America: Autonomia si Descentralizarea administrativă
America, Democratie, Federalism, Sisteme Constitutionale
Autonomia constituţională în cadrul organizării federale, fiecare stat beneficiază de o Constituţie proprie - o transpunere la nivel local a Constituţiei Uniunii. în fruntea ierarhiei administrative a fiecărui stat se află un guvernator ales prin sufragiu direct (cu excepţia statului Mississippi) pentru un mandat de doi sau, după caz, de patru ani potrivit reglementărilor locale.
Guvernatorul este ajutat de un vice-guvernator. în unele state, guvernatorul poate fi revocat de alegători. în raporturile sale cu parlamentul local, guvernatorul deţine un drept de veto (cu excepţia statului Caro lina de Sud). Cu excepţia statului Nebraska, Parlamentul local are o compunere bicamerală: Camera Reprezentanţilor si Senatul. Mandatul celor două corpuri legislative este de doi sau de patru ani, în funcţie de reglementările constituţionale locale.
În ceea ce priveste prerogativele acordate celor două Camere, Senatul are puteri limitate în raport cu cele ale Camerei Reprezentanţilor. Activitatea legislativă cuprinde domenii foarte diverse de interes local. In fiecare stat este creată o reţea de instanţe judecătoresti, în fruntea cărora se află o Curte Supremă, ea însăsi subordonată Curţii Supreme federale.
Descentralizarea administrativă are un caracter tradiţional în Statele Unite - consecinţă a guvernării locale din perioada colonială. Potrivit principiului autonomiei locale, fiecare stat beneficiază de propria sa administraţie. Aceasta înseamnă că poate înfiinţa funcţii publice de interes local, servicii publice, reţea judiciară, de poliţie, s.a. De asemenea, statele au buget local propriu.
Organismele federale (centrale) asigură soluţionarea problemelor de interes naţional, putând interveni pe plan local în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite. Desigur, oricând poate interveni un conflict de competenţă între organismele federale si cele locale, care va fi soluţionat de instanţe.
Analizând astăzi federalismul american, fondatorii Constituţiei de la 1787 ar rămâne însă, descumpăniţi, deoarece nu ar mai recunoaste, în instituţiile federale actuale, modelul iniţial. într-adevăr, federalismul american exprimat în formula „States Rights" (Drepturile statelor), s-a deteriorat prin centralizarea puternică a autorităţii si concentrarea ei la Washington D.C. - centrul puterii legislative (Congresul) al celei executive (Administraţia), precum si al celei judecătoresti (Curtea Supremă de Justiţie). Treptat, puterea si autonomia statelor s-a diminuat, în timp ce autoritatea centrală s-a întărit. Cauzele acestui proces politic degenerativ sunt multiple si, în parte, obiective. Printre cele mai invocate sunt:
a) intervenţia directă a guvernului federal în viaţa economică la nivel naţional cu repercusiuni la nivelul statelor federate, inclusiv prin alocarea unor uriase investiŃii în proiecte de interes local; sprijinul acordat de stat unor colosi industriali tradiţionali din diferite state;
b) susţinerea de către autorităţile federale a unor programe de asistenţă socială pentru unele categorii de persoane defavorizate;
c) sprijinirea de către guvernul federal, a unor programe de anvergură în domeniul cercetării stiinţifice si tehnologice;
d) implicarea statului în soluţionarea unor probleme globalizate la nivelul Uniunii, cum sunt: consumul de droguri, delicventa, criminalitatea organizată, s.a.
Dacă la toate acestea, adăugăm confruntarea guvernului federal cu probleme complexe privind, de pildă, protecţia mediului înconjurător, întărirea capacităţii militare a Statelor Unite, a securităţii lor naţionale, asumarea de către Uniune a rolului de mare putere militară si politică în relaţiile internaţionale, avem un tablou sugestiv al argumentelor aduse în favoarea restrângerii autonomiei statelor în beneficiul Uniunii.
Întărirea autorităţii uniunii faţă de statele membre ale federaţiei a fost însoţită de întărirea considerabilă a puterii Presedintelui . Interesant este faptul că, sporirea prerogativelor puterii centrale s-a făcut cu acordul si cu sprijinul substanţial al Curţii Supreme de Justiţie, care a dat câstig de cauză când Administraţiei, când Congresului, în tendinţa acestora de a-si aroga noi responsabilităţi pe plan local.
America: Instanţele judecătoreşti
America, Democratie, Justitie, Sisteme Constitutionale
Potrivit art. 3 parag. 1, din Constituţie, puterea judecătorească este încredinţată unei Curţi Supreme si unor Curţi cu grad inferior acesteia, a căror jurisdicţie a fost fixată la nivel federal.
Constituţia prevede, de asemenea, în acelasi text, prerogativa Congresului Statelor Unite de a crea curţile respective. De altfel, această atribuţie este prevăzută expres si de art. 1 parag. 8 clauza 9 din Constituţie care stabileste competenţa Congresului „de a înfiinţa Curţi de grad inferior Curţii Supreme".
In afara curţilor federale, Congresul deţine prerogative de a înfiinţa si alte curţi cărora le conferă o jurisdicţie specializată pentru anumite cauze sau domenii de activitate. Competenţa acestora va fi stabilită chiar în legea de organizare si funcţionare a curţii respective. Motivul înfiinţării unor asemenea instanţe este ca soluţionarea cauzelor ce le revin, să fie asigurată de judecători având o pregătire de specialitate în domeniul respectiv.
Temeiul juridic al atribuţiei Congresului de a crea curţi specializate nu este, însă, art. 3 parag. 1 din Constituţie, care se referă exclusiv la puterea judecătorească, ci art. 1 parag. 8 clauza 18 din Legea fundamentală . Potrivit articolului menţionat, Congresul are puterea de a întocmi toate legile care vor fi considerate necesare si corespunzătoare.
Acest text constituţional face parte însă din ansamblul de prevederi referitoare la prerogativele legislative ale Congresului enumerate expres de Constituţie. Din deosebirea de temei juridic al înfiinţării si funcţionării celor două categorii de curţi jurisdicţionale, rezultă o deosebire de legitimitate a fiecărei categorii. Astfel, prima categorie de curţi fiind expres prevăzută de Constituţie, îsi deduce legitimitatea din aceasta, pe când a doua categorie, fiind rezultatul activităţii legislative a Congresului, altfel spus, rezultatul voinţei legislative a naţiunii, îsi deduce legitimitatea din voinţa Congresului.
Deosebirea răspunde unui interes practic si anume, modificarea sistemului curţilor federale nu este posibilă fără revizuirea Constituţiei, pe când cadrul legal al oricăreia dintre curţile legislative poate fi oricând modificat de Congres care poate, totodată, hotărî desfiinţarea unei asemenea curţi.
Pe acest temei, curţile făcând parte din prima categorie sunt denumite generic curţi constituţionale („constitutional courts") iar curţile create de Congres potrivit art. 1 parag. 8 clauza 18, sunt denumite curţi legislative („ legislative courts ").
În realitate, deosebirile între cele două categorii de curţi nu sunt semnificative. Cele mai multe deosebiri se referă la statutul judecătorilor si la caracterul special al cauzelor pe care le judecă. Unii autori si chiar judecători ai Curţii Supreme au considerat că din puterea judecătorească nu fac parte decât curţile constituţionale . O asemenea opinie nu este însă acceptată. De altfel, împotriva sentinţelor pronunţate de curţile legislative, se poate face recurs la Curţile de Apel federale si chiar la Curtea Supremă. De asemenea procedura instituită în practica curţilor legislative au un vădit caracter jurisdicţional.
În ceea ce priveste gradele de jurisdicţie, Curtea Supremă este competentă să judece plângerile împotriva sentinţelor pronunţate de curţile înfiinţate de Congres. Este interesant de menţionat că în sistemul de drept al Statelor Unite, ca si în cel britanic, instanţele federale au prerogativa de a interpreta si întări forţa Constituţiei ca lege . Totodată, în Statele Unite, instanţelor judecătoresti le revine prerogativa de a decide, în ceea ce priveste constituţionalitatea legilor. Temeiul acestei prerogative îl găsim în principiul separaţiei puterilor.
în ceea ce priveste independenţa magistraţilor, Constituţia prevede că „atât judecătorii de la Curtea Supremă cât si cei ai curţilor îsi vor menţine posturile în caz de bună Comportare". La prima vedere, un asemenea text ar duce la concluzia că nu s-ar garanta independenţa si nici inamovibilitatea magistraţilor.
În realitate, corpul magistraţilor beneficiază atât de independenţă cât si de inamovibilitate. Ca orice funcţionar, judecătorul poate fi pus însă sub acuzare si judecat potrivit procedurii de impeachment dacă comite anumite fapte.
Judecătorii sunt numiţi de Presedinte si confirmaţi în funcţie de Senat. în prezent, sistemul instanţelor judecătoresti este format din:
a) Curtea Supremă;
b) Curţi de Apel;
c) Curţile de district;
d) Curţi cu jurisdicţie specială.
Competenţa curţilor federale denumite si Constituţional Courts se întinde asupra cauzelor civile si penale reglementate de legislaţia federală. Prin urmare, în mod obisnuit în faţa acestora nu pot fi deduse cauze având ca temei juridic legislaţia statelor.
Curtea Supremă este instanţa de vârf. în prezent este formată din 9 judecători dintre care unul ocupă funcţia supremă („chiefjustice"). Prin definiţie, Curtea Supremă este o instanţă de recurs. Cu toate acestea, potrivit art. 3 parag. 2 clauza 2, Curtea Supremă judecă în primă instanţă în toate cazurile privitoare la ambasadori, ministri si consuli si în cazurile în care este implicat un stat al Uniunii.
Curţile de Apel au fost create în 1981. în prezent sunt 11 Curţi. Fiecare asemenea instanţă este formată din 15 judecători. Competenţa Curţilor de Apel constă în principal în judecarea recursurilor împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de Curţile districtuale.
Curţile de district sunt formate din 27 de judecători. Circumscripţiile lor se stabilesc în funcţie de aria districtuală fixată, la rândul ei, de Congresul Statelor Unite. Cele 50 de state, sunt împărţite în 89 de districte în funcţie de mărime, populaŃie, complexitatea activităţii economico-sociale si administrative etc. Lor li se adaugă Districtul Columbia si Porto Rico. în acest fel, numărul Curţilor districtuale se ridică la 91.
Curţile districtuale judecă în complet format dintr-un singur judecător asistat în anumite cazuri expres prevăzute, de un juriu. Există anumite situaţii în care o Curte districtuală judecă în complet format din 3 judecători. Este vorba de cazuri având o importanţă publică deosebită si de ordin general . Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de completul format din 3 judecători se face direct la Curtea Supremă.
În afara sistemului federal al organizării judecătoresti, în Statele Unite funcţionează curţile create special de Congres. Ele sunt create de Congresul federal potrivit prerogativelor sale legislative. Judecătorii acestor instanţe sunt numiţi pe viaţă de către Presedintele Statelor Unite cu avizul Senatului.
Astfel de instanţe sunt:
Court of Claims creată în 1855, competentă să soluţioneze plângerile făcute de persoanele particulare împotriva Guvernului cu privire la pagube decurgând din contracte, sau cauzate din culpa unor funcţionari guvernamentali;
Court of Customs and Patent Appeals creată în 1909, competentă să soluţioneze plângerile împotriva deciziilor luate de Tribunalul pentru taxe vamale („Customs Court"), de Oficiul pentru brevete si de Comisia pentru tarife;
Court of Military Appeals creată în 1950, competentă să soluţioneze deciziile Curţii Marţiale
America: Preşedintele Statelor Unite
America, Democratie, Presidentie, Sisteme Constitutionale
În Art. 2 Parag. 1, se prevede într-o formulare clară, lipsită de orice ambiguitate sau posibilitate de interpretare că: „puterea executivă va fi exercitată de Presedintele Statelor Unite ale Americii". In comparaţie cu formularea folosită în Art. 1 Parag. 1, care limita puterea legislativă a Congresului la dispoziţiile constituţionale exprese, art. 2, parag. 1, atribuie de la început o putere de decizie executivă Presedintelui, con-ferindu-i astfel locul de frunte în ierarhia constituţională americană. Imaginea despre presedinte pe care si-o face cetăţeanul american, analistul sau observatorul politic din această ţară, precum si orice persoană de pe Vechiul Continent, tinde însă să adauge si alte conotaţii -mai mult psihosociale – presedinţiei americane. Este vorba, îndeosebi, de faptul că instituţia prezidenţială va fi socotită puternică, influentă sau, dimpotrivă, slabă, în funcţie de caracteristicile personale ale celui ce ocupă fotoliul de presedinte. Motivul unei asemenea „reflecţii publice" a normei constituţionale este explicat de profesorul american Laurence Tribe în felul următor: spre deosebire de celelalte ramuri constituţionale, presedintele este o persoană, precum si o instituţie, el este ales de către întreaga Naţiune pe care o reprezintă si îi exprimă aspiraţiile.
In calitatea sa de ales al poporului, Presedintele focalizează atenţia opiniei publice. Apare astfel normal ca publicul să-si facă despre Presedinte o imagine, ce depăseste cadrul său constituţional în limbajul politologic, atribuţiile conferite unui organism pot fi cuprinse într-un concept mai larg: prerogative, rol, funcţii, menire s.a. Fondatorii Constituţiei Americane au ales însă un alt cuvânt specific pragmatismului american: „putere". Asociată la instituţia prezidenţială, „puterea executivă" înseamnă puterea de a influenţa celelalte ramuri constituţionale (Congresul si Curtea Supremă), propria Administraţie, opinia publică si poporul american. Realităţile politice contemporane dovedesc, însă, si faptul că în numele acestora, Presedintele Statelor Unite „influenţează" diplomatic, economic, politic si militar, umanitar si alte state si popoare.
Largile puteri executive încredinţate presedintelui nu înseamnă însă, că el ar putea acţiona cu totul discreţionar sau că ar încălca în mod vădit prerogativele celorlalte organisme. În termeni constituţionali el beneficiază pe lângă prerogative prevăzute expres de Constituţie si de „puteri neenumerate" („inherent powers") dar acest termen nu este sinonim cu putere nelimitată. Această concluzie aparţine unuia dintre presedinţii Curţii Supreme.
Presedintele Statelor Unite este desemnat prin vot universal (indirect), de către un Colegiu electoral format din mari electori, fiecare stat beneficiind de un număr de delegaţi egal cu cel al congresmenilor alesi în forul Suprem legislativ din partea statului respectiv. Cu alte cuvinte, acest organism va fi format din 535 de electori. Delegaţii sunt alesi prin vot universal direct. Interesant este faptul că fiecare candidat la mandatul de elector face cunoscut, într-un fel sau altul, cărui candidat la presedinţie îi va acorda votul său. In acest fel, configuraţia Colegiului de electori indică „teoretic" cine va câstiga alegerile prezidenţiale. Acest sistem de votare îl leagă si mai mult pe Presedinte de masele de alegători. în fapt, Presedintele este ales de popor.
Candidaturile la funcţia de presedinte sunt făcute de partidele politice foarte influente pe plan local. Candidaturile independente sunt practic sortite esecului deoarece nu au sprijin politic. în cadrul fiecărui partid există o procedură bine pusă la punct pentru învestirea unei personalităţi politice ca aspirant/candidat la presedinţie din partea partidului respectiv. învestitura este acordată de Convenţia Naţională a partidului formată, la rândul ei, din delegaţi desemnaţi prin alegeri primare.
Din combinarea celor două proceduri (în cadrul fiecărui partid pentru constituirea Convenţiei Naţionale si, respectiv, pentru formarea Colegiului de electori), rezultă patru faze ale campaniei prezidenţiale:
1. alegerile locale de partid pentru desemnarea delegaŃilor la Convenţia Naţională a partidului respectiv;
2. alegerea candidatului la funcţia de presedinte al SUA de către Convenţia Naţională a fiecărui partid;
3. alegerile locale pentru desemnarea marilor electori ce formează Colegiul;
4. învestirea oficială a Presedintelui în cadrul Colegiului.
Mandatul Presedintelui Statelor Unite este de 4 ani si începe înmod oficial la 20 ianuarie în anul următor alegerilor, prin prestarea de către presedintele ales a jurământului prevăzut de Constituţie. Prin Amendamentul 22 adus Constituţiei în anul 1951 s-a stabilit regula potrivit căreia „nici o persoană nu va fi aleasă în funcţia de Presedinte mai mult de două ori".
Pentru vicepresedinte nu se organizează alegeri separate, fiind desemnată în această funcţie „persoana care obţine numărul cel mai mare de voturi ale electorilor" (Art. 2 Parag. 1 Clauza 2). în sistemul constituţional american, vicepresedintele nu are nici o influenţă politică. Un vicepresedinte devenit presedinte datorită decesului, demisiei, destituirii sau incapacităţii Presedintelui ales de a-si exercita mandatul, capătă însă puterea/influenţa, autoritatea, prestigiul social ale unui „Number One", asa cum este denumit de opinia publică presedintele Statelor Unite ale Americii.
Presedintele îsi desemnează un anumit număr de secretari ai unor departamente ale Administraţiei care practic îi sunt consilieri. Acestia răspund pentru activitatea pe care o desfăsoară doar în faţa Presedintelui. Presedintele Statelor Unite deţine si prerogativele specifice unui sef de guvern, desi o asemenea instituţie nu există în sistemul politic american.
Funcţiile Presedintelui Statelor Unite
Anumite prerogative ale Presedintelui sunt bazate pe dispoziţii constituţionale exprese, altele au rezultat din interpretarea largă a Constituţiei si aplicarea ei dincolo de tiparele iniţiale. Grupurile de presiune, partidele politice, lobbystii au avut o contribuţie majoră la apariţia prin interpretare a noi conotaţii ale unora dintre dispoziţiile constituţionale, practic la apariţia unor cutume constituţionale . Se spune, nu fără temei, că însisi presedinţii Statelor Unite, uzând de puterea încredinţată si de autoritatea lor personală, ar putea fi - si au fost mulţi dintre ei - cei mai influenţi lobbysti, reusind de cele mai multe ori să determine Congresul să adopte sau să nu adopte o anumită conduită legislativă. In felul acesta, ei au devenit pe lângă „chief executiv" si „chief legislator'.
Se consideră a fi funcţii tradiţionale ale Presedintelui:
1. funcţia de sef al statului;
2. funcţia de sef al puterii executive;
3. funcţia de comandant sef al forţelor armate;
4. funcţia de sef al diplomaţiei;
5. funcţia de legiuitor;
6. funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;
7. funcţia de sef al partidului care l-a propus candidat la presedinţie. Această funcţie nu este prevăzută de Constituţie. Nu este vorba, după cum am putea crede, că Presedintele ar fi si presedinte sau Secretar general al partidului sau că ar avea alte responsabilităţi în cadrul ierarhiei de partid. Devenit presedinte din partea unui anumit partid, el trebuie să se „revanseze" faţă de partid, să-l susţină, să-i sporească prestigiul si numărul simpatizanţilor.
Alături de aceste funcţii - fiecare având un suport constituţional, instituţia presedinţială, si-a asumat si alte prerogative: coordonator al politicii economice; apărător al politicii sociale; pivot al sistemului federal; deţinător al soluţiilor de amorsare a unor crize interne si externe.Ca sef al statului, Presedintele exercită atribuţiile clasice ale acestei instituţii, dintre care menţionăm reprezentarea naţiunii americane pe plan intern si extern, acreditarea ambasadorilor, primirea reprezentanţilor altor state, conferirea unor titluri de onoare si distincţii civile si militare s.a.
In ceea ce priveste atribuţiile de sef al puterii executive subliniem că Legea fundamentală nu explică conţinutul acestei puteri. Unii analisti politici au apreciat pe baza textului constituţional (Art. 2 Parag. 1) că „noţiunea de putere executivă" si cea de „Presedinte" ar fi sinonime . Evident, presedintelui îi revine sarcina să asigure executarea legilor (aceasta fiind atribuţia generală a executivului). În acest sens, Constituţia prevede că Presedintele „supraveghează aplicarea corectă a legilor" (Art. 2 Parag. 3).
America: Congresul
America, Congresul SUA, Democratie, Sisteme ConstitutionaleCongresul este format din două Camere legislative: Senatul si Camera Reprezentantilor si are, în principal, doua functii: votarea legilor; controlul asupra activitătii Executivului. Această ultimă functie, este limitată în raport cu functia de control exercitată de organul legislativ în regimurile parlamentare. Art. 1 parag. 1 din Constitutie prevede că „Toate puterile legislative acordate prin această Constitutie vor fi exercitate de către un Congres al Statelor Unite care va fi alcătuit din Senat si Camera Reprezentantilor".
Pentru fondatorii Constitutiei, Congresul a reprezentat cel mai important organism constitutional deoarece, prin functiile sale, avea menirea să exprime în norme general obligatorii vointa suverană a poporului. Aceasta a fost, de altfel, motivul pentru care s-a optat în favoarea formulei: „toate puterile legislative vor fi exercitate de către un Congres (...)", dar nu orice puteri, ci doar cele „acordate prin această Constitutie". în doctrina constitutională americană se subliniază, fără echivoc, că fondatorii Constitutiei erau mai îngrijorati de un Congres, având o putere nelimitată, decât de amenintarea unui presedinte sau a unei instante tiranice.
Această teamă a fost întrucâtva diminuată de cele 10 amendamente aduse Constitutiei în 1791, cunoscute sub denumirea de „Declaratiile de drepturi". Aceste amendamente s-au adăugat prevederilor cuprinse în Art. I Parag. 9 si stabilesc împreună domeniile în care Congresul nu are dreptul să intervină. Este specific pragmatismului politic american că limitarea puterilor Congresului a fost făcută prin intermediul drepturilor si libertătilor cetătenesti. In felul acesta, orice pretentie ulterioară si încercare de a învesti Congresul cu prerogative ce l-ar propulsa în fruntea ierarhiei constitutionale, s-ar opune drepturilor cetătenesti si ar fi respinsă.
În prezent, Camera Reprezentantilor este formată din 435 de membri (deputati), dar, evident, numărul fotoliilor parlamentare nu este fix, ci corespunde mărimii populatiei din fiecare stat. Din 10 în 10 ani se stabileste un nou raport între efectivul populatiei si numărul reprezentantilor în functie de cresterea demografică si de migratia populatiei de la un stat la altul. Membrii Camerei Reprezentantilor sunt alesi prin vot universal, egal, secret si direct, potrivit legilor electorale ale fiecărui stat.
Ca mod de scrutin, s-a optat pentru sistemul majoritar, uninominal si cu un singur tur de scrutin. Aceasta înseamnă că, pentru fiecare mandat, partidele depun într-o circumscriptie electorală o singură candidatură, fiind ales candidatul care va întruni majoritatea voturilor exprimate într-o singură operatiune de votare.
1. candidatii să aibă vârsta de 25 de ani;
2. să fie cetăteni americani de cel putin 7 ani;
3. să locuiască în statul în care si-a depus candidatura.
Durata mandatului este de 2 ani. Această scurtă durată are atât avantaje, cât si dezavantaje. Dintre avantaje, mentionăm efortul reprezentantilor de a imprima mandatului lor vigoare si eficientă, preocuparea acestora pentru a rezolva cât mai repede si cât mai bine problemele ivite pe durata mandatului, în felul acesta, reprezentantul demonstrează electoratului că este eficient si îi va solicita reînvestirea cu un nou mandat.
Dezavantajele mandatului scurt apar cu mai multă claritate prin raportarea acestuia la mandatul de 6 ani al senatorilor. Reprezentantii nu se pot ocupa de probleme de perspectivă care i-ar propulsa în atentia opiniei publice pentru o perioadă mai îndelungată, nu se pot implica în solutionarea unor probleme mai delicate pentru Natiune care ar necesita un timp mai lung de documentare si studiu, sunt mai vulnerabili decât senatorii în ceea ce priveste săvârsirea unei greseli politice deoarece vina lor nu este uitată până la noile alegeri, s.a.
Senatul este compus dintr-o sută de senatori - reprezentanţi ai statelor. Fiecare stat - cu excepţia statului Nebraska - este reprezentat prin 2 senatori. Alegerea senatorilor se face prin acelasi mod de scrutin folosit pentru desemnarea membrilor Camerei Reprezentanţilor. Mandatul lor este de 6 ani. O treime din numărul senatorilor este reînnoită din 2 în 2 ani, evitându-se ca mandatul celor doi senatori ce reprezintă un anumit stat să se sfârsească la aceeasi dată. In cazul în care unul dintre senatori decedează sau demisionează, Guvernatorul reprezentat organizează alegeri speciale dacă nu este autorizat de Congresul local să numească un succesor până la viitoarele alegeri.
Candidaţii trebuie:
1. să aibă vârsta de 30 ani;
2. să fie cetăţeni americani de 9 ani;
3. să locuiască în statul pentru care si-a depus candidatura.
Iniţial, senatorii erau desemnaţi prin vot indirect. Prin Amendamentul 17, adoptat în anul 1913, s-a introdus votul direct.
Între cele două Camere ale Congresului nu există o ierarhie valorică, ambele având, în general, acelasi statut constituţional faţă de celelalte două puteri. Cu alte cuvinte, Senatul si Camera Reprezentanţilor au puteri constituţionale egale. Cu toate acestea, Constituţia stabileste unele diferenţe de competenţă între cele două corpuri legislative; în materie de taxe si impozite, Camera Reprezentanţilor deţine o prioritate faţă de Senat (Art. 1 Parag. 7 din Constituţie). Dacă avem în vedere că impozitele reprezintă sursa veniturilor bugetare, ne dăm seama că această cameră deţine puteri si responsabilităţi sporite faţă de cele ale Senatului.
La rândul său, Senatului îi revin prerogative constituţionale exclusive în domeniul relaţiilor internaţionale (Presedintele încheie tratate internaţionale „prin si cu avizul si acordul Senatului"). De asemenea, Senatul aprobă numirile în posturi diplomatice si consulare, precum si cele ale judecătorilor Curţii Supreme. Cele două camere au fiecare, un rol bine definit si complementar în procedura de impeachment.In ceea ce priveste procesul legislativ, cele două camere cooperează ca parteneri egali.
Fiecare dintre cele două camere legislative si-a stabilit o organizare internă, precum si reguli de procedură. Potrivit tradiţiei, Camera Reprezentanţilor îsi adoptă regulile de procedură la începutul fiecărui Congres. Senatul care prin modul lui de constituire este un organism legislativ, practic permanent, îsi modifică regulile de procedură („standing rules") la intervale de timp neperiodice.
Camera Reprezentanţilor este condusă de un presedinte - Speaker ofthe House - ales de întreaga cameră. Prin prerogativele ce i se conferă, el este liderul majorităţii parlamentare. În aceeasi cameră este desemnat si un lider al minorităţii parlamentare. În ceea ce priveste liderul Senatului, acesta este vice-presedintele Statelor Unite ale Americii (Art. 1 Parag. 3 din Constituţie). Puterile vicepresedintelui sunt însă limitate. De fapt, ca lider al Senatului, el nici nu prezidează sedinţele acestuia. în locul său, sedinţele sunt conduse de „Senate president pro tempore".
Activitatea de bază a celor două camere se desfăsoară în comitete si subcomitete - organisme de lucru având un rol deosebit de important, îndeosebi în procesul legislativ. Cele două Camere se reunesc într-o sesiune comună după alegerile prezidenţiale pentru a număra voturile exprimate. De asemenea, cele două Camere se reunesc pentru primirea Mesajului anual al Presedintelui SUA.
Normele de procedură parlamentară, cuprinse în cele două Regulamente de funcţionare ale fiecărei camere, sunt deosebite unele de altele, poate si ca rezultat al duratei diferite a celor două tipuri de mandate. Potrivit amendamentului X, secţiunea a 2-a, Congresul trebuie să se reunească în sesiunea parlamentară cel puţin o dată pe an. De regulă, sesiunea începe pe 3 ianuarie în fiecare an.
America: Partidele Politice
America, Democratie, Sisteme ConstitutionaleÎn Constitutia Statelor Unite nu se face nici o referire la partidele politice, acestea se află la baza functionării sistemului politic american . Astfel, atât Congresul, cât si Presedintele exprimă girul acordat de alegători candidatilor propusi de partidele politice principale: Partidul Republican si Partidul Democrat. Pozitia predominantă a acestor două partide în viata politică, echilibrul de forte stabilit între ele, îndeosebi, în ceea ce priveste baza lor socială, sunt factori determinanti ai sistemului bipartidismului american.
Originile acestui sistem în Statele Unite ale Americii trebuie căutate în conflictul existent între partizanii federalismului si adversarii acestuia. Astfel, Thomas Jefferson a adunat în jurul său, adversarii Uniunii si a creat, în anul 1791, Partidul Republican Democrat – strămosul actualului Partid Democrat, care avea ca obiectiv al luptei politice sustinerea autonomiei statelor membre ale federatiei si limitarea autoritătii acesteia. Mai târziu, în 1854, sub impulsul decisiv al lui Abraham Lincoln, se formează Partidul Republican, formatiune politică cu un program politic antisclavagist, care milita, totodată, pentru întărirea autoritătii centrale.
In prezent, aspect remarcat de analistii americani, ca si de cei străini, cele două partide politice nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice, ci în domenii economice si sociale de interes national sau local. In procesul de cucerire si exercitare a puterii (evident, cu metode si instrumente specifice formatiunilor politice) partidele politice americane îndeplinesc trei functii principale:
1. Functia electorală. Această functie constă în formularea unor programe sau platforme electorale, propunerea de candidati, organizarea si conducerea campaniilor electorale, atragerea si mobilizarea suporterilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
2. Functia de conducere/opozitie. Este o functie rezultată din îmbinarea a două funcŃii diferite, opuse chiar, exercitate de partidul de guvernământ si, respectiv, de partidul sau partidele de opozitie. Cele două functii au comun doar faptul că se exercită în acelasi timp si că fiecare partid se străduieste să-i conteste celuilalt, prin confruntare politică deschisă, programul, metodele, obiectivele politice, liderii etc.
Potrivit acestei functii, partidul de guvernământ îsi propune obiectivarea programului său de guvernare în norme juridice sau decizii politice si asigurarea realizării acestora. Partidul de opozitie are la dispozitie instrumente si forme ale activitătii parlamentare eficiente (opozitia parlamentară) pentru a se opune initiativelor legislative ale guvernului aflat la putere si, totodată, pentru a face, prin grupul său parlamentar, propuneri legislative în concordantă cu programul său politic. De asemenea, partidul de opozitie beneficiază de toate celelalte forme ale luptei politice din opozitie: presă, campanii si adunări publice etc.
3. Functia de selectare si îmbinare a intereselor unei colectivităti cât mai largi, a valorilor nationale si forjarea lor într-o fortă politică coerentă si unitară, capabilă să domine sau să determine fizionomia institutiilor de guvernare si activitatea de guvernare însăsi.
Între cele trei functii majore ale partidelor politice din Statele Unite ale Americii - în general, comune tuturor partidelor politice - nu se poate face o departajare netă, putând fi exercitate, practic, concomitent.
În afară de cele două partide politice principale (le-am putea numi partide istorice), în Statele Unite ale Americii mai există Partidul Independent American, Partidul Comunist, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, s.a., precum si alte formatiuni politice minore, practic, fără nici o aderentă electorală.
Partidele politice din Statele Unite ale Americii par să contrazică asertiunea că, nu poate exista un partid politic fără o anumită ideologie. Si, totusi, asa este!
Referitor la organizarea internă a partidelor, aceasta este în general flexibilă, structurile ierarhizate (organizatii, comitete) fiind vizibile îndeosebi la nivel local. De altfel, viaŃa partidelor se desfăsoară la nivel ierarhic de bază, vârfurile ierarhice acŃionând aproape exclusiv în campaniile electorale. De fapt, principala functie a partidelor politice americane este functia electorală. Vom întelege mai bine importanta covârsitoare a acestei functii, ca si rolul partidelor politice ca „masini electorale" dacă inventariem toate mandatele elective existente pe întreaga cuprindere a federatiei: peste 1.000.000.000 - de la serifi, primari, congresmeni locali, până la congresmeni federali si Presedinte - si avem în vedere, totodată, mandatul scurt al celor mai multe dintre functiile mentionate.
America: Federalism
America, Democratie, Federalism, Sisteme Constitutionale
Odată câstigată independenta, cele 13 colonii s-au confruntat cu un fenomen critic pentru unitatea noului stat, fapt ce a împiedicat, o vreme, adoptarea unei poziŃii comune fată de viitorul politic al acesteia. Este vorba de disparitia factorului politic ce unise până atunci cele 13 colonii. Astfel, fiecare stat a început să-si consolideze prin toate mijloacele independenta, actionând separat de celelalte state. Cu acest prilej, s-a manifestat si o anumită rivalitate între unele dintre fostele colonii. Acest fenomen a constituit unul dintre motivele organizării confederale în 1777 si apoi federale a Statelor Unite si nu al unei organizări unitare a statului american. Potrivit „Articolelor Confederatiei si ale Uniunii Permanente" din 1777, prerogativele conducerii afacerilor externe si ale apărării reveneau unui organism numit de Congres, celelalte atributii de guvernare revenind statelor membre suverane.După zece ani de tentative centrifuge ale unor state dar si de presiuni din partea altora în favoarea consolidării unitătii, la Philadelphia, în anul 1787, Confederatia se transformă în federatie. Reprezentantii statelor reuniti în Congres au adoptat la 17 septembrie 1787 cu 39 de voturi pentru, 5 abtineri, restul delegatilor ostili federatiei părăsind sala, Constitutia Statelor Unite ale Americii . A fost prima Constitutie scrisă din istoria modernă a statelor lumii.
De fapt, chiar înainte de 1787, s-au făcut unele încercări de a se transpune într-un document oficial mecanisme de guvernare bazate pe principii reprezentative si pe delimitarea între cele trei puteri. Asemenea încercări s-au concretizat, de pildă, în Albany Plan of Union din 1754. În 1775, al doilea Congres Continental a cerut fiecărei Adunări reprezentative din colonii să pregătească o Constitutie proprie bazată pe principii politice moderne. Unele colonii si-au adoptat Constitutii proprii, precum si Declaratii ale drepturilor („Declaratia drepturilor statului Virginia", în iunie 1776; „ Declaratia drepturilor locuitorilor statului Pennsylvania" din septembrie 1776; „ Declaratia drepturilor statului Delaware" din septembrie 1776; „Declaratia drepturilor statului Maryland' din noiembrie 1776; „ Declaratia drepturilor statului Massachusuetts" din martie 1788 s.a.).În anul 1788, Constitutia a fost ratificată de către 11 state si a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1789 . Ultimele două state: North Carolina si Rhode Islandm ratificat-o la 21 noiembrie 1789 si, respectiv, la 29 mai 1790.
în ceea ce priveste structura statului, Legiuitorul constituant a optat pentru o structură federală, în ciuda unor factori care ar fi putut determina constituirea unui stat unitar:
1. sentimentul national si limba comune;
2. lipsa unor formatiuni statale distincte în perioada anterioară;
3. piată economică comună, monedă unică;
4. obiective de politică externă similare;
5. probleme de apărare natională comune;
6. lipsa unor conflicte etnice, religioase s.a.
Federalismul a învins însă în conditiile în care în Europa – si fondatorii Constitutiei erau constienti de acest lucru – se profilase într-o manieră largă ideea statului unitar. Federalismul american din 1787 a introdus în limbajul stiintelor politice un termen nou - federatia - care era o formulă inedită pentru acea vreme .
Motivul psihologic al federalismului american a fost, îndeosebi, teama colonistilor fată de centralizarea caracteristică unui stat unitar. Această teamă era izvorâtă, în principal, din oroarea fată de guvernarea opresivă, de tip colonial a Angliei. Un alt motiv era de ordin economic. Să nu uităm că ruptura coloniilor de Marea Britanie, a avut nu numai motive politice, ci si economice: refuzul coloniilor de a mai fi sursa de materii prime a metropolei, care devenise, între timp, centrul unei puternice Revolutii industriale.
Din punct de vedere economic, rădăcinile federalismului american mai trebuie, de asemenea, căutate în contradictia între structura economică mai avansată si suprastructura politică învechită a celor 13 colonii. Desi din punct de vedere al înzestrării lor tehnologice, coloniile nu puteau rivaliza cu centrele industriale din Anglia, dezvoltarea lor economică si chiar industrială era însă, evidentă . Cu toate că principalul mijloc de productie îl constituia în acea vreme pământul, activitatea economică încetase totusi să mai fie, exclusiv, agricolă.
In secolul al XVIII-lea se dezvoltă mica industrie, se profilează tot mai lărgit si complex comertul, circuitul financiar, apar noi localităti urbane, se modernizează orasele s.a. Dezvoltarea economică puternică generează regrupări sau stratificări sociale, formarea unei pături sociale constiente de bogătiile sale si de rolul ei social.
Noua pătură socială era interesată să-si conserve avantajele economice, la nivelul local si să-si apere interesele în fata concurentilor de aceeasi stare socială din celelalte colonii. Câstigarea independentei a stimulat astfel, ambitia fostelor colonii de a prospera economic, separat unele de altele.
Optiunea pentru structura de stat federativă si nu pentru cea unitară poate fi motivată si politic. înainte de războiul de independentă, fiecare colonie depindea direct de metropolă, între ele neexistând o legătură din punct de vedere legislativ, administrativ sau jurisdictional. Principiile lor de guvernare (asemănătoare) se inspirau din modelul britanic, desi influenta Londrei nu era foarte puternică, datorită distantei între continentul european si cel american. Asa se face că fiecare colonie îsi crease cu timpul un sistem local de guvernare, cvasi-autonom, care actiona sub controlul unor adunări provinciale considerate de localnici ca parlamente locale. Legile adoptate de aceste „parlamente" erau verificate de Consiliul Privat al Regelui si, în general, aprobate.
Declarându-si independenta, cele 13 colonii s-au trezit dintr-o dată propriul lor stăpân politic. Aversiunea fată de o nouă centralizare politică care le-ar fi limitat aspiratiile pentru progresul economic, s-a împletit cu rivalitătile locale si cu teama de a nu cădea din nou sub hegemonia unui organ central care să fie dirijat din umbră, de unele state.
Cum statele acumulaseră o oarecare experientă în materie de autonomie administrativă, ele au tins spre valorificarea acesteia accentuând, la început doar o centralizare în domeniul relatiilor internationale si în cel al apărării. Cum viitorul lor politic depindea însă de exploatarea în comun si coordonată a uriaselor bogătii naturale, pe care le detineau, statele suverane ale Confederatiei au fost nevoite în cele din urmă să accepte pentru totdeauna constituirea statului federal.
Caracterul federal al statului american rezultă chiar din cuprinsul Constitutiei si se exprimă în cele două principii generale ale organizării federative: principiul participării si principiul autonomiei.
Principiul participării este cuprins în paragraful 3 al primului articol din Constitutie, potrivit căruia, fiecare stat al uniunii este reprezentat în Senat de către doi senatori.
Principiul autonomiei a fost consacrat în Amendamentul X, adoptat în 1971, potrivit căruia „puterile care nu sunt delegate Statelor Unite de către Constitutie si nici nu sunt interzise de către acestea statelor, sunt rezervate statelor respective sau poporului".
Beneficiind de autonomie, statele federale au putut avea propria Constitutie, precum si reglementări de interes local aplicabile circuitului civil, în domeniul bugetar, administrativ, fiscal, judecătoresc etc. Principiul autonomiei este garantat, orice lege care ar viola autonomia unui stat membru al federatiei putând fi atacată în fata instantelor judecătoresti pentru neconstitutionalitate .
In prezent, continutul federalismului american poate fi caracterizat prin următoarele trăsături:
1. autonomia constitutională a fiecărui stat;
2. larga manifestare a initiativei populare;
3. descentralizarea administrativă.
America: Originea sistemului constitutional
America, Democratie, Sisteme Constitutionale
Sistemul constitutional al Statelor Unite ale Americii a preluat si adaptat traditiile constitutionale ale Regatului Unit, de care fostele colonii s-au despărtit printr-un război sângeros de independentă. În nici o altă Constitutie din lume, poate cu exceptia celei a Canadei si a Australiei, nu se întâlnesc atât de numeroase si atât de profunde elemente traditionale ale juristprudentei britanice, ca în Constitutia americană si, să nu uităm, Imperiul britanic a avut o întindere uriasă, unul dintre principiile de bază ale guvernării teritoriilor ocupate de acesta, constituindu-l controlul britanic asupra întregului sistem de drept local parte din jurisprudenta imperiului. Parintii fondatori ai Constitutiei Americane au adaptat cu un uimitor simt al practicii politice - rod al educatiei protestante si al studiilor unora dintre ei în Anglia - spiritul reformator al filozofiei politicii engleze din secolul al XVIII-lea.
În ceea ce priveste conceptia constitutională, fondatorii Constitutiei americane au transpus în practică, printr-o îmbinare armonioasă si echilibrată a institutiilor de guvernare - devenită model de referintă pentru statele europene - principiul separatiei celor trei puteri, formulat definitiv de Montesqieu, dar fundamentat de o seamă de gânditori englezi James Harrington si John Locke.
În general, autorii americani sunt de acord că sursele gândirii politice a colonistilor sositi pe „Noul Continent" au constat în acea perioadă în:
1. preceptele Bisericii puritane;
2. documentele corporatiilor comerciale ale celor 13 colonii;
3. dreptul anglo-saxon;
4. experienta politică dobândită în urma celor două revolutii britanice din 1640-1649 si cea din 1688, prin care puterile Coroanei au fost limitate de burghezie.
Acestor surse primare li s-au adăugat convingeri politice, proprii modului de viată al colonistilor, potrivit cărora, legitimitatea actului de conducere nu este conferită de seful statului - Monarhul - ci de vointa electoratului (nu ma folosesc de cuvantul popor din cauza votrului cenzitar), detinătorul suveran al puterii. Din această perspectivă, se considera că electoratul/poporul, constient de puterea ce-i apartine ca un drept natural, o încredintează printr-un mandat unor reprezentanti pe care tot el îi învesteste cu prerogative de guvernare. Pe unii îi poate chiar revoca dacă nu îsi îndeplinesc mandatul în mod corespunzător. Este pentru prima dată în istoria politică modernă, când un individ desemnat într-o functie electivă poate fi revocat de alegătorii săi.
Conceptia potrivit căreia suveranitatea apartine poporului, transpusă din Europa în America a avut ca efect si ruperea legăturilor spirituale între colonisti si Coroana Britanică care pretindea prerogativele conducerii ca pe niste bunuri patrimoniale cuvenite de drept, Monarhului. Se întelege că această convingere politică, abil infiltrată în constiinta publică, a constituit unul dintre factorii ideologici ai victoriei celor 13 colonii împotriva Angliei, exprimată prin adoptarea la 4 iulie, a Declaratiei de Independentă - actul politic în care s-a consemnat nasterea unei noi naŃiuni si chintesenta unei noi filozofii asupra libertătii omului .
Unul dintre pilonii Declaratiei de Independentă a fost hotărârea fermă a coloniilor americane de a se împotrivi despotismului si tiraniei exercitate de autoritătile administrative desemnate de Coroana britanică. Nu era însă o luptă împotriva abuzurilor săvârsite de Guvernatorul sau de armata engleză în înfăptuirea legilor britanice, ci de o luptă împotriva legilor ca atare, a sistemului de guvernământ britanic . Aceasta explică de fapt, fervoarea cu care colonistii si-au însusit conceptia pe care se bazează principiul separatiei celor trei puteri (adică, prevenirea tiraniei si a confuziei puterilor), precum si măiestria consfintirii acestuia în Constitutia din 1787. Principiul separatiei puterilor, care este unul dintre principiile fundamentale care stau la baza doctrinei si practicii constitutionale americane, reprezintă alternativa regimului absolutist.
In ceea ce priveste forma de guvernământ, fondatorii Constitutiei au optat pentru republică. Motivele acestei optiuni au fost cel putin două: aversiunea fată de Coroana britanică; acceptarea fără rezerve a principiului suveranitătii poporului, nu numai de către reprezentantii celor 13 colonii în Congresul de la Philadelphia, ci si de către marea masă a colonistilor care se autointitulează chiar, în Preambulul Constitutiei, „Noi, Poporul Statelor Unite (...)"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)