Heights: The Battle for the World Economy). Deşi Yergin a fost creditat ca cel care a inventat aceast cuvânt, termenul este de fapt mult mai vechi. Raposatul William Safire a gasit etimologia cuvantului şi o identifică printr-o serie de citate de prin anul 1942, când a fost folosit ca sinonim pentru a descrie un “nivel mondial.” Utilizarea curentă a termenului “globalitate” se aplică la afaceri si este descrierea unei stări a competitivitatii in comertul mondial.

Globalitatea implica trei fenomene diferite: (1) O schimbare structurală importantă în fluxul comertului international, bazata pe factori comerciali (companii) din fiecare parte a lumii, care concureaza cu alti factori comerciali (companii) intr-o competitie totala, care include: furnizori, parteneri, capital, proprietate intelectuală, materii prime, sisteme de distribuţie, capacităţi de producţie şi cel mai important lucru – abilitatea sau talentul de implementare. În aceasta arena “free-for-all”, fluxul de produse şi fluxul de servicii au mai multe locaţii pentru multe destinatii. (2) Defalcarea ierarhiior traditionale (putere şi influenţă comerciala) si schimbarea centrelor tradiţionale de influenţă (Statele Unite, Europa, Japonia), cu noi centre apartinand economiilor emergente (RDEs), care “cuceresc” poziţii de conducere la nivelul comertului mondial (China, India, Brazilia). (3) Apariţia de noi afaceri şi practici de guvernare potrivite pentru un mediu de afaceri cu adevărat global şi descentralizat, pentru a concura cu succes într-o lume care atinge gradul de globalitate. Practicile de guvernare includ deplasarea autonomiei şi posibilitatea de luare a deciziilor la nivel local; redistribuirea facilitatilor de productie sau de comert in regiunile emergente şi extinderea rapida pe noi pieţe pentru a se adapta rapid la amploarea creşterii comertului si a dezvoltarii potentialilor concurenti.



P.S. Va propun sa vizionati un film produs de televiziunea publica Americana, bazat pe cartea lui Daniel Yergin pe care am mentionat-o mai sus. Aveti aici linkul necesar pentru promo sau linkul pentru filmul complet.


Surse si bibliografie: Politeia 08/05/2010