Politeía Doctrinară

A fost odată o firmă de iaurt de băut. Ca majoritatea întreprinderilor ale căror afaceri merg bine, ea vroia să facă şi mai bine. Deci şi-a întrebat clienţii cum putea, după părerea lor, să-şi îmbunătăţească şi mai mult produsele. Clienţii au răspuns cu sinceritate şi întreprinderea şi-a schimbat reţeta. Însă vânzările nu s-au schimbat. De ce?

Într-o zi, liderii săi au decis să încerce o experienţă inedită. Ei şi-au întrebat clienţii de ce le cumpără produsul. Cu alte cuvinte, care erau, pentru ei, avantajele iaurtului de băut? S-a dovedit că majoritatea oamenilor care cumpărau aceste iaurturi de băut se pregăteau pentru călătorii lungi cu maşina. Şi deci căutau un aliment care să nu facă firimituri şi să ţină mult timp.

Desigur, întreprinderea a înţeles imediat ce trebuia să îmbunătăţească. Nu gustul, ci tot ceea ce contribuia la utilitatea şi confortul consumului de iaurt de băut în maşină. Ceea ce consumatorii doreau mai ales era soluţia la o problemă, şi nu un produs.

The New Yorker a publicat recent un interviu cu unul dintre cei mai cunoscuţi guru de întreprinderi din lume. Clayton Christensen a studiat motivele pentru care unele mari companii înfloritoare şi dominante în sectorul lor ajung să piardă pieţe întregi în favoarea unui nou concurent. Clayton Christensen a demonstrat că aceste produse noi care le înlocuiesc pe cele ale giganţilor sectorului nu sunt mai bune, ci din contră  aproape întotdeauna de calitate inferioară. Cum este posibil aşa ceva?

Deşi politica este o lume diferită, se produce aici acelaşi fenomen. Cu zece ani în urmă, Europa era aproape în întregime dominată de guverne social-democrate. Printre care cele ale lui Tony, Gerhard şi Göran [Blair în Marea Britanie, Schröder în Germania şi Persson în Suedia]. Apoi, a avut loc un eveniment. Un nou actor a intrat pe piaţă.

Săptămâna trecută, partidul conservator norvegian Høyre a schimbat adresa site-ului său web în "Partidul Muncii". Un nume prea apropiat de "Partidul Muncitorilor" al social-democraţilor norvegieni. Erna Solberg, liderul partidului, a început să repete că, pentru ea, oamenii treceau "înaintea miliardelor", în timp ce steaua în ascensiune a partidului, Torbjørn Røe Isaksen, afirma că Høyre nu mai vroia să deregleze piaţa muncii şi că mişcarea sa nu avea nimic împotriva sindicatelor.

Partidul doreşte astfel să lupte împotriva imaginii care îi este asociată, de club de interese, fără inimă şi de partea bogaţilor. Desigur, această strategie este direct inspirată de primul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt. Aşa vasăzică, vreţi să semănaţi cu Suedia?, întreabă social-democraţii norvegieni, care amintesc că, după şase ani sub conducerea noului partid conservator al lui Fredrik Reinfeldt, Suedia afişează o rată a şomajului de 8%.

Şi totuşi, Fredrik Reinfeldt şi noua sa Alianţă de centru-dreapta au un succes incontestabil la export. De la David Cameron, în Marea Britanie, la Angela Merkel, în Germania, acum destinele Europei sunt prezidate de o dreaptă "soft" şi modernizată. David Cameron vorbeşte despre conservatorism progresist. Termenul pare la fel de contradictoriu ca "rachetă de menţinere a păcii" sau "curăţătorie chimică ecologică", dar David Cameron este cel aflat la putere. Şi ar putea fi luat drept fratele ascuns al lui Fredrik Reinfeldt, format ca şi el la marile şcoli private.

În acelaşi timp, cea mai puternică femeie din Europa, Angela Merkel, stă pe o podişcă deasupra unui puhoi de pragmatism şi de poziţii centriste insipide. Social-democraţii germani strâmbă deja din nas: dacă Angela Merkel face compromisuri cu socialistul François Hollande, cum vor putea ei vota împotriva acestei propuneri? De altfel, pactul de creştere era ideea lor.

Nu, nu este uşor de a da replica noii drepte "soft". Aceasta maimuţăreşte politica celorlalţi, le fură sloganurile şi guvernează la fel de prost, dacă nu şi mai prost. Şi totuşi câştigă alegerile. De ce votăm pentru o copie când putem avea originalul? O întrebare retorică pe care o pun social-democraţii în toată Europa, în speranţa de a face alegătorii să înţeleagă cât de absurdă este situaţia.

Dar poate că funcţionează întocmai pentru că sunt copii. Atunci când întreprinderile predominante sunt izgonite de pe o piaţă de către concurenţă, aproape întotdeauna produsele înlocuitoare sunt de calitate mai proastă. De calitate mai proastă, dar mai inovatoare.

În timpul campaniei din 2006, social-democraţii suedezi propuneau o rambursare mai bună a cheltuielilor dentare. În 2010, ei propuneau o reducere a impozitelor pentru pensionari. Şi au pierdut. În loc de a acorda prioritate îmbunătăţirii unui sistem pe care l-au stabilit ei-înşişi, social-democraţii europeni ar trebui poate să se întrebe care este problema pe care oamenii o doresc rezolvată. Întrucât, pe undeva, asta s-a pierdut din vedere în anii de graţie petrecuţi sub conducerea lui Tony, şi Gerhard şi Göran.

Articol publicat de Katrine Kielos in ziarul Aftonbladet; Vezi si The New Yorker.

Nota. Pentru cititorul neavizat, trebuie sa declar faptul ca sunt un anti marxist convins, consider comunismul si fascismul crime impotriva societatii umane si in sfarsit consider utopiile socialismului european un rateu la fel de mare ca si cele ale capitalismului fiduciar. Cripto-comunismul, numit la noi socialism, il dispretuiesc profund si il acuz de saracirea tarii si a populatiei ei.  Cred ca “Purtatorul de vorbe” al PSD, dl Dan Sova, ne-a dovedit din plin tendintele fascistoide ale acestui jalnic cripto-comunism. Am fost si voi ramane un conservator, care considera ca libertatea individuala este valoarea cea mai de seama a fiintei umane sustinuta de dreptul natural (lex naturalis) si egalitatea de şanse. Sustin cu convingere faptul ca societatea, prin entitatile ei statale sau internationale, trebuie sa-i pedepseasca pe criminalii care actioneaza impotriva intereselor ei.


Am citit cu oarecare stupoare ca martea trecuta ( 6 martie, a.c) ca “Fratii lui Lehman” (Lehman Brothers) si-au reluat activitatile in SUA. Deci, conform Reuters, după 1.268 de zile, Lehman Brothers va începe să-ai ramburseze datoriile către creditori incepand cu 17 aprilie 2012. In momentul producerii falimentului, cel mai mare din istoria SUA şi care a zguduit din temelii sistemul financiar mondial, Lehman Brothers avea active in valoare de 639 de miliarde de dolari. După 1268 de zile, încheierea procedurii de faliment permite Lehman Brothers să distribuie circa 65 de miliarde de dolari creditorilor, care au depus cereri pentru peste 300 de miliarde de dolari. Planul Lehman de rambursare a datoriilor a fost aprobat în decembrie 2011 de un tribunal american pentru falimente.

Din nefericire, inca o data, democratia liberala s-a dovedit ineficienta in fata pradatorilor financiari. Reintrarea pe piata a acestui “monstru financiar” ma face sa cred ca din nefericire, incredibil dar adevarat, nimeni n-a fost pedepsit ori condamnat pentru efectele acestei gestionari catastrofale, a acestei rupturi de proportii.

Intr-un stat de drept adevarat, un inginer, un arhitect, un militar, un cercetator, un lucrator oarecare daca ar fi comis asemenea greseli profesionale ar fi fost fara doar si poate acuzat in fata unui tribunal. Escrocilor planetari nu li s-a intamplat insa nimic. Ba mai mult: o data stabilizate bancile private, directorii acestora au reinceput speculatiile cu bani publici, continuand sa dicteze regula jocului ca si pana acum (fiindca pretul de piata al banilor si cursurile valutare sunt determinate prin schimburile interbancare, stabilite desigur cu concursul bancilor centrale) si acordand imprumuturi cu dobanzi mult mai mari (si riscuri cvasi-nule) decat cele acordate lor de bancile centrale. Astfel, pe traseul dintre creditor si debitor, bancile aduna sume frumusele, care le permit sa ramburseze fondurile publice si, simultan, sa fabrice din nou dividendele si primele-gigant pentru satisfacerea conducatorilor si brokerilor lor. Daca asta se numeste capitalism, atunci eu nu pot sustine o astfel de oranduire.


Din nefericire, democratiile occidentale au pierdut pariurile cu capitalismul fiduciar, lasat fara supravegherea legala eficienta si au adus la suprafata ideea “corporatismului de stat” pe care il intalnim astazi in economiile BRIC (Brazil, Rusia, India si China) si care ar putea fi salvarea societatii din calea unor crize pe care o simtim cu totii. Tuturor celor care gandesc in acest fel vreau sa le amintesc cateva fapte:

1. “Corporatismul de stat” este un fenomen fascist sau comunist. Contrar opiniilor consacrate, fascismul italian si cel german, se regasesc in stanga doctrinara. “Manifestul Fascist” (Il manifesto dei fasci di combattimento) a fost conceput si publicat de liderul sindical Alceste De Ambris si de Filippo Tommaso Marinetti, devenit mai tarziu si ideologul miscarii fasciste. Mult mai tarziu (in 1932), va publica Benitto Mussolini eseul numit  “Dottrina”, care va atenua tendintele de stanga initiale, promovate de sindicalistul Alceste De Ambris.
2. Din punct de vedere economic, fascismul promoveaza “corporatismul de stat”. Economie, in care statul este mediatorul suprem intre toti componentii sociali, care fac parte din economia unui stat. Doctrina a fost formulata de sociologul, filozoful si economistul austriac Othmar Spann si preluata de Benito Mussolini si introdusa ca doctrina socio – economica a fascismului italian. Othmar Spann, un profesor vienez extrem de carismatic, (aminteste foarte mult de Nae Ionescu) conservator nationalist, anti-liberal si profund anti-socialist, reuseste sa se certe cu toata lumea si este “internat” de nazisti intr-un lagar de re-educare. Este eliberat dupa o perioada scurta la insistentele invataceilor fascisti din Italia si Spania.
3. Ramasitele fascismului economic au supravietuit mult mai eficient comunismului pseudo-marxist. De fapt avem astazi doua exemple clare ale “corporatismul de stat” printre marile puteri ale lumii. Primul exemplu este Federatia Rusa, care a mostenit si unele aspecte politice ale fascismului, dar a mostenit in totalitate “corporatismul de stat”, prin care statul (sa zicem Putin, la ora actuala)  hotaraste care este jocul si care sunt regulile lui.
4. Implementare poate putin mai diferita, dar la fel de asemanatoare ideilor lui Othmar Spann, o regasim in China moderna, care promoveaza un capitalism de stat sub acoperirea traditionala a unui partid numit comunist. Personal sunt convins ca Deng Xiaoping, fondatorul “socialismului cu caracteristice chinezeşti” şi a reformei economice din China, cunoscută ca “economia de piaţa socialistă”, a fost profund influentat de Othmar Spann, care a formulat teoretic si ideologic exact ceea ce se intampla astazi in China.

Mai mult decat clar (pentru mine) ca liderii europeni incearca astazi dupa aproape 4 ani de la inceputul acestei crize sa creeze  o “Noua Înţelegere” in sistemul Uniunii Europene. Unii au inteles, altii sunt inca la stadiul “orbul gainilor”. Ca este bine sau rau, asta o vom putea vedea in cateva luni. Daca tot vorbim de o “Noua Înţelegere”, cred ca trebuie sa rememoram (sau sa cunoastem) urmatoarele:

Franklin Delano Roosevelt ( FDR)  a incercat sa iasa din criza (1929 –1933/4) cu ajutorul  unui nou contract social, unul din cele mai importante din istoria moderna a societatii umane. Atacat din toate partile, de la extrema stanga comunista si pana la fascistii americani, inclusiv de socialisti si de ultra-conservatori, este pana in zilele noastre un exemplu de intelegere sociala care a “altoit capitalismul”, finalizand pentru aproape jumatate de secol asa zisul laissez-faire si metamorfozand capitalismul intr-un sistem economic si social regularizat si acceptat de toti actorii economici si sociali.

Cand vorbim de “Noua Înţelegere”  in contextul creat de FDR vorbim de fapt de doua perioade – “First New Deal” (1933) si “Second New Deal” (1934–36). Trebuie mentionat ca legislatia si institutiile create atunci au rezistat pana la sfarsitul anilor ’80 si de facto institutiile create de FDR atunci – Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC), Federal Crop Insurance Corporation (FCIC), Federal Housing Administration (FHA), Social Security System si Securities and Exchange Commission (SEC) exista pana in zilele noastre. Din nefericire, amendamentele aduse in regulamentul acestor institutii au creat conditiile crizei economice in care ne zbatem toti in zilele noastre.

“Prima Înţelegere” din 1933 s-a ocupat cu restructurarea sistemului financiar-bancar, infrastructura si transporturile, precum si agricultura si productia alimentara.

“A Doua Înţelegere”, intre anii 1934–36, a reglementat activitatile sindicale, contractele de munca colective, protectia sociala si a pus bazele legislatiei legate de activitatea IMM-urilor, care au devenit coloana vertebrala a economiei Statelor Unite. Paralel cu aceste masuri, FDR a anulat cateva legi anti-monopoliste pentru a relansa industria grea, a micsorat sensibil (13-15%) numarul salariatilor administratiei federale (bugetari)  si a micsorat pensiile veteranilor cu 40%. Intr-un cuvant FDR le-a cumparat cetatenilor undite in loc sa imparta peste!

Ultimul deceniu Euro-Atlantic si in mare parte mondial a inregistrat o noua maladie a democratiei, caracterizata prin producerea unor anticorpi care o distrug; putem caracteriza aceasta maladie ca pe una imunitara. Democratia a nascut un monstru – populismul democratic. Acest “populism democratic” este reprezentat in lumea occidentala aproape in toate guvernarile actuale. Dupa pacificarea Europei si crearea unei bunastari sociale bazate pe principii sanatoase, nesaţul de mai mult sau mai bine a generat promisiuni politice irealizabile sau realizabile prin rezultatele pe care le vedem si simţim astazi. Nevoia unei Noi  Înţelegeri este inevitabla. Mai bine prin consens decat fortati de masele dezlantuite haotic.