Politeía Doctrinară

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti. A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile moldoveneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Şcoala, Biserica şi Serviciul militar au devenit principalele instrumente de rusificare. Procesul de rusificare al acestui teritoriu a fost purtat şi prin colonizarea unor reprezentanţi ai altor etnii din Imperiul Rus, din spaţiul germanic sau din Imperiul Otoman : Ruşi şi ucrainieni desigur, dar şi germani, evrei, bulgari şi găgăuzi. Simultan, s-a implementat la populaţia moldoveană băştinaşă ideia că, spre deosebirea populaţiilor din Moldova apuseană, din Ardeal, din Ţara Românească sau din Dobrogea, ea nu poate fi românească iar limba ei nu poate fi numită română, fiindcă încă din acea perioadă, Imperiul Rus nu îi recunoştea altă identitate, decât cea moldovenească. Prin această politică, procentul populaţiei locale în recensăminte a scăzut continuu :

Recensământ rusesc din 1817: 86% români

Recensământ rusesc din 1856: 74% români

Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

Deşi Imperiul Rus recunoştea măcar identitatea moldovenească, nu a făcut nimic pentru a o ocroti, a lăsat bisericile moştenite de la Principatul Moldovei în paragină, a preferat să clădească altele noi de stil rusesc, în domeniul toponimiei a rusificat nenumărate denumiri, iar când avea de ales între o denumire moldovenească şi alta tătară sau turcă, a preferat-o sistematic pe aceasta din urmă (Cahul, Ismail, Bender şi Akkerman, nu Frumoasa, Obluciţa, Tighina şi Cetatea Albă).

 

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei. Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia. Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

 

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 . Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la "Fântâna Albă".

Teritoriul RSS Moldovenească a fost compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei. În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului. În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

 

În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români. Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică - Bugeacul, a fost redenumit Oblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene. Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina. Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată. Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

Din punct de vedere sociologic românofobia este o manifestare xenofobă care se poate manifesta în ţările unde trăiesc populaţii româneşti, printr-o serie de discriminări şi sentimente ostile faţă de români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care au stăpânit sau care înconjoară România (si nu numai), şi privesc atât România însăşi, cât şi minorităţile româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări.

Am sa incep analiza din punctul de plecare contemporan si voi parcurge un drum spre sursele acestor fenomene care impreuna alcatuesc românofobia de care cred eu sufera si occidentul (poate in special acest occident). Pe un substrat difuz mult mai vechi: dispreţul occidental faţă de Europa ortodoxă şi orientală, înrădăcinat în dispreţul catolic faţă de "shismatici" şi faţă de lumea bizantină (Voltaire scrisese că "urăşte Bizanţul", iar Edouard Antoine Thouvenel, ambasador al Franţei la Constantinopol în 1855, a scris că "Europa orientală este un gunoi de rămăşiţe de neamuri"), a apărut un antiromânism datorat, pe de-o parte, consecinţelor celui de-al doilea război mondial, iar pe de altă parte, regimului Ceauşescu şi incidentelor de după 1989 in Romania lui Iliescu si Roman in care a fost implicata si o parte din diaspora românească.

Daca analizam evenimentele de facto petrecute in preajma si in timpul celui de al doilea razboi mondial putem conclude urmatoarele: (1) În decursul celui de-al doilea război mondial, România a avut de facto aceleaşi atitudini ca şi Franţa Marşalului Philippe Pétain, cu singura diferenta ca Maresalul Antonescu a trimis armata Romana in locuri unde nu avea ce cauta, peste Nistru; (2) Autoritatile franceze a lui Philippe Pétain au colaborat cu nazisti in crimele impotriva evreilor la fel ca si regimul Antonescian; (3) Din vara 1944 Romania a luptat împotriva Germaniei cu 550.000 ostaşi, cu 80.000 mai mult decât Franţa până la sfârşitul războiului; (4) în ţările Aliate, România este percepută ca o ţară duşmană, contribuţia sa de partea Aliaţilor fiind ocultată, aşa cum sunt ocultate contribuţia Franţei de partea Germaniei, sau alianţa Hitler-Stalin; (5) în Germania, România este percepută ca "trădătoare" în măsura în care Ion Antonescu (ca şi Philippe Pétain) semnase un tratat de alinaţă cu Germania (dar Pétain a fost "şters" de De Gaulle din memoria colectivă a Europei); (6) Evreii persecutaţi de regimul Antonescu, care nu cunoscuseră antisemitismul occidental (mult mai dur si mai profund), ajungând în occident după război, în plină perioadă de pocăinţă colectivă, au dedus din experienţa lor că România ar fi o ţară mult mai antisemită decât ţările apusene. In Romania au existat si exista pana in zilele noastre sentimente profund antisemite (suficent sa faci cateva vizite in blogosfera noastra ca sa-ti dai seama), numai putin insa decat in celelelte tari Europene. Antisemitismul este o boala incurabila si nu este numai o “boala romaneasca”;(7) însfârşit faptul că după 1989 Ion Antonescu a fost parţial reabilitat, în timp ce data trecerii de partea Aliaţilor, 23 august, a încetat a mai fi o zi de sărbătoare, adăugat la naţionalismul xenofob al anumitor mass-media şi partide, si comportamentul criminal al guvernelor FSN-iste a pecetluit în o mare parte a opiniei din occident, ideia ca Românii ar fi un popor intolerant, xenofob şi antisemit prin natură.

La această "moştenire" a celui de-al doilea război mondial s-au adăugat:

(8) în epoca regimului Ceauşescu, distrugerea patrimoniului natural şi cultural pe de-o parte, şi capacitatea de protest internaţional al minorităţilor maghiară şi germană din Ardeal pe de altă parte, au difuzat în opinia occidentală imaginea unei Românii discriminatorie, xenofobă, absurdă şi înapoiată când, în realitate, tot poporul suferea de aceleaşi neajunsuri ca şi minoritarii; (9) de la 1989 încoace, o serie de incidente implicând cetăţeni români, nu rareori Rromi (dar paşaportul contează, nu tradiţiile culturale), incidente care fiind instrumentalizate de cercurile xenofobe din apus, au intensificat şi mai mult românofobia difuză din opinia occidentală;

Unul din efectele dăunatoare ale acestei românofobii este că în timp ce diaspora maghiară, poloneză sau rusă se mândreşte cu originile sale şi îşi afirmă identitatea în apus, o parte din diaspora română reacţionează invers, încercând să-şi uite sau să-şi ascundă originile, şi mergând până la schimbarea numelui. In postarile viitoare ne vom ocupa de sursele acestor fenomene si de evolutia lor istorica.