Conducătorul suprem şi republica parlamentară
Lecturi Politice, Republica Parlamentara, Sisteme Constitutionale
Nu am sustinut niciodata conducerea “patriarhală” in nici o organizatie din care am facut parte si bineinteles nu sunt impresionat de acest fel de conducere nici in politica. Viziunea de “pater familias” nu se potriveste cu viziunea democratiilor contemporane. Obisnuiti din negura timpurilor cu conducatori de tip “tătuc”, romanilor le este aproape imposibil sa constientizeze altfel de conducere a treburilor obstesti. Discutiile in partidele politice despre noi presedinti, congrese si reforme aduc inca odata ideea anacronista ca un partid sau o tara necesita o conducere bazata pe un “conducator suprem”, care are puterea de a “tăia si spânzura” in partid si poate oricand sa faca orice doreste direct sau prin interpusi in organizatia pe care o conduce.
Din nefericire, optiunea unei echipe de conducere nu este luata in serios niciodata; este foarte clar ca este mult mai dificil sa “vinzi” prin PR o echipa decat sa impopotonezi un lider cu calitati pe care nu le are. Cred eu ca am vazut acest lucru la ultimele alegeri prezidentiale. Analizand astazi la rece catastrofala infrangere a lui Geoana, nu pot sa nu ajung la concluzia ca acest domn a pierdut alegerile in primul rand pentru ca nu a putut sustine ideea “patriarhală”, atat de draga romanilor. In constientul romanesc un “patriarh” nu are voie sa arate slabiciune, el trebuie intotdeauna sa pozeze cu forta si agresivitate pe care de multe ori nu le poseda, el trebuie sa fie “viteaz”, sa-si asume greseli si sa conduca “glorios”. Exact ceea ce a facut Basescu, care a avut exact calitatile pe care nu le-a avut Geoana. Astazi sunt absolut sigur ca l-ar fi invins si pe Crin Antonescu, exact din aceleasi motive, nici Antonescu nu are stofa de “patriarh”.
Poate ca impreuna cu proiectul de modernizare a statului, asa cum il doreste Basescu, si cu elaborarea unei noi constitutii se poate trece la o republica parlamentara, in care presedintele statului va fi ales de parlament, cu prerogativele morale, cand prerogativele executive vor trece la guvern si la primul-ministru al acestui guvern. Numai in acest fel, sper eu, ne vom elibera de conceptul “pater familias”, care a fost atat de daunator politicii romanesti in toate timpurile.
Cred ca Traian Basescu este capabil si de o astfel de viziune, in primul rand pentru ca se afla la sfarsit de cariera politica si poate intelege ca vremea conducatorilor patriarhali a cam trecut si romanii trebuie si pot gandi altfel. . Publicat pe Politeia pe data de 30/01/2010
“Scurtcircuitul” procesului decizional în societatea occidentală
Analize, Globalizare si Globalitate, Lecturi Politice, Lumea in care traim, Societate Occidentala
Privind la ceea ce se intampla pe ambele maluri ale Atlanticului nu poti sa nu te intrebi – “ce naiba s-a intamplat cu societatea occidentala?”
Raspunsul nu poate fi decat o deficienta majora in felul in care sunt
observate evenimentele, intelese problemele, gandite si implementate
solutiile.
Adevarat,
lumea occidentala a trecut printr-o lunga perioada de prosperitate care a
diminuat calitatile milenare de supravietuire individuala si sociala.
Majoritatea membrilor societatii occidentale s-au despartit de grijile
cotidiene si au adoptat comportamente pe care le-am fi numit cu un secol
in urma ca “plezirisme”; astazi le numim “consumerisme”. Progresul
pentru societatea occidentala s-a transformat instinctiv sau deliberat
in tendinta de a consuma chiar daca nu trebuie, nu poti sau nu ai cum sa
platesti ceea ce consumi.
Habitus-ul
social a fost alterat si s-a transformat dintr-o calitate de exceptie
care a generat o ordine sociala bazata pe valori comune intr-un habitus
de obiceiuri fara nici o alta esenta in afara dorintei de a avea cat mai
mult pentru cat mai putin efort posibil.
Habitus este
un concept complex, care poate fi înţeles ca o structură a minţii
caracterizată de un set de elemente şi trăsături dobândite într-o
comunitate: relatii, sensibilitaţi, dispoziţii şi preferinte [1].
În existenţa concretă şi cotidiană, elementele particulare care
formeaza habitus-ul sunt rezultatul rectificării structurii sociale la
nivelul subiectivităţii individuale. Un anumit comportament sau o
anumită credinţă devine parte a structurii unei societăţi când scopul
original al acelui comportament sau al acelei credinţe nu mai poate fi
reamintit (nu mai exista în memoria indivizilor respectivei societaţi)
şi devine socializat în respectiva cultura.
Rolul
socializării primare (copilărie, adolescenţă) şi secundare (vârsta
adultă) este foarte important în structurarea habitus-ului: prin
mijlocirea acestor achiziţii comune de capital social, comportamentele,
gusturile şi „stilurile de viaţă” ale indivizilor [2].
Televiziunea a limitat inflenta cartii, “discutiile virtuale” prin
relelele de socializare elimina (sau submineaza) treptat dialogul viu
intre cunoscuti, prieteni sau familie.
O lume fara
lideri proeminenti actioneaza ca o “turma”. Irving Janis (1918 –1990),
fost profesor de psihologie la Univesitatea Yale, a fost numit in al
doilea razboi mondial de armata americana sa studieze moralul soldatilor
americani si felul in care deciziile comandantilor le influenteaza
acest moral. Dupa sfarsitul razboiului, pe baza studiilor efectuate,
Janis a formulat una dintre cele mai interesante teorii ale veacului
trecut (XX), “teoria gandirii colective” (Groupthink). Janis analizeaza
toate esecurile politice americane de la Pearl Harbor (1941) si pana la
razboiul din Vietnam (1964-67). Personal cred ca si comunismul a fost
lichidat de unele influente ale acestui mod de gandire.
Gândirea de
grup (de turma) este un mod de a gândi al oamenilor angajati intr-un
proiect, care printr-o coeziune de grup se străduiesc sa ajunga la un
consens de unanimitate (sau majoritate covarsitoare), dar fara a
aprecia realist cursuri alternative de acţiune. Problemele acestui mod
de a gândi si acţiona:
- Crearea unei iluzii de invulnerabilitate care conduce la un optimism excesiv in asumarea riscurilor;
- Raţionalizarea avertismentelor care ar putea provoca formularea unor ipoteze gresite si / sau periculoase;
- Credinţa de necontestat în ideologia si / sau interesele grupului, cauzând membrilor sai ignorarea consecinţelor acţiunilor lor;
- Stereotipurile pe care membrii grupului le “lipesc” celor care se opun deciziilor grupului, stereotipuri si epitete de genul: slab, rău, părtinitor, răutăcios, impotent, prost, sau …sectant!
- Presiune pentru a se conforma, adresate oricarui membru. Intrebări sau contestatii la adresa politicii de grup vor fi etichetate de acestia ca “lipsă de loialitate”;
- Cenzura automata a unor idei care se abat de la consensul grupului;
- Iluzia de unanimitate în rândul membrilor grupului, tăcerea fiind privita ca un acord.
Gândirea de
grup (de turma) de genul prezentat, care poate avea simptomele enumerate
mai sus, apartine, indubitabil, unui proces decizional defectuos.
Actiunile grupului partizan vor impune de facto urmatoarele greseli:
- Cercetare incompletă a alternativelor;
- Formulare incompletă a obiectivelor;
- Imposibilitatea de a examina riscurile alegerii preferate;
- Imposibilitatea de a reevalua alternativele anterior respinse;
- Prejudecată in selecţia colectarii informaţiilor;
- Imposibilitatea de a elabora planuri de urgenţă.
Exact asta
s-a intamplat in realitatea pe care o traim. Noi insine ne-am
“scurtcircuitat”. Liderii deficitari isi impun hotararile bazate pe
criterii care nu au nici o legatura cu eficienta solutiilor. Ei slujesc
interese complet diferite decat cele necesare, nu pentru ca o doresc ci
pentru ca nu au incotro. Intr-o lume in care habitus-ul social a fost
alterat, ei nu pot fi apreciati pentru hotarari grele, care temporar
diminueaza “plezirismul” aparent. Ne-am lipsit de “avocatul diavolului”
si fara el o societate nu poate rezolva pertinent problemele in care se
zbate.
Biliografie si citate traduse:
Janis, Irving L. Victims of Groupthink. Boston. Houghton Mifflin Company, 1972,
David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997
Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004
[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.
[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.
David Buchanan & Andrzej Huczynski: Organisational behaviour, introductory text Prentice Hall Third Edition 1997
Surowiecki, James. The Wisdom of Crowds. New York. Doubleday, 2004
[1] Scott, John & Marshall, Gordon (eds) A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, 1998.
[2] Pierre Bourdieu, Questions de sociologie, Paris: Minuit, 1984.
Drumul spre iad pavat de intentii bune: votul uninominal
Democratie, Lecturi Politice, Sisteme Electorale, Votul Uninominal
Probabil randurile de mai jos nu vor fi nici populare si bineinteles nu vor fi placute majoritatii cititorilor. Din nefericire, nu poate exista o relatie logica intre perceptia opiniei publice si cele care s-au intamplat de facto si se vor intampla si in viitorul apropiat in politica romaneasca. Pasul spre o democratie functionala, care trebuia sa introduca acest vot uninominal, nu numai ca nu a fost facut, ci a transformat firava democratie existenta intr-un generator de fenomene la care am asistat in ultimele luni.
Recunosc ca am fost total de acord cu introducerea acestui sistem de vot, nu in felul conceput si aplicat, dar totusi am considerat ca introducerea acestui sistem va duce la mai multa democratie si legaturi mai eficiente dintre alesii politici cu comunitatile care i-au votat. Am gresit!
Votul uninominal trebuie sa fie un contract tripartit intre un electorat local (colegiu), un candidat reprezentativ (parlamentar potential) si un partid care are o viziune supra felului in care trebuie gestionate subiectele publice (doctrina). Acest contract nu a existat nici macar la nivelul minim si diluat. Electoratul romanesc, in majoritatea lui, nu a stiut sa faca legatura si sa cunoasca (recunoasca) legatura tripartita. O vedem clar in comportamentul alesilor, alegatorilor si a partidelor. Interactia intre reprezentantul partidului cu circumscriptia reprezentata nu s-a schimbat aproape de loc, de facto ramanand in parametri care au existat la “votul pe liste.”
Baronul local - propulsorul electoral
Singura schimbare, de multe ori extrem de stridenta a relatiilor dintre partid si reprezentantii uninominali, este interventia in forta a unor intermediari pe care noi ii supranumim “baroni locali”. Acesti baroni locail au existat intotdeauna, niciodata nu au avut nici forta si nici influenta pe care o au astazi. Daca in mandatele anteriorare, centrul (partidului) putea sa impuna si chiar sa desfiinteze baroni locali, astazi lucrurile sunt complet diferite. Adrian Nastase a reusit fara mari probleme sa-i “desfiinteze” pe Dumitru Sechelariu la Bacau sau Nicolae Mischie in Gorj, nu trebuie sa ne gandim prea mult ca sa intelegem ca astazi Victor Ponta nici macar nu poate sa se atinga de oameni ca Dragnea sau Mazare, pentru ca ei au fost sponsorii numirii lui in postul pe care il ocupa.
Daca un candidat al partidului intr-o circunscriptie uninominala este dependent intr-un fel sau altul inaintea numirii lui, dependenta rezolvata de cele mai multe ori cu o contributie financiara facuta partidului, de multe ori si asta finantata de”baronul local” , legaturile dupa alegerile castigate, se vor dimuinua la un minim rezonabil, cand in majoritatea cazurilor parlamentarul ales va deveni totalmente omul baronului in teritoriu.
Acest fenomen a fost extrem de vizibil in cazul trecerii lui Sorin Frunzaverde de la PDL la USL. Sorin Frunzaverde nu a trecut singur dintr-un partid la alt partid, el si-a recuperat toti “vasalii” baronetului banatean, adica majoritatea primarilor PDL din judet si un senator si doi deputati. Nici unul dintre alesii uninominali nu si-au pus macar un moment intrebarea daca alegatorii lor doresc sau nu aceasta schimbare de partid. Adevarul trebuie insa spus, majoritatii alegatorilor nici macar nu le pasa, ei in majoritatea lor nici macar nu-si amintesc de cei pe care i-au votat uninominal la Camera sau la Senat, asta ca sa nu discutam despre actiuni politice facute in legatura cu comportamentul acestora.
Nocivitatea uninominalului intr-un singur tur
Se spune sa trebuie sa fii foarte prudent cu ceea ce iti doresti, pentru ca de multe ori se poate intampla sa il si capeti. Uninominalul intr-un singur tur a fost pus pe masa electoratului de dl Traian Basescu intr-o vreme care putea duce la desfiintarea partidelor mici (sau mai mici) si creerea a doua partide mari. Ei bine aceasta metoda care este daca nu malefica, atunci cel putin nociva din punct de vedere democratic, a fost implementata de adversarii dlui Basescu, care au reusit sa transforme 48% vot politic in cam 65% rezultate in favoarea lor la alegerile locale. Noroc cu hotararea Curtii Constitutionale, care a respins constitutionalitatea acestui sistem la alegerile parlamentare. Aplicat acest sistem, ar fi trimis PDL la limita promovarii parlamentare.
Romania nu este Statele Unite, care reprezinta o federatie si in care exista o treapta locala reprezentata de parlamentele statale, care pot amortiza reprezentarea politica de acest gen. Reprezentarea cea mai eficienta a fost intotdeauna formata din coalitii care permit cea mai larga reprezentare politica posibila. Ca la noi nu se intampla, asta este alta tarasenie, despre care vom discuta data viitoare, cand vom incerca sa intelegem pe cine serevsc aliantele pre-electorale.
Publicat de mine si pe Curs de Guvernare
Republica Populară Romînă
Comunism, Dictaturi, Extremele Politice ale Romaniei secolului XX, RPR-Romînia
Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de România de la abdicarea regelui Mihai I si până la adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965. Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1964 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română.
Desfasurator istoric. La Conferința de la Yalta URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit să obțină statutul de cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război. Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoșterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniști membri ai partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza era un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.
În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.
În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană.
Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.
La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul mentorului lor Stalin[4], au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.
În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:
- Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;
- Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;
- Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și care particiaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.
Până în cele din urmă, cu sprijinul direct al lui Stalin, și se pare că în contextul general antisemit de la Kremlin (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu erau evrei), Gheorghiu-Dej a câștigat lupta pentru putere în interiorul partidului. Pauker și grupul său au fost excluși de la putere în 1952. Pătrășcanu, arestat încă din 1948, a fost judecat, condamnat la moarte și executat in 1954. În total 192.000 de membri de partid au fost epurați în acea perioadă.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și de procesul „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin, profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor de alimente și a crescut salariile muncitorilor.
Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.
Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană și Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter național.
Epoca lui Gheorghiu-Dej. Gheorghiu-Dej stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a autodeterminării naționale.
În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională, România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieții lui Stalin.
În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta, iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb, în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.
După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști. Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în sud-estul Transilvaniei.
Bibliografie, note si citate:
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992.
Wikicommons (Ro & Eng)Liftingul câştigător al dreptei europene
Dreapta Europeana, Lecturi Politice, Socialism, Uniunea Europeana
A fost odată o firmă de iaurt de băut. Ca majoritatea
întreprinderilor ale căror afaceri merg bine, ea vroia să facă şi mai
bine. Deci şi-a întrebat clienţii cum putea, după părerea lor, să-şi
îmbunătăţească şi mai mult produsele. Clienţii au răspuns cu sinceritate
şi întreprinderea şi-a schimbat reţeta. Însă vânzările nu s-au
schimbat. De ce?
Într-o zi, liderii săi au decis să încerce o experienţă inedită. Ei
şi-au întrebat clienţii de ce le cumpără produsul. Cu alte cuvinte, care
erau, pentru ei, avantajele iaurtului de băut? S-a dovedit că
majoritatea oamenilor care cumpărau aceste iaurturi de băut se pregăteau
pentru călătorii lungi cu maşina. Şi deci căutau un aliment care să nu
facă firimituri şi să ţină mult timp.
Desigur, întreprinderea a înţeles imediat ce trebuia să
îmbunătăţească. Nu gustul, ci tot ceea ce contribuia la utilitatea şi
confortul consumului de iaurt de băut în maşină. Ceea ce consumatorii
doreau mai ales era soluţia la o problemă, şi nu un produs.
Un nou actor pe piaţă
The New Yorker a publicat recent un interviu
cu unul dintre cei mai cunoscuţi guru de întreprinderi din lume.
Clayton Christensen a studiat motivele pentru care unele mari companii
înfloritoare şi dominante în sectorul lor ajung să piardă pieţe întregi
în favoarea unui nou concurent. Clayton Christensen a demonstrat că
aceste produse noi care le înlocuiesc pe cele ale giganţilor sectorului
nu sunt mai bune, ci din contră aproape întotdeauna de calitate
inferioară. Cum este posibil aşa ceva?
Deşi politica este o lume diferită, se produce aici acelaşi fenomen.
Cu zece ani în urmă, Europa era aproape în întregime dominată de guverne
social-democrate. Printre care cele ale lui Tony, Gerhard şi Göran
[Blair în Marea Britanie, Schröder în Germania şi Persson în Suedia].
Apoi, a avut loc un eveniment. Un nou actor a intrat pe piaţă.
Săptămâna trecută, partidul conservator norvegian Høyre a schimbat adresa site-ului său web în "Partidul Muncii". Un nume prea apropiat de "Partidul Muncitorilor" al social-democraţilor norvegieni. Erna Solberg, liderul partidului, a început să repete că, pentru ea, oamenii treceau "înaintea miliardelor",
în timp ce steaua în ascensiune a partidului, Torbjørn Røe Isaksen,
afirma că Høyre nu mai vroia să deregleze piaţa muncii şi că mişcarea sa
nu avea nimic împotriva sindicatelor.
Partidul doreşte astfel să lupte împotriva imaginii care îi este
asociată, de club de interese, fără inimă şi de partea bogaţilor.
Desigur, această strategie este direct inspirată de primul ministru
suedez, Fredrik Reinfeldt. Aşa vasăzică, vreţi să semănaţi cu Suedia?,
întreabă social-democraţii norvegieni, care amintesc că, după şase ani
sub conducerea noului partid conservator al lui Fredrik Reinfeldt,
Suedia afişează o rată a şomajului de 8%.
Şi totuşi, Fredrik Reinfeldt şi noua sa Alianţă de centru-dreapta au
un succes incontestabil la export. De la David Cameron, în Marea
Britanie, la Angela Merkel, în Germania, acum destinele Europei sunt
prezidate de o dreaptă "soft" şi modernizată. David Cameron vorbeşte despre conservatorism progresist. Termenul pare la fel de contradictoriu ca "rachetă de menţinere a păcii" sau "curăţătorie chimică ecologică",
dar David Cameron este cel aflat la putere. Şi ar putea fi luat drept
fratele ascuns al lui Fredrik Reinfeldt, format ca şi el la marile şcoli
private.
Copia, preferată originalului
În acelaşi timp, cea mai puternică femeie din Europa, Angela Merkel,
stă pe o podişcă deasupra unui puhoi de pragmatism şi de poziţii
centriste insipide. Social-democraţii germani strâmbă deja din nas: dacă
Angela Merkel face compromisuri cu socialistul François Hollande, cum
vor putea ei vota împotriva acestei propuneri? De altfel, pactul de
creştere era ideea lor.
Nu, nu este uşor de a da replica noii drepte "soft". Aceasta
maimuţăreşte politica celorlalţi, le fură sloganurile şi guvernează la
fel de prost, dacă nu şi mai prost. Şi totuşi câştigă alegerile. De ce
votăm pentru o copie când putem avea originalul? O întrebare retorică pe
care o pun social-democraţii în toată Europa, în speranţa de a face
alegătorii să înţeleagă cât de absurdă este situaţia.
Dar poate că funcţionează întocmai pentru că sunt copii. Atunci când
întreprinderile predominante sunt izgonite de pe o piaţă de către
concurenţă, aproape întotdeauna produsele înlocuitoare sunt de calitate
mai proastă. De calitate mai proastă, dar mai inovatoare.
În timpul campaniei din 2006, social-democraţii suedezi propuneau o
rambursare mai bună a cheltuielilor dentare. În 2010, ei propuneau o
reducere a impozitelor pentru pensionari. Şi au pierdut. În loc de a
acorda prioritate îmbunătăţirii unui sistem pe care l-au stabilit
ei-înşişi, social-democraţii europeni ar trebui poate să se întrebe care
este problema pe care oamenii o doresc rezolvată. Întrucât, pe undeva,
asta s-a pierdut din vedere în anii de graţie petrecuţi sub conducerea
lui Tony, şi Gerhard şi Göran.
Articol publicat de Katrine Kielos in ziarul Aftonbladet; Vezi si The New Yorker.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)