Politeía Doctrinară

Privind la ceea ce se intampla pe ambele maluri ale Atlanticului nu poti sa nu te intrebi – “ce naiba s-a intamplat cu societatea occidentala?” Raspunsul nu poate fi decat  o deficienta majora in felul in care sunt observate evenimentele, intelese problemele, gandite si implementate solutiile.

Adevarat, lumea occidentala a trecut printr-o lunga perioada de prosperitate care a diminuat calitatile milenare de supravietuire individuala si sociala. Majoritatea membrilor societatii occidentale s-au despartit de grijile cotidiene si au adoptat comportamente pe care le-am fi numit cu un secol in urma ca “plezirisme”; astazi le numim “consumerisme”. Progresul pentru societatea occidentala s-a transformat instinctiv sau deliberat in tendinta de a consuma chiar daca nu trebuie, nu poti sau nu ai cum sa platesti ceea ce consumi.

Habitus-ul social a fost alterat si s-a transformat dintr-o calitate de exceptie care a generat o ordine sociala bazata pe valori comune intr-un habitus de obiceiuri fara nici o alta esenta in afara dorintei de a avea cat mai mult pentru cat mai putin efort posibil.

Habitus este un concept complex, care poate fi înţeles ca o structură a minţii caracterizată de un set de elemente şi trăsături dobândite într-o comunitate: relatii, sensibilitaţi, dispoziţii şi preferinte [1].  În existenţa concretă şi cotidiană, elementele particulare care formeaza habitus-ul sunt rezultatul rectificării structurii sociale la nivelul subiectivităţii individuale. Un anumit comportament sau o anumită credinţă devine parte a structurii unei societăţi când scopul original al acelui comportament sau al acelei credinţe nu mai poate fi reamintit (nu mai exista în memoria indivizilor respectivei societaţi) şi devine socializat în respectiva cultura.

Rolul socializării primare (copilărie, adolescenţă) şi secundare (vârsta adultă) este foarte important în structurarea habitus-ului: prin mijlocirea acestor achiziţii comune de capital social, comportamentele, gusturile şi „stilurile de viaţă” ale indivizilor  [2].  Televiziunea a limitat inflenta  cartii, “discutiile virtuale” prin relelele de socializare elimina (sau submineaza) treptat  dialogul viu intre cunoscuti, prieteni sau familie.

O lume fara lideri proeminenti actioneaza ca o “turma”. Irving Janis (1918 –1990), fost profesor de psihologie la Univesitatea Yale, a fost numit in al doilea razboi mondial de armata americana sa studieze moralul soldatilor americani si  felul in care deciziile comandantilor le influenteaza acest moral. Dupa sfarsitul razboiului, pe baza studiilor efectuate,  Janis a formulat una dintre cele mai interesante teorii ale veacului trecut (XX),  “teoria gandirii colective” (Groupthink). Janis analizeaza toate esecurile politice americane de la Pearl Harbor (1941) si pana la razboiul  din Vietnam  (1964-67). Personal cred ca si comunismul a fost lichidat de unele influente ale acestui mod de gandire.

Gândirea de grup (de turma) este  un mod de a gândi al oamenilor angajati intr-un proiect, care printr-o coeziune de grup se străduiesc sa ajunga la un consens de unanimitate  (sau majoritate covarsitoare), dar fara a aprecia realist cursuri alternative de acţiune. Problemele acestui mod de a gândi si acţiona:

Gândirea de grup (de turma) de genul prezentat, care poate avea simptomele enumerate mai sus, apartine, indubitabil, unui proces decizional defectuos. Actiunile grupului partizan vor impune de facto urmatoarele greseli:

Exact asta s-a intamplat in realitatea pe care o traim. Noi insine ne-am “scurtcircuitat”. Liderii deficitari isi impun hotararile bazate pe criterii care nu au nici o legatura cu eficienta solutiilor. Ei slujesc interese complet diferite decat cele necesare, nu pentru ca o doresc ci pentru ca nu au incotro. Intr-o lume in care habitus-ul social a fost alterat, ei nu pot fi apreciati pentru hotarari grele, care temporar diminueaza “plezirismul” aparent. Ne-am lipsit de “avocatul diavolului” si fara el o societate nu poate rezolva pertinent problemele in care se zbate.

Biliografie si citate traduse:

Janis, Irving L. Victims of Groupthink. Boston. Houghton Mifflin Company, 1972,
David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997
Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004
[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.
[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta  fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Theophyle books (vezi mai jos linkul), este  despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus  trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale.   In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

La baza articolului sta un om si o carte care a fost scrisa la sfarsitul anilor ’30 in secolul trecut. Omul se numeste Crane Brinton (1898-1968) si a fost un erudit istoric al Frantei, pentru mine este important mai mult ca istoric al ideilor. Cartea se numeste “Anatomia Revolutiei” (The Anatomy of Revolution) si este una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. Intr-un fel sau altul Crane Brinton a influentat profund politica americana in cea de a doua parte a secolului XX. A fost adoptat ca mentor intelectual si in dreapta si in stanga politicii americane. In “Anatomia Revolutiei” Brinton enumera trei cauze prezente in orice revolutie, mentionand ca aceste cauze sunt intregite de altele de natura locala, culturala sau  religioasa.  (1) intotdeauna cauza economica primeaza; (2) elitele intelectuale se indeparteaza de cele politice. (3) elitele politice incearca prin orice mijloace sa-si pastreze privilegiile obtinute, de obicei distorsionand legea sau adaptand-o la necesitatile lor.

Crane Brinton analizeaza revolutia impartind-o in trei etape. Prima etapa de coagulare si de creare a fortelor revolutionare; o a doua etapa de confruntare. Dupa primele reusite ale revolutiei aproape intotdeauna are loc o confruntare intre radicali si moderati;  in sfarsit, etapa finala de asezare,  cand societatea incearca sa se intoarca la  normalitate. Chipul statului dupa terminarea procesului revolutionar este functie de cei care au castigat majoritatea populara. Statul post revolutionar poate deveni o Franta, o America, tarile fostului bloc comunist (fiecare cu caracteristicile ei nationale) sau Uniunea Sovietica, China, Cuba sau Iran.

Interesant de mentionat felul cum caracterizeaza Brinton masele revolutionare – pentru asta este interesant de urmarit evenimentele din Libia sau sa ne amintim de evenimentele din ’89 si sa vedem cat de mult a gresit sau a avut dreptate .

Brinton considera ca revolutionarii sunt de sapte feluri: (1) membri elitelor statului pre-revolutionar, nemultumiti din motive proprii de puterea din care au facut parte; (2) oportunisti, care isi promoveaza interesele proprii numai cand vad posibilitatea unei reusite (band-wagon); (3) non-conformisti, care nu puteau sa convietuiasca in atmosfera; (4) teroristi si criminali, oameni sangerosi, care doresc puterea in mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi ai caror unelte credincioase vor deveni; (5) oamenii practici si capabili, care s-au vazut nedreptatiti intr-o societate profund protectionista si antimeritocrata; (6) idealisti, oameni care chiar cred in instaurarea unei societati mai bune si mai drepte.

In cazul de fata, deoarece Brinton ii defineste pe Robespierre si Lenin ca oamenii de acest gen, inacceptabil dupa parerea mea. In sfarsit, (7) oratorii populisti, cu un discurs demagogic, dar mobilizator, care de fapt genereaza o mare parte din masa de manevra si care vor fi soldatii acestei revolutii, o parte si victimele ei.

Crane Brinton a vazut in masele populare care se alatura procesului revolutionar un element, care asigura masa critica necesara presiunii ce poate darama regimul. Sunt de acord intr-o oarecare masura; sunt la fel de acord ca violenta regimului in pericol este de obicei mult prea tardiva si ineficienta pentru a genera o contra pondere in fata revolutionarilor, in cazurile cand regimurile represive au folosit o forta mult mai violenta decat a revolutionarilor – revolutia a fost infranta, vezi revolutiile din 1848, Comuna din Paris sau din Rusia anului 1905. Important de urmarit ceea ce se va intampla in Iran, acolo cred eu represiunea a reusit momentan sa innabuseasca curentul revolutionar.

Intr-un articol urmator voi incerca sa analizez si interventionsmul strain despre care si omul si cartea recenzata pe blogul Bibliofil nu s-au referit suficient.

 Articolul a fost publicat in saptamanalul polonez “"Polityka”. “Polityka” (Politica) a fost lansat în 1957 ca cel mai mare săptămânal socio-politic din Polonia, favoritul intelectualilor polonezi, aparţine jurnaliştilor săi. Caracterul social-politic al "Politicii" este palpabil dar magazinul nu are subiecte tabu. Paşapoartele Polityka, premiu fondat de redacţie şi decernat în toate domeniile– de la literatură la balet – constitue pentru artişti un prim pas spre celebritate. De mai mulţi ani, titlul a adoptat formatul unui newsmagazine abandonând, spre regretul lectorilor săi, versiunea austeră alb-negru stil Die Zeit din care se inspirase la debuturile sale. Autorul articolului este Adam Krzemiński, un germanist polonez considerat ca fiind unul dintre cei mai buni experţi ai relaţiilor germano-poloneze. Colaborează din 1973 cu săptămânalul polonez Polityka şi scrie pentru mai multe publicaţii din Germania, cum ar fi Die Zeit, Der Spiegel sau Frankfurter Allgemeine Zeitung. Este autorul mai multor cărţi, printre care Lekcje dialogu ("Lecţii de dialog", nu a fost tradusă în limba română), publicată în 2010, în limbile poloneză şi germană.


Indignaţii nu reuşesc să ofere o imagine exactă a noii economii, a societăţii noi, sau a Omului nou, cele presupuse să înlocuiască "vechiul sistem". Toate terapiile propuse par parţiale, niciuna nu inspiră destulă încredere pentru ca oamenii să o adopte cu toată încrederea.

După 1917, Rusia şi-a găsit formula magică: să-şi pună toată puterea în mâinile comisarilor politici şi a partidului unic, să naţionalizeze tot ce putea. În 1932, în Statele Unite ale Americii, s-a preferat "New Deal"-ul: mai multă intervenţie din partea statului şi contracte publice pentru a relansa economia. În 1933, Germania a aplicat o logică similară, cu obiectivul războiului în plus: a lua înapoi de la duşmani şi a redistribui propriului popor, cu industria armamentului la baza economiei şi cuceririle care rentabilizează costurile. Un Reich, o Naţiune, un Şef suprem...

Nici după 1945 nu a fost greu de a găsi noi lozinci. În Est, cuvintele de ordine erau: naţionalizarea, o industrie grea, o planificare economică centralizată, individul nu este nimic, partidul este totul. În Occident, se auzea: profită de ajutoare, creează comunităţi cu foştii tăi duşmani, pune în aplicare o economie de piaţă socială, ocroteşte pluralismul şi piaţa liberă, dar controlează-le totuşi, nu ezita să taxezi pentru a finanţa prestaţiile sociale care vor asigura stabilitatea socială.

Acest model de gândire şi-a dovedit eficacitatea în Europa şi a garantat prosperitatea şi libertăţile individuale de care profită toate ideologiile urmaşe ale tradiţiei secolului al XIX-lea: liberalism, conservatism, socialism. În anii 1970, statul bunăstării, sub forma social-democrată sau creştin-democrată, era modelul absolut pentru locuitorii ţărilor "socialismului real" (realpolitik).

Retorică religioasă

Astăzi, acest model nu-şi mai are locul. Economia este bazată pe încrederea în propriile sale reguli, pe faptul că valoarea unei mărfi poate fi, datorită banilor, tradusă în valoarea unei alte mărfi. Înainte de criză, principalii actori ai pieţelor financiare se bazau pe tehnologiile de vârf, presupuse să reducă la minimum riscul de prăbuşire. Şi totuşi atunci când aceasta s-a produs, ei i-au citat pe stoicieni, spunând că viitorul este imprevizibil, şi au chemat guvernele în ajutor.

Iar cetăţenilor revoltaţi nu le-a mai rămas decât să caute în retorica religioasă, dând vina pe lăcomie şi avariţie – unul dintre păcatele capitale în creştinism – şi cerând în gura mare pocăinţă. Nu mai există nicio cale de întoarcere la modelele dovedite ale trecutului. Şi nici vreun răspuns simplu. Ideologiile clasice şi-au pierdut puterea lor de convingere.

Desigur, se poate apăra întotdeauna teza că apariţia acestei ere post-ideologice nu este decât o manifestare a aşa-zisei ideologii neoliberale dominante, care ar fi estompat în mod deliberat diferenţele dintre stânga şi dreapta, dintre socialism şi conservatism, pentru a-şi aşeza mai bine propria hegemonie.Trebuie totuşi să admitem sentimentul larg răspândit astăzi, şi anume că nu ideologiile învârtesc astăzi roata Istoriei, ci factori foarte diferiţi, şi anume cei legaţi de pieţe.
Partidele tradiţionale sunt sleite

Ideologiile tradiţionale s-au construit în certitudinea Iluminismului, şi anume că lumea este o materie maleabilă şi pe care Omul o poate plămădi după voia şi raţiunea sa. Şi totuşi, pentru ca oamenii să adere la un proiect, acesta trebuie priponit cu o poveste care să fascineze, un basm cvasi-biblic de izgonire din Paradis şi de intrarea în Pământul Promis. Pentru conservatori, ar fi revenirea la vârsta de aur.



Pentru marxişti, societatea fără clase. Pentru un naţionalist, un stat naţional solidar. Pentru un liberal, o împărăţie a libertăţii. Intelectualii, producătorii tradiţionali ai ideologiei, nu cred în existenţa unei pârghii puternice capabile să ridice fundamentele lumii. Şi totuşi nu a venit încă sfârşitul. Sfârşitul ideologiei nu este, evident, sfârşitul politicii.

Aceasta îşi continuă calea, dar oarecum istovită. Partidele ideologice tradiţionale, cum ar fi creştin-democraţii, social-democraţii, liberalii sau conservatorii sunt sleiţi. Eroziunea ideologiei fragilizează aderarea politică. Acceptarea însăşi a sistemului de partide lipseşte crunt într-un context în care partidele politice cu greu îşi pot dovedi diferenţele şi în care orice diferend pare a fi înscenat artificial, pentru a alimenta narcisismul principalilor actori.

Câştigătorul este prin urmare tipul politicianului populist furibund, fără niciun proiect, fără nicio viziune. El ştie de altfel foarte bine că nu acestea contează pentru alegătorii lui. În vechile mişcări ideologice, mânia era concentrată, ranchiunele puteau cu uşurinţă da naştere unui etos colectiv. Populismul actual nu este decât o cale de defulare a frustrărilor şi tensiunilor. Din el izvorăsc revolte şi distrugere, dar nimic mai mult. Nu va izvodi vreun nou Lenin, Stalin sau Hitler.

Dacă ne referim la toate catastrofele făurite în epoca ideologică a secolului XX, desigur nu suntem în cea mai proastă situaţie. Dar nici în cea mai bună, întrucât criza ideologică este însoţită de o criză fundamentală a încrederii în politică. Schimbările de personal par aleatorii. Cert, jocul politic nu conduce tiranii în fruntea ţării, dar nici nu generează mari oameni de stat.

Tradus din poloneza: Lucyna Haaso-Bastin

Articolul nu este nici teologic si nici apologetic. Cele de mai jos nu sunt adresate numai religiosilor, ci si ateilor. Articolul nu vine creeze argumente pentru sau contra in vesnica disputa dintre cei care cred sau cei care nu cred.

In putine cuvinte vreau sa povestesc despre o criza economica, sociala, politica, dar in primul rand morala. Criza a avut loc intr-un teritoriu mai mic decat un judet romanesc al zilelor noastre, unde s-au intalnit trei tipuri de societati complet diferite, care fiecare isi traia viata de sute de ani conform traditiilor lor ancestrale. Asta se intampla acum 2000 si ceva de ani, in Iudea istorica, inca inainte de a fi numita Palestina. Un popor mic, care isi traia viata inchinandu-se unui Dumnezeu fara chip si fara a avea dreptul pana si a-i rosti numele, intalnea maretia imperiala a Romei, asa cum intalnise doua secole inainte cultura rafinata a Elenilor, care isi construisera orasele pe acele meleaguri de pe timpul lui Alexandru Macedonianul.

Elitele, ca elitele de pretutindeni, si-au adoptat stilul de viata al celor puternici, poporul a continuat sa pastreze datina platind cu supunere zeciuiala la templul din Ierualim si o alta zeciuiala domnului pamantean, asa cum o facusera si parintii lor dintotdeauna. “Cota unica” asigura o egalitate acceptata de generatii. Cei oropsiti de soarta sau fara noroc – vaduva si orfanul, erau ajutati de cei care traiau in aceasi comunitate, fiecare dupa cum putea.

Ca de obicei, lacomia isi face loc atunci cand exista oportunitatea. Bogatii obstei au incercat sa “acomodeze” Biblia la oportunitatile oferite de legile Romane, care permiteau dobanzile si camata. Intr-un cuvant sa “modernizeze” economia traditionala cu cea a imperiului.

“Statul social biblic” se baza pe doua legi mentionate in Vechiul Testament. Prima lege prevedea amnistia datornicilor dupa 7 ani si amanarea platilor pentru o alta perioada de 7 ani, dand posibilitatea datornicului sa-si plateasca datoria.

O a doua lege mult mai importanta, mentionata de doua ori in Biblie, se referea la imprumutul cu dobanda (Exod – Ieşirea 25:26 – De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă) si mai important in Iezechiel 8.13 (Banii şi-i dă cu dobândă şi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloşii nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui). Adaptarea rabinica prin cele 18 amendamente ale rabinului Şamai (Shammai ) permitea de fapt dobanda si anula amnistia datornicilor, transformandu-i de facto in sclavi pe cei care nu puteau sa-si plateasca datoriile.

Contemporane Omului din Nazaret, aceste schimbari au fost devastatoare societatii in care a trait. Celebra scena a zarafilor din templu nu a fost inteleasa de catre suficient de multi teologi. Protestul nu a fost numai impotriva zarafilor, ci in primul rand impotriva autoritatilor templului, care au permis o incalcare atat de flagranta a echilibrelor societatii contemporane lui.

Traim intr-o lume in care toate echilibrele au fost incalcate (vezi articolul meu precedent). Traim intr-o lume in care zarafii au castigat si continua sa castige folosindu-se de prostia, lacomia si incompetenta autoritatilor. Traim intr-o Europa care isi denunta traditia crestina si care nu recunoaste morala Omului din Nazaret. O regandire a atitudinii ar putea fi salvatoare. Omul din Nazaret a trait si va trai intotdeauna cel putin prin vorbele, faptele si jertfa lui.

Cartea lui Daniel este cea care creaza continuitatea teologica dintre Vechiul si Noul Testament. “Predica de pe Munte” (Matei 5:1 p.p.) a lui Iisus poate fi considerata reinnoirea juramantului Dumnezeiesc. Nu pot sa stiu daca fiecare om are un inger pazitor, dar in vremurile noastre chiar cred ca omenirea ar avea nevoie de ceva ingeri. O mica propunere pentru fiecare dintre noi, indiferent de religia pe care o imbratisati (sa nu o…) faceti-va putin timp si cititi “Predica de pe Munte” (Matei 5:1 pp.); aceasta, impreuna cu cele 10 porunci, pot fi considerate drept constitutia umanitatii.

Publicat de mine pe Curs de Guvernare -  Craciun 2011  

Criza actuala nu a fost un eveniment inevitabil, numele ei este “lipsa de responsabilitate”. Majoritatea motivatiilor negative bazate pe elemente geopolitice au fost inexistente in declansarea acestei crize. Asa cum comunismul a cazut din lipsa lui de compatibilitate cu necesitatile societatii umane asa va cadea si capitalismul fiduciar. In nici un caz nu m-am transformat in socialist, Doamne fereste, capitalismul a fost si va ramane singurul sistem viabil de la Fenicieni si pana in zilele noastre. Societatea umana nu mai poate tolera nici capitalismul fiduciar, asa cum l-am descoperit, cum nu a mai putut tolera comunismul.

Capitalismul-fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism-fiduciar a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), insusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-fiduciar – au la baza o singura ipoteza existentiala, minciuna si propaganda masiva.

Cine crede ca aceasta criza, declansata de capitalismul-fiduciar, s-a terminat greseste amarnic. Omenirea a intrat in a doua etapa a crizei, poate si mai grea decat prima. Etapa in care statele au devenit amenintate de faliment. Aceasta noua etapa o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai putin dependenta de capitalismul fiduciar; singura legatura ar fi ca acest capitalism a facilitat intrarea statelor in impas (vezi legaturile oneroase ale economiei grecesti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pana la insolventa lor).

O a treia etapa ne pandeste dupa colt si se numeste “conflictul monetar modial.” Personal sper ca intelepciunea statelor va prevala. “Criza datoriilor suverane” era iminenta! Ea a fost generata de dezechilibrul dintre supra-productia unor state fata de supra-consumul altora. Intr-un cuvant, chinezii si nemtii au fabricat si grecii, spaniolii si altii au cumparat bazandu-se pe niste venituri care au ramas pe… vine. Chinezii si germanii au acceptat indatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hartii care s-au dovedit fara valoare.

Vreau ca toti prietenii socialisti sa inteleaga – capitalismul nu a murit, ci el va trebui sa se curete de rezidurile lacomiei si ale non-valorilor fiduciare. Cea mai mare putere capitalista (in devenire) din lume este un stat comunist, China. Capitalismul NU este si NU a fost niciodata o oranduire sociala. De la sclavagism si pana in zilele comunismului chinez, capitalismul a fost un sistem economic, care niciodata nu va avea inlocuitor. Capitalismul a fost si va fi si in viitor promotorul progresului.

Acum ce? Am dovedit, sau mai bine zis realitatea a dovedit ca democratia lipsita de institutiile statului capabile sa o apere are limite serioase – dependenta totala de “inocenta” maselor si vointa liderilor lor, “democrati-populisti”.

Singura sansa a Romaniei de a ocupa un loc respectabil in Europa a fost confiscata de privatizarea frauduloasa si clientelara a resurselor nationale. Noul echilibru va fi creat de statele care au, produc fabricate si comercializeaza materii prime, satelor producatoare. Noile privatizari trebuie gandite serios si facute transparent. Sunt sigur ca si “noua democratie” va fi foarte diferita de cea existenta, din nefericire pe noi ne va vizita peste doua generatii. Alternative politice in situatia electoratului existent sunt putin probabile, de altele Dumnezeu sa ne fereasca!

Dupa insuccesul lamentabil al strategiei de la Lisabona, inclus in tratatul cu acelasi nume, Brusselul a lansat o noua strategie pentru a iesi din criza. Noua strategie se ocupa cu  reluarea cresterii economice si transformarea in actor global. Daca strategia Lisabona vorbea de eforturi comune, noua strategie, numita “Strategia UE 2020”, vorbeste despre eforturi individuale cu ajutorul Uniunii Europene, pe scurt fiecare stat membru ia startul individual si in acest caz, Romania nu se afla intr-o pozitie confortabila.

Strategia UE 2020 afost lansata la inceputul lunii martie a.c., Consiliul European a aprobat in lucrarile lui din 25-26 martie obiectivele generale ale proiectului si  Consiliul de saptamana trecuta s-a pronuntat asupra aspectelor legate de implementarea acestor obiective, urmand ca pana la sfarsitul anului fiecare stat membru sa vina cu un plan national de implementare. Presedintele Basescu a anuntat la intoarcerea domniei sale de la Brussel ca aceasta noua strategie este foarte buna pentru Romania si ca ni se potriveste ca o manusa. Nu stiu cum a inteles domnia sa acest lucru, sau poate asta i-a explicat dl Orban (fratele mai destept), consilier prezidential “pe probleme Europene” . De fapt Strategia UE 2020, este o palma adusa ideii Europei unite, ea “imparte” UE-27 in cateva categorii, lasandu-i pe cei mai slabi sa se dezvolte asa cum pot, sau mai precis cum doresc ei, intre niste parametrii minimali, stabiliti de aceasta noua strategie.

 Cele 600 de pagini ale noii strategii sunt un exemplu foarte bun cum NU trebuie sa arate Europa, singurul alibi pe care-l pot acorda sefilor de stat care cred ca aceasta strategie va fi mai eficienta decat cea de la Lisbona este volumul imens de cifre care aburesc cititorul de la prima pagina si pana la ultima.

 Romania are o experienta amara cu astfel de “cincinale” imposibile si ineficiente, sper ca nimeni nu va lua in serios aceasta noua strategie, pana ce functionarii Brusselului nu vor cobori din Olimpul in care traiesc.

 Un articol mai ingaduitor este cel semnat de Dr. Radu Serban si publicat in Euroactiv.ro, pentru cei care vor sa citeasca cum este creata o Uniune, formata din importanti si mai putin importanti – articolul este esential.

Poate legislatia obscura care se ocupa cu asa zisele datorii odioase nu ar fi relevanta  in zilele noastre si in nici un caz in Europa daca state membre ale Uniunii Europene nu ar fi decazut in datorii imense, greu de explicat, pe care unele popoare vor trebui sa le plateasca cateva generatii. Din nefericire si Romania se afla in randul datornicilor chiar daca nu atat de indatorata ca Grecia, Irlanda sau Portugalia si totusi trebuie ca oamenii acestei tari, civilizati si informati,  care traiesc intr-o lume in care informatiile sunt destul de facile  sa se intrebe – de ce? Sau, numai noi suntem de vina, cetatenii acestei tari?

Cred ca pentru pentru prima data in istoria economica moderna a Europei trebuie discutata in mod serios teoria juridica cunoscuta sub numele “Datorie Odioasa” (Odious debt). Teoria juridica cu acest nume a fost  formulata in 1927 de Alexander Sack si discuta legitimitatea unei datorii publice a unui stat condus dictatorial, oligarhic sau incompetent si care isi obliga cetatenii sa plateasca aceasta datorie din care au profitat altii decat cetatenii statului respectiv.

Argentina a trecut printr-o asemenea criza din cauza juntei militare dictatoriale, accelerata de coruptia si incompetenta regimului democratic care a urmat dictatura (Raúl Alfonsín si Carlos Menem). Ecuadorul a trecut o criza bancara in 1998-1999 din cauze aproape identice cu cele pe care le-am resimtit in ultimii doi ani.  Nu putem sa nu discutam despre Haiti si Irak, totusi Europa Unita cu o moneda unica si cu reguli bugetare stricte nu poate fi asemuita acestor tari Latino-Americane sau tari din Orientul Mijlociu. Si totusi 3 tari din zona Euro si alte tari membre ale Uniunii  au acumulat datorii pe care le vor plati in continuare 2 sau 3 generatii de cetateni ai acestor tari.

Teoria si fundamentatiile economice si juridice formulate in 1927 de Alexander Sack au fost reluate si adaptate situatiei actuale in statele lovite de criza si amenintate de un faliment total. Noii sustinatori ai tezei de mai sus sunt doi profesori americani Seema Jayachandran (University of California, Berkeley) si  Michael Kremer (Harvard University) care pe mine au reusit sa ma convinga ca datoriile facute de conduceri dictatoriale, oligarhice sau incompetente trebuie sa aiba o alta rezolvare decat masurile draconice care sunt impuse de creditorii internationali sau de statele bogate care au dus in mare masura la consumul fara limite si fara acoperire economica. Trebuie sa mentionez ca niciunul dintre cei doi profesori nu poate fi considerat socialist, dimpotriva! Pentru cei interesati aveti linkull articolului publicat de ei. Este un articol extrem de important care deja a inceput sa fie discutat.

Adevarul este ca multe organizatii civile si multi cetateni au inceput sa-si intrebe conducatorii alesi democratic cum, unde si cine a avut de castigat din catastrofele financiare ale tarilor lor. Am impresia ca lucrurile devin in multe societati Europene si in cea americana importante cu mult peste politica cotidiana.

Când un site conservator-libertarian (Free Republic) recenzeaza cu simpatie un eveniment care poate fi interpretat de stanga, lucrurile incep sa fie ciudate. Adevarul este ca evenimentul descris nu este nici de dreapta si nici de stanga, este o incercare de explica altfel decat a fost  explicata pana astazi criza datoriilor suverane in general si cea a Greciei in particular. Ma refer la o organizatie civica greceasca, care a produs un film documentar spectaculos   pe numele “Debtocraţia”.

Debtocraţia (Debtocracy) este o acţiune politică. Acesta prezintă o perspectivă asupra examinării evenimentelor care au condus Grecia pe malul prăpastiei. Opiniile merg toate în aceeaşi direcţie, fără contrapunct. Aceasta este alegerea autorilor, care îşi dezvăluie punctul lor de vedere din primele minute: "În aproape 40 de ani, două partide, trei familii politice şi câţiva mari patroni au condus Grecia la faliment. Ei au încetat să-şi plătească cetăţenii pentru a-şi salva creditorii". Despre film si modul de a-l viziona puteti citi (aici) 

Intr-un stat declarat ca  “national” din punct de vedere constitutional [Articolul 1 aliniatul (1)   “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”], orice argument care poate contrazice acesta afirmatie este neconstitutional sau  necesita o revizuire a Constitutiei. Deoarece nu vad nici o revizuire a Constitutiei Romaniei fara acest articol/aliniat, discutiile asupra unei autonomii teritoriale a unei etnii care locuieste in Romania mi se pare aberanta.

Problema romaneasca a fost si este lipsa de aptitudini politice si dezinteres national profund al majoritatii politicienilor. Nu ai cum sa faci bravada nationalista si sa talharesti bugetul de stat prejudiciind interesele majoritatii alegatorilor care te-au trimis in Parlament.

Folosirea cinica a nationalismului nu este numai indecenta, este si foarte periculoasa si poate produce efecte nocive greu de anticipat. Din punct de vedere al sezonului nationalismului de bravada, perioada actuala este perfecta. Exact ca o gripa, nationalismul de bravada vine inoculat prin lozinci prostesti, care contin mesajul cel mai josnic pentru numitorul comun cel mai larg.  Atmosfera de propagare este propice: criza economica, imbogatiti din afaceri cu statul cu duiumul,  lipsa unui orizont si lipsa unei sperante din cauza unor lupte intestine intre cei care au si cei care vor mai mult. Cineva trebuie sa fie de vina. Acel cineva nu poate fi oricine, el este cel care vrea sa smulga inima tarii, sa o dezmembreze, sa ne fure noua ce este al nostru. Nimeni nu se intreaba cat de posibil este acest furt sau cat de lipsite de sens sunt aceste sentimente.

UDMR-ul ca partid politic a reusit mai mult decat orice alta formatiune politica romaneasca actuala. Ei s-au construit din nationalism, traiesc din nationalism si isi gasesc puterea in nationalism. Ce sa-i faci daca nationalismul lor nu este si al nostru. Ce poti face daca in locul unor interese etnice, economice si culturale legitime ei doresc mai mult, bazandu-se pe puterea politica pe care stiu ca o detin. Ce poate face o gasca de incompetenti de la guvernare cand are in fata o alta gasca de incompetenti din opozitie si rotatia ii va pozitiona pe udemeristi intotdeauna unde au fost si pana acum - la cumpana intre putere si opozitie. 

Din nefericire nu lipsesc niciodata prostii in ambele tabere care genereaza mesajele nationalismului de bravada, cei mai prosti sunt cei care asculta mesajul si nu cei care il genereaza.  

In ultimele zile  am aflat ca individul Csibi Barna, imbecilul sinistru  care marti a spanzurat in centrul orasului Miercurea Ciuc o papusa care-l intruchipa pe Avram Iancu,  si care s-a auto denumit golan, este angajat al Direcţiei Finanţelor Publice a judeţului Harghita, deci bugetar. In loc sa fie dat afara cu un sut dorsal, pentru ca s-a declarat golan, este mutat disciplinar. Mare scofala!

Nationalismul este un argument politic legitim, atat timp cat el nu devine sovinism sau xenofobie.  Nationalismul este ancorat in Constitutia Romaniei si trebuie sa ramana acolo, el nu poate fi folosit insa ca tertipur politicianist asa cum s-a incercat acum doua zile. Tot acest nationalism nu poate fi nici scena si nici decorul unor mesaje iredentiste, la fel de nocive ca cele incercate in Parlamentul Romaniei.

Intrebarea care s-a pus si se va pune intotdeauna - suntem noi atat de vinovati ca sa fim pedepsiti cu o asemenea clasa politica?!

 

Ilustratia cu permisiunea Maestrului Devis Grebu

Nu cred ca exista in toata lumea un singur lider al unei natiuni care ar recunoaste ca este dictator.  Ca majoritatea lucrurilor bune, care paveaza drumul spre iad, dictatura a fost un lucru necesar intr-o republica ce aplica cu  strictete regulile democratice, asa cum erau ele pe timpul Republicii Romane. Romanii au inteles extrem de repede ca o democratie bazata pe un pluralism politic generator de o multitudine de opinii (majoritar din cauza unor interese de tot soiul) nu poate fi eficienta in perioade de neliniste civica interna sau pericole externe.  In toata perioada republicana din istoria Romei, adica in cei 481 de ani (508 – 27 î.Hr), au existat 143 de dictatori (imperium magnum sau magistratus extraordinarius) diferiti, asta inseamna cam unul la 3 ani si 3 luni. Important de mentionat este ca dictatura romana era ancorata intr-o legislatie clara, lex de dictatore creando, din nefericire uitata in timp.

Dictatura Romana avea regulile ei: electoratul - dictatorul era ales de Senat si trebuia sa fie Consul cel putin o data in cariera lui politica;  competenta – dictatorul trebuia sa probeze competentele necesare pentru a fi numit in post; si perioada limitata de 6 luni, in care isi putea exercita puterile speciale. Au fost dictatori care si-au exercitat functia printr-o prelungire sau doua.  Un singur dictator si-a prelungit durata, acela a fost Iulius Cezar (4 perioade) si din aceasta cauza a fost si ucis. Din nefericire, majoritatea dictatorilor moderni au tendinta de a-si dori postul pe viata. Parte din ei reusesc, multi isi termina carierele la fel de sangeros cum si le-au inceput.   

Este dictatura un regim eficient? Bineinteles ca nu! In majoritatea cazurilor eficienta se pierde intr-o perioada extrem de scurta. Limitele pe care le-au impus romanii au fost cu talc. Dictatura poate rezolva probleme acute ale societatii. Prelungirea ei genereaza multe boli, care in majoritatea lor vor distruge societatea respectiva.  “Convalescenta”  de dupa dictaturi, numita de noi tranzitie, este lunga, dura si de multe ori genereaza unele “democratii originale”, insotite de dorul timpurilor trecute.

Indiferent daca dictaturile sunt de “dreapta” sau de “stanga,” fasciste sau comuniste, generalitatea este constanta – o ideologie care promoveaza dictatura, gen dictatura proletara sau socialism degenerativ: nazism, nationalism extremist, de genul salazarist sau franchist, socialism peronist, socialism-islamic sau pan-islamic (Naţerism in Egipt, Baasim in Siria si Irak si  Gaddafi), in derivate si versiuni diferite.

O sursa dictatoriala lipsita de o ideologie clara este fara indoiala junta-militara care trebuie sa restituie “ordinea si legea”, daca trebuie sau nu. Aici avem exemple recente, de genul juntei-coloneilor din Grecia, a lui Pinochet in Chile sau a lui Videla si Viola in Argentina. Toate aceste dictaturi au avut o orientare majoritar de dreapta.

Dictatorul modern este un veleitar. Sunt in marea lor majoritate populisti demagogi, cu semne clare de probleme psihice. Cu cat avanseaza perioada dictaturii cu atat se adancesc semnele unor manifestari paranoice si schizofrenice. Dictatorul modern reinventeaza istoria statului si deseneaza o centralitate istorica si culturala prin care  el devine Pater Patriae -  tatal poporului (vezi ultimele discursurile lui Mubarak sau Gaddafi).

Este dictatura o posibilitate de a scoate popoare din impas? In nici un caz! Reteta romana nu mai poate fi aplicata. Alte timpuri alti oameni. Si totusi lucrurile stau mai mult decat prost in orientari politice bazate pe  democratii ineficiente, conduse de populisti care se perinda la guvernare cu o singura tinta - de a fi realesi.

Democratia moderna a aparut “de jure” acum o suta cinzeci, aproape doua sute de ani. “de facto” vorbim despre democratii adevarate dupa primul razboi mondial. In Europa, ca si in alte locuri din lume, democratia a fost suspendata prin dictaturi, mai mult sau mai putin vremelnice. Marile pericole ale democratiei au fost crizele economice, razboaiele, nelinistile sociale artificial alimentate sau autentice si justificabile. In multe cazuri democratia a invins, in altele a fost invinsa de “oamenii providentiali” pe care i-am mentionat mai sus si care au instaurat regimuri eficiente prin bestialitatea lor.

Ultimul deceniu Euro-Atlantic si in mare parte mondial a inregistrat o noua maladie a democratiei, caracterizata prin producerea unor anticorpi care o distrug; putem caracteriza aceasta maladie ca pe una imunitara. Democratia a nascut un monstru – populismul democratic. Acest “populism democratic” este reprezentat in lumea occidentala aproape in toate guvernarile actuale. Dupa pacificarea Europei si crearea unei bunastari sociale bazate pe principii sanatoase, nesaţul de mai mult sau mai bine a generat promisiuni politice irealizabile sau realizabile prin rezultatele pe care le vedem si simţim astazi. Daca problemele Romaniei sunt legate de evenimentele de tranzit de la un sistem dictatorial la unul democratic, problemele Occidentului sunt legate de aparitia liderilor carismatici, care au promis mult mai mult decat se putea si care au distrus intentionat sau incompetent echilibrele necesare unui stat de drept, inzestrat cu institutii functionale.

Europa intra in perioada populista de stanga sau dreapta. Totul a mers bine atat timp cat si stanga si dreapta Europeana nu au incercat sa importe / exporte modele, care nu erau bune intr-un stat cu structuri sociale si economice diferite, cu mentalitati incompatibile cu modelele importate. Ce merge in Suedia sau Danemarca nu poate merge in Romania sau Bulgaria.  Pentru Romania “statul social” a devenit “statul asistat”. Nu ai nici o sansa sa convingi o populatie de milioane, cu comportament antisocial, ca trebuie sa munceasca pentru a trai. Educatia acestei populatii si a altora necesita generatii. Nu poti rezolva probleme economice prin masuri sociale. Nu ai posibilitatea de a crea locuri de munca, atunci scoate-i la pensie la varste de 45-50 de ani.

Ineficienta democratiilor actuale este in primul rand generata de lipsa de feedback eficient din partea electoratului. Nici un sistem rational, fie el aparat (mecanic, electronic, cibernetic), administrativ  sau social (de la nivelul comunitatii minore pana nivelul unui stat), nu poate functiona fara feedback. Feedbackul asigura procesarea informatiei valabile si stabileste bucla (loop) operationala necesara alegerii unei optiuni corecte.

In Romania, dupa o lunga perioada de dictatura, s-a creat o “democratie originala.” Schimbarile din ’89 nu ne-au adus nici setul de optiuni corecte, nici mecanismele care sa asigure procesarea feedbackului; de fapt  feedbackul nu exista in procesul institutional numit democratie originala romaneasca. Democratia este un sistem politic clar, care se bazeaza in primul rand pe respectarea regulilor care au fost acceptate de la instaurarea ei si pana la transformarea lor in altele diferite.

Constitutia adoptata la inceputul democratiei romanesti a fost si a ramas deficitara, cu toate ca a fost amendata acum cativa ani. Interpretarile date de Curtea Constitutionala au fost de multe ori contradictorii si de multe ori impotriva spiritului civic necesar unui feedback corect. Ultima decizie asupra ANI este un exemplu extrem de edificator asupra lipsei de intelegere a necesitatilor civice; adica exact la ceea ce m-am referit – lipsa actiunii corecte fata de un fedback dat de cetatenii Romaniei. In fata  abuzurilor politicienilor, care nu au respectat nici legea si nici normele etice si morale care le sunt impuse si de faptul ca sunt reprezentatii alesi ai cetatenilor si de faptul ca au jurat cu mana pe Biblie ca o vor face, Curtea Constitutionala a judecat gresit, distrugand o institutie esentiala a statului. De fapt o a doua, dupa CNSAS.

Guvernarile romanesti, deficitare de la inceputul lor  si pana in ziua de astazi, au condus la situatia in care lipsa de feedback la necesitatile comunitatii a produs un dezinteres profund pentru alegerea reprezentativilor, alienand o mare parte din societate.

 Actul de guvernare este si acum plin de abuzuri nepedepsite. Din nefericire, presiunea creata de greutatile economice recente accentueaza lipsa de concordanta fata de ceea ce fac “alesii” si ceea ce au nevoie cetatenii. Democratia romaneasca a ramas o sintagma teoretica, ce pluteste in aer fara a avea parghiile necesare pentru a se ancora in realitatile statului si viata cetatenilor ei. Daca statul are greutati atunci aceste greutati trebuie impartite corect intre cetatenii statului, privilegiile nu pot fi acceptate si nici privilegiatii.

 In cazul de fata se poate intreaba: dictatura sau democratie “originala”? Nu poate exista un raspuns definitiv, singura optiune este o democratie functionala. Cum se poate ajunge la asta - intr-un articol viitor.

Intr-un articol anterior  am discutat despre fenomenul revolutionar in general si am trecut in revista o lucrare de fond a istoricului Crane Brinton, Anatomia Revoluţiei (Vezi, aici si aici). Astazi voi incerca sa discut despre trei fenomene care pot fi asezate la antipodul fenomenului revolutionar. Daca interventionismul si contrarevolutia sunt fenomene destul de usor de definit si studiat, cel de al treilea fenomen este mult mai complicat. Al treilea fenomen, care nu si-a gasit locul in titlul articolului, este deturnarea actului revolutionar in altceva decat ceea ce s-a asteptat. Aici problematica este mult mai complicata ca sa ajungem la concluzii cu un nivel oarecare de obiectivitate.

O scurta definitie a intervenţionismului ne descrie acest fenomen, cu sau fara sustinere doctrinara certa, ca o  interventie a unui stat sau a mai multor state in politica interna a altui stat. In cazul unei revolte sau revolutii aceasta interventie poate fi politica, financiara sau uneori chiar militara. Interventionismul poate fi agresiv sau pasnic. Interventionismul “pasnic” se bazeaza pe sanctiuni diplomatice, economice, embargo, boicoturi felurite, restrictionari comerciale sau financiare si in unele cazuri sechestrarea unor bunuri ale statului boicotat in afara granitelor lui.   Interventia agresiva este deobste militara. Aici putem constata trei feluri de interventionism: (a) sub egida sau mandat international (de obicei ONU-Consiliu de Securitate); (b) unilateral declarat (făţiş), exemplu – al doilea razboi din  Irak; (c) unilateral secret (de obicei, subversiv), exemplu – state care sustin operatii de terorism sau gherila pe teritoriul altor state – Iran (Hizbullah);  SUA (Contras-Nicaragua, Condor-Chile); NATO (Gladio); Rusia Sovietica sau post Sovietica (Caucaz sau Orientul Mijlociu).

Mai simplu este definit fenomenul contrarevolutionar. Contrarevolutia defineste miscarea care încearcă să restaureze starea politică de fapt sau principiile sociale, economice si politice care fuseseră valabile în perioada pre-revolutionară. Toate revolutiile moderne au fost insotite de acest fenomen. Revolutia Franceza  din 1789-1799 a cunoscut Rebeliunea din Vendée ca fenomen contrarevolutionar. Revoluţia rusă din 1917-1918 (februarie si octombrie)  a cunoscut de fapt doua fenomene clare de contrarevolutie, primul de deturnare bolsevica si al doilea prin incercarea de restaurare prin Mişcarea Albă,  care reprezenta de fapt un amalgam format din monarhişti, conservatori, liberali şi social-democrati. La fel ca aceasta revolutie, Revolutia Romana din ‘89  a cunoscut o etapa contrarevolutionara, care s-a terminat rapid printr-o deturnare a revolutiei in ziua de 24 Decembrie.

Astazi asistam la acest fenomen (interventionist, contrarevolutionar si de deturnare)  in Orientul Mijlociu si Nord Africa. Deoarece lucrurile se afla in plina desfasurare, sunt greu de identificat aceste experiente si sa le clasific serios. Cantitatile de informatii si dezinformatii care curg din aceasta regiune sunt enorme. Clar este ca in Libia, regimul lui Gaddafi se sprijina pe mercenari angajati din Africa Subecuatoriala (aici), la fel de clar este ca Iranul sustine elemente islamiste printre rasculati pentru a asigura o islamizare a miscarii revolutionare si implicit o deturnare a revolutiei (aici).

1. Sunt mari sanse ca unele dintre revolutiile din Lumea Araba sa fie deturnate si sa avem de a face cu democratii islamiste, de genul Iranului. (vezi aici)
2. Romania se afla inca o data la momentul Nicopole. Deci intr-un fel sau altul istoria se repeta. Altfel, dar se repeta. Inca o data, Occidentul European va avea de suferit daca nu isi va apara interesele. Contrar perceptiei pe care am citit-o astazi pe baza unor analize bulgare, cred ca aderarea Bulgariei si Romaniei la spatiul Schengen este mai mult decat necesara Europei decat Romaniei. Aceasta linie in fata unei emigratii masive din Orientul Mijlociu, impreuna cu eforturile sustinute ale Greciei si subminate de Turcia de a opri aceasta emigratie, sunt mai mult decat necesare.
3. Pozitia Turciei in revoltele din OM si Magreb si politica  neo-otomana a guvernului islamist al lui Erdogan pun sub intrebare fezabilitatea unei aderari  a Turciei la Comunitatea Europena.
4. Mai mult ca oricand, Europa trebuie sa-si defineasca o pozitie unitara in fata pericolelor posibile, unele probabile.
5. Vom asista probabil la doua razboaie civile sangeroase, primul in plina dezlantuire in Libia (cel putin 6000 de morti pana acum) al doilea probabil in perioada urmatoare in Yemen.
6. Marii castigatori ai acestor revolte nu vor fi masele de revoltati, ci statele care implementeaza o politica agresiva de stabilire a noilor hegemoni in Orientul Mijlociu si Magreb. Iranul si Turcia.
7. Marii perdanti ai acestor noi miscari revolutionare sunt Statele Unite, care s-au dovedit un aliat subred, Europa care pur si simplu nu stie cum sa procedeze (vezi divergentele UE – Marea Britanie),  Egiptul (ca “fosta” putere in aceasta regiune),  Israelul care va trebui sa-si reevalueze unele strategii politice si militare, Arabia Saudita si Emiratele din Golf.

Articolul este de fapt impartit in doua parti. Prima parte este cea prezentata aici si discuta  fenomenul revolutionar care bantuie in lume de fiecare data cand echilibrele sunt desfiintate si apar probleme sociale semnificative si o a doua parte, pe care o puteti citi in continuare pe blogul Bibliofil, este  despre un o om si o carte. Secolul XX ne-a adus  trei perioade revolutionare semnificative. Prima ar fi cea din Rusia, in perioada 1917-1922, o a doua – dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, o revolutie continua de decolonizare a lumii a treia. Incepe imediat dupa razboi, sfarsindu-se pe la inceputul anilor ’70 cu decolonizarea completa si desfiintarea imperiilor coloniale.   In sfarsit, o a treia perioada, care incepe la sfarsitul anilor ’80 si se termina cam peste tot dupa 1993. Astazi asistam la primul val revolutionar al secolului XXI si vom vedea exact care sunt motivele sale principale.

Daca vei intreba orice politician, din orice tara din lume, daca politica necesita practicarea unor valori pentru a promova niste idealuri, vei primi fara indoiala un raspuns afirmativ. Sunt absolut sigur ca sunt politicieni care chiar cred si poate aplica ceea ce cred, majoritatea nici macar nu gandesc in acesta directie. Bineinteles nu se scoala omul dimineata si se intreaba cum sa promoveze ceea ce a promis electoratului, dar cand este cu mana ridicata pentru sau contra se intreaba el? Problema este fara discutie bivalenta.

Exista cel putin 4 sau 5 etimologii acceptate ale termenului “politica”. Personal o prefer pe cea a lui Aristotel, care folosindu-se de ta politikon, s-a referit la “afacerile cetatii”. Nimeni nu poate sa-l contrazica pe Aristotel in aceasta terminologie, chiar daca unii politicieni damboviteni confunda afacerile cetatii cu afacerile personale. De fapt, acesti domni si doamne respecta cel putin jumatatea etimologica aristoteliana, cea care se refera la … afaceri. Nu doresc sa-i acuz pe politicieni de lipsa de respect fata de Etica Nicomahică aristotelica, pentru ca de fapt ei nu o cunosc. Nici nu trebuie, politica mioritica nu trebuie invatata, ea trebuie practicata cu sau fara aptitudini – chestie de noroc sau de “hrebenciuci”, mai mari sau mai mici.

Pana la urma, un partid este o colectivitate umana. Teoria spune ca  aceasta colectivitate se organizeaza in jurul unor opinii care genereaza idei, randuite si adaptate la o realitate care se transforma intr-o sinteza programatica. Realitatea este ca majoritatea partidelor isi abandoneaza programele initiale pentru a capta cat mai mult din electoratul care-l poate conduce spre o guvernare. In America castiga Republicanii cand pot “smulge” electorat traditional Democrat si viceversa. In Germania, SPD a fost “lovita” de o pierdere masiva de electorat, care a alunecat la stanga spre un partid nou; mai radical decat social-democratia traditionala este Die Linke, care a reusit sa castige 76 de locuri din  cele 622 de locuri din  Bundestagul Republicii Federale.

Cateodata evenimente traumatizante schimba cursul politic al unor state, exemplul clasic este Spania. José María Aznar si PP-ul spaniol au pierdut alegerile din 2004 din cauza actului terorist de la Madrid in 2004, propulsand la conducerea tarii pe socialistii lui Zapatero.

Majoritatea schimbarilor politice in tarile democratice se face in clipa cand o masa electorala importanta trece dintr-o parte in alta, sperand sa primeneasca politica si sa-si imbunatateasca traiul cotidian. Nimic ciudat si nimic extraordinar in aceasta evolutie politica. De fiecare data cand se intampla se naste o speranta ca poate vremurile vor fi mai bune, politicienii mai responsabili si electoratul mai multumit. In multe cazuri chiar se intampla sa fie asa, cel putin o vreme. In majoritatea lor, extrem de repede lucrurile vor evolua la nivelul vremurilor, dictate de prosperitatea sau recesiunea economica a tarii respective. Vremuri bune, mai multa lume va fi multumita, vremuri grele, mai putini.

Diluarea doctrinelor este inerenta in regimurile democratice occidentale, este normal. Fiecare partid se doreste de centru in primul rand pentru a impaca si capra si varza si a nu supara lupul. In majoritatea cazurilor ajuta. Succesele socialismului reprezentat de  Tony Blair, mascat in cea ce se numeste “calea a treia”, sau “centrism” le-au asigurat laburistilor o guvernare de aproape 13 ani. Crestinii democrati, reprezentati de dna Merkel, mai mult sau mai putin sunt la fel de “centristi”  ca si fostii camarazi ai lui Blair si  Gordon Brown.

România nu difera mult de zeitgeistul politic occidental. Bineinteles, in Romania nu a fost cazul de doctrine niciodata, stanga nu a fost niciodata mai mult de un neo-comunism si dreapta nu a fost niciodata mai mult de o stanga, care a mimat drepta. Electoratul, declarat  majoritar de dreapta, a votat intotdeuna pentru  partidul care a luat masurile cele mai stangiste posibile. Avem un pronuntat electorat de dreapta, care se asteapta sa ploua cu mana din cerul politic mioritic. 

Conjuctura economica poate schimba lucrurile, nu doamne fereste pentru ca se vor naste noi reformatori sau pentru ca reforme masive ale clasei politice vor produce politicieni mai responsabili - simplu, vremurile grele vor necesita oameni diferiti de cei care conduc astazi, si care au condus intotdeauna.

Chiar daca apartinem unei culturi bazata pe faptul ca istoria are un inceput in Geneza si va avea un sfarsit in Parusia, deci o evolutie liniara, nu putem ignora cicluri istorice care se repeta la anumite intervale, de obicei din cauza unor schimbari profunde, de ordin  social. Un nou ciclu incepe cand ceea ce a fost nu mai corespunde unor realitati in evolutia omenirii.  Discrepantele intre realitatile sociale si cele politice, economice, militare, religioase sau ecologice ale unor societati declanseaza “miscari tectonice” sociale, provocand tranzitia spre alte asezari sociale. Uneori tranzitia spre un alt ev se va face lent si molcom, alteori rapid si violent.

Periodizarea istoriei este o chestiune didactica, de multe ori incorecta si in majoritatea cazurilor dezbatuta mai mult decat faptele in sine. Felul nostru de a pune toate lucrurile in “sertarasele” mintii este aproape un impuls biologic. Problema este ca fiecare cultura isi are felul sau de a aranja altfel sertarele memoriei si de aici discrepantele majore in felul cum  ne folosim de aceasta memorie istorica. De obicei, cand incep sa vorbesc despre istorie intr-un mediu sau altul mentionez ca “matematica se ocupa de calculul unor cantitati pe care istoria le descrie.” Cat timp istoricii au descris faptele fara sa le comenteze lucrul a fost excelent, cand au si inceput sa le comenteze lucrurile au luat o turnura dificila. Cat timp istoricii au descris fara sa comenteze? Cam niciodata! Daca tot scrii despre ceva, ai tendinta naturala de a-ti da cu parerea. De multe ori parerile pot fi gresite, de alte ori pot fi corecte. In majoritatea cazurilor, pareri corecte intr-un timp pot deveni “gogomanii” intr-altul  si viceversa. Deci aici intervine diferenta dintre calculul cantitatilor si descrierea lor.

Nu as vrea sa fiu in pielea istoricului care va dori sa scrie despre evenimentele petrecute in zilele noastre. Sunt multe perioade istorice care sunt vopsite in alb, adica pur si simplu nu cunoastem prea multe pentru ca sursele sunt putine si de neconsiderat din cauza subiectivismului lor clar. Perioada in care traim este si mai dificila dintr-o cauza absolut opusa – enorm de multa informatie in majoritatea ei nerelevanta, manipulanta sau pur si simplu neadevarata.

“Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie incat fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal” profund diferit de un alt “adevar personal” al unui interlocutor intamplator. Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enuntari particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

Cine crede ca istoria se repeta nu cunoaste istorie. Istoria nu s-a repetat niciodata. Societatea isi repeta tiparele evolutive si impune – unii spun evolutia – numita de altii progres. Aceste tipare evolutive conduc la sentimentul ca istoria se repeta. Am sa incerc sa conduc aceasta teorie la inceputurile scrise ale istoriei. Intr-o serie de articole scrise acum cativa ani, mult inainte de criza actuala am descris o prima evolutie spre un alt ev. Ma refer la perioada de trecere de la bronzul tarziu spre fierul timpuriu, adica ceva intre anii 1400 – 1100 î.Hr. Este perioada in care Regatul Nou Egiptean se prabuseste sub presiunea Popoarelor Marii, Civilizatia Minoica si Imperiul Hitit dispar. Migratia din nord si din est spre Levant, Arhipelagul Elen si Egipt (zonele bogate) dau “peste cap” sistemul economic existent, apar primele manifestari religioase monoteiste si dezastre naturale (ecologice) in Estul Marii Mediterane, Anatolia si Levantul de Nord distrug economia agricola si comertul intre state, producand grave dezechilibre intre cei care aveau si cei care flamanzeau. Pentru o mai buna cunoastere a perioadei propun cateva sinteze istorice pe care le-am numit “Istoria inaintea Bibliei sau Cand Civilizatiile se Prabusesc”. Poate ca veti gasi cateva similaritati interesante.

Capitalismul-fiduciar este promotorul primei etape a acestei crize. Acest capitalism-fiduciar  a creat valori inexistente pentru a sustrage bani existenti si a-i transforma in valori finite (adevarate, stabile), insusindu-le. In afara incompatibilitatii cu nevoile societatii, ambele sisteme – comunismul si capitalismul-pecuniar -  au la baza o singura ipoteza existentiala – minciuna si propaganda masiva. Cine crede ca aceasta criza, declansata de capitalismul- fiduciar, s-a terminat greseste amarnic. Omenirea a intrat in a doua etapa a crizei, poate si mai grea decat prima. Etapa in care statele au devenit amenintate de faliment. Aceasta etapa o putem numi “criza datoriilor suverane”, mai putin dependenta  de capitalismul fiduciar; singura legatura ar fi ca acest capitalism a facilitat intrarea statelor in impas (vezi legaturile oneroase ale economiei grecesti cu capitalismul fiduciar, care a mascat datoriile de loc noi ale Greciei pana la insolventa lor). Din nefericire, o poveste cu variatii putin diferite o vedem astazi in Irlanda, poate mult mai grava dect prima.

“Criza datoriilor suverane” era iminenta! Ea a fost generata de dezechilibrul dintre supra-productia unor state fata de supra-consumul altora. Intr-un cuvant, chinezii si nemtii au fabricat si grecii, spaniolii si altii au cumparat, bazandu-se pe niste venituri care au ramas “pe vine”. Chinejii si germanii au acceptat indatorarea si au primit in loc de bani adevarati “cuvantul de onoare” al acestor state, adica hartii care s-au dovedit fara valoare.

Vreau ca toti prietenii socialisti sa inteleaga – capitalismul nu a murit, ci el va trebui sa se curete de reziduurile lacomiei si ale non-valorilor pecuniare.  Cea mai mare putere capitalista (in devenire) din lume este un stat comunist – China. Capitalismul NU este si NU a fost niciodata o oranduire sociala. De la sclavagism si pana in zilele comunismului chinez, capitalismul a fost un sistem economic, care niciodata nu va avea inlocuitor. Capitalismul a fost si va fi si in viitor promotorul progresului.

Criza – si tot ce este legat de ea – are doua nume, primul se numeste “Dezechilibru”, al doilea se numeste “Neincredere”. In clipa cand se creaza o relatie in care un stat sau un grup de state produc enorm de mult si state care consuma enorm de mult fata de posibilitatile lor, ai creat un Dezechilibru. Deoarece nimic si nimeni nu poate trai intr-un dezechilibru au creat niste instrumente pentru a dezamorsa momentan problema. Ai un picior mai scurt la masa pe care mananci, bagi cateva bucati de hartie sub piciorul scurt, il echilibrezi pentru un timp, dupa aia Dumnezeu e mare. Sau moare creditorul sau moare cel care este creditat sau se intampla o minune.

Indiferent cum si cand aceasta criza se va termina, sunt sigur ca lumea noastra, a tuturor, indiferent de locul in care traim, va fi diferita. Agregatele s-au schimbat, asa cum s-au schimbat acum 3 milenii si jumatate. Ramane numai sa intelegem acest lucru. Nu numai realitatile economice vor fi diferite, perceptiile noastre despre felul in care trebuie sa traim din punct de vedere economic sunt intr-un proces continuu de schimbare si probabil se vor schimba.  Comunitatile, statele, firmele comerciale si individualii  care se vor adapta mai rapid vor reusi sa supravietuiasca si sa prospere, cei care nu vor reusi le va fi foarte greu, poate imposibil. Societatea occidentala si in special cea Americana sunt bazate pe credit. Pentru un om care lipseste o perioada din aceasta societate si traieste o perioada intr-o societate “cash-based”, asemanatoare celei romanesti, reintoarcerea in aceste zile intr-o “atmosfera” bazata pe credit poate fi uluitoare. Lumea si-a regasit sensurile naturale – consumi cat produci si daca poti, economisesti.

Echilibrul poate fi refacut numai daca vom intelege ca suntem la sfarsit de ciclu si la inceputul altuia, ca agregatele care creaza o societate decenta trebuie sa se schimbe si ca de fapt nici lacomia capitalismului fiduciar si nici darnicia statului social nu mai pot exista in felul in care s-au manifestat. Ambele au fost lipsite de responsalbilitate.

Traim o perioada bivalenta. O lume politica multipolara, cu varfuri regionale, de fapt o globalitate destructurata si o lume cu o globalitate economica perfecta. Aici sunt provocarile si sperantele in mai bine. Cum arata lumea noastra puteti privi in imaginile alaturate, daca este normal sau nu – fiecare cu opinia lui. In postarea viitoare ne vom ocupa de noua lume multipolara.