Politeía Doctrinară

Omul Politic

Vezi prima postare din aceasta serie

Take Ionescu a devenit repede cunoscut încât într-o bună zi Ion Brătianu, pe atunci prim-ministru, l-a întâlnit pe stradă şi l-a invitat să discute din dorinţa de a promova oamenii de valoare în partidul său. Şi totuşi prima lor discuţie s-a datorat mai degrabă rugăminţilor familiei de a-şi ajuta fratele pedepsit la şcoala militară şi pentru care el intervine la Brătianu. Take însă, deşi era înclinat spre un partid burghez şi liberal decât unul boieresc, a aşteptat perioada de framântări ale primului. Atras de ideile generoase ale lui Rosetti începe mai degrabă o activitate jurnalistică şi colaborează la "Românul". În alegerile din 1884 este votat de către colegiul al III-lea de Ilfov şi astfel începe cariera parlamentară, de data asta cu maturitate mai degrabă atras de moderaţia lui Brătianu decât de extremismul lui Rosetti. Şi tot ca un debut de generaţie, Brătianu promovează în politică şi alţi tineri întorşi de la studii din Occident : Dissescu, Arion, Djuvara, Marghiloman. Take a ţinut să precizeze : " vă închipuiţi că noi ne-am însurat atunci cu păcatele dv ?... De către toţi ni s-a promis solemn o eră nouă, ni s-a promis regenerarea partidului. Şi aşa am primit. Şi am primit fără condiţii, fără cereri, fără promisiuni." 

La 4 decembrie 1884 a rostit primul său discurs parlamentar, ca delegat al tinerilor intraţi de curând în Cameră, la cea dintâi dezbatere asupra răspunsului la Mesajul Tronului. S-a pronunţat categoric în favoarea capitalului străin : "Nu trebuie să ne impresioneze dacă unii străini se vor îmbogăţi. Ei vor pleca dar industriile rămân." Iar despre preconizatul vot universal a rostit fraza : "Într-o ţară ca a noastră, în care instrucţia este încă în faşă, în care starea economică este atât de rea, a da guvernământul numai numărului, ar fi a pune ţara la îndemâna celui dintâi dictator norocos."

La finalul anului 1886 părăseşte partidul liberal alături de alţi parlamentari nemulţumiţi de politica pe care o adoptase Ion Brătianu. E perioada coaliţiei unite care a creat o presiune ce a dus la demisia celebrului om de stat în februarie 1888. Dar continuarea politică nu este pe placul opoziţiei şi lupta continuă.

Take Ionescu îşi continuă activitatea parlamentară câştigând voturile la Craiova, ca liberal dizident iar surpriza vine de la nealegerea lui Brătianu, cel care era ameninţat cu darea în judecată deşi el er acela care fusese alături de Regele Carol în câştigarea independenţei de stat. E oarecum analog cazului cancelarului german Helmuth Kohl care şi-a văzut recunoştinţa umbrită de acuzaţii asupra moralităţii sale politice. Ion Brătianu moare la 4 mai 1891 iar în telegrama de condoleanţe Mihail Kogălniceanu îl numeşte drept "cel dintâi cetăţean al României ".

Revine în politică în forţă când la 1891 acceptă invitaţia venită din partea lui Lascăr Catargiu şi trece la Partidul Conservator, direct ministru al cultelor şi instrucţiunii publice deşi nu era deputat la acea dată. Ieşirea din dizidenţă şi alegerea făcută şi le-a justificat în plenul parlamentului, cu sinceritate: "...dacă am făcut acest pas este că m-am aflat şi eu în faţa celor două căi pe care-le poate alege un om politic: calea negaţiei şi drumul muncii... Ţin să fiu un membru util în viaţa acestei ţări."

Timp de 3 ani ca ministru a avut o activitate practică fecundă completând reorganizarea instrucţiunii publice româneşti. A asigurat sistemul inspectoratelor, a început seria clădirilor de şcoli săteşti, a susţinut dezvoltarea învăţământului universitar. Apoi legea monumentelor istorice dar şi cea de organizare a bisericii pentru care a fost acuzat că fiind ateu legiferează biserica. La care a răspuns: "Nimeni n-are dreptul să-mi scruteze conştiinţa şi să-mi ceară aici o confesiune. Afirm însă că urmăresc binele bisercii şi asta e suficient."

În ultimul deceniu al secolului XIX se focalizează interesul opiniei publice pe eforturile comunităţii româneşti din Ardeal de a-şi afirma drepturile comune iar în Vechiul Regat devine tot mai vizibil curentul unionist. Guvernul conservator a susţinut financiar cu discreţie şcolile româneşti din Ardeal şi în general se înfiinţaseră o serie de asociaţii non-guvernamentale prin care se asigura promovarea tendinţei de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Politica românească devine din ce în ce mai accentuat naţionalistă dar în sensul pozitiv al acelui timp. Take Ionescu face o delicată descriere a partidelor politice româneşti raportate la suratele lor europene. A argumentat rolul marcant al conservatorismului românesc, cu nimic mai prejos decât acela din Belgia şi Anglia, a enumerat principalele realizări istorice în modernizarea statului român. Iar nuanţa naţionalistă a timpului o justifică tocmai prin racordarea la evoluţiile internaţionale prin adaptarea la cerinţele româneşti. "Naţionalismul nu formează caracteristica unui partid. Nu cunosc în toată Europa un singur partid care să fie sau să se intituleze antinaţional. Democraţia de asemenea. Democraţia şi naţionalismul sunt însuşiri indispensabile ambelor partide ale oricărui stat cu instituţii democratice". Interesant cum el vorbeşte de sistemul cu două partide puternice care alternează la putere, cum se referă constant la Europa şi cum fundamentul este decisiv democraţia. Naţionalismul este văzut ca o formă culturală care asigură o conştiinţă comună pentru o comunitate organizată ca un stat modern dincolo de sinuozităţile istorice. Take Ionescu punctează din nou, cu o stranie actualitate: "Dacă românii de aiurea ne sunt necesari nouă, noi, de aici, le suntem lor indispensabili şi, de aceea trebuie, înainte de toate, să asigurăm şi să întărim Statul român..." Şi conchide simplu: "Această limbă, această origine, această civilizaţie, această naţionalitate este a noastră, alta nu primim".

Dar naţionalismul a generat patimă şi societatea se aprinde uşor, se divizează şi majoritatea atacurilor se îndreaptă spre Austro-Ungaria. Take Ionescu îşi face un crez din dorinţa entuziastă de a promova unirea cu aceia aflaţi dincolo de munţi. De altfel ca un fapt anecdotic el a cucerit un prim petic de pâmant din Ardeal când a finanţat amenajarea unui drum pe Valea Mălăeştilor, deasupra Buştenilor, un drum turistic care îi poartă numele. Pe măsură ce timpul trecea declaraţiile devin tot mai belicoase şi în special Nicolae Filipescu, vârstnicul conservator, este cel care apare mai vulcanic în a solicita o politică de revendicare naţională decisivă. În această atitudine el s-a arătat mulţumit de susţinerea lui Take Ionescu deşi ani în urmă îl combătuse vehement pe alte teme politice. Asemenea rivalităţi au slăbit însă partidul conservator pe când liberalii se întăreau din nou alipindu-şi tânărul partid socialist.

Take Ionescu a ţinut să declare explicit într-un discurs referitor la ura de rasă ce se vădea în anumite momente: "Ura aceasta nu poate intra în sufletul meu, căci dragostea pentru naţiunea mea nu se alimentează din ura împotriva altor neamuri".

Când partidul Conservator se reuneşte cu gruparea junimistă sub conducerea lui P.P.Carp în speranţa reîntăririi, Take îşi reprimă amărăciunea faţă de soluţia aleasă pentru a nu o submina. Ceea ce până la urmă s-a întâmplat din nou din tensiuni interne fără sfârşit. Martie 1907 a însemnat izbucnirea celebrelor răscoale, atât de invocate de duşmanii democraţiei până astăzi. Xeni notează că ele au avut la început aparenţa unor mişcări antisemite pentru că drept ţinte erau unii arendaşi evrei din nordul Moldovei. Treptat mişcarea s-a extins în restul ţării cu un pronunţat caracter social explicat prin lipsa de pământ suficient şi mai ales regimul contractelor agricole care, după cum scrie autorul, "eternizau mizeria". Ministrul de interne G.Gr.Cantacuzino a tratat cu superficialitate primele semnale ale răzmeriţei şi a dat ordin prefectului să reprime "cu energie, dar cu blândeţe". Liberalii din opoziţie întreţin starea de revoltă şi acuzele lor sunt dure. Ionel Brătianu acuză guvernul că n-a ocrotit pe ţărani printr-o lege împotriva trusturilor de arendare. Take Ionescu a sfătuit pe rege să cheme la guvernare liberalii pentru că altfel conservatorii nu ar fi putut rezolva criza cu adevărat. El şi-a reafirmat mai vechea sa idee a unei bănci agrare care să ofere posibilitatea ţăranilor să cumpere pământ mai uşor şi treptat să echilibreze distribuţia proprietăţilor agricole.

În parlamentul majoritar conservator el s-a ridicat primul spre a propune susţinerea guvernului liberal, dincolo de credinţele politice, pentru a depăşi cu bine criza. Prim-ministrul Sturdza a venit la el şi i-a întins mâna: "Nu ne-am cunoscut. Ziua de azi mi-a dovedit că printre cei dintâi patrioţi ai ţării eşti dumneata. Răscoala este reprimată de către ministrul de război, generalul Averescu dar a rămas în continuare lupta politică marcată de evenimente. În Partidul Conservator se amplificase o criză veche şi principalele grupuri nu reuşeau să se coaguleze, nu se impunea un şef acceptat de toţi. Take Ionescu a refuzat propunerea de a prelua conducerea partidului în acel moment: "Nu vreau să adaug o revoluţie de serai la nenorocirile războiului civil care îndoliază ţara. Nimeni n-ar mai crede în sinceritatea atitudinii mele dacă aş consimţi să trag foloase personale din situaţia pe care am creat-o."

I

anuarie 1908 a însemnat un moment important în viaţa politică a ţării prin consituirea Partidului Conservator-Democrat. În urma unei maşinaţiuni din clubul conservator prin care s-a încercat eliminarea din funcţiile de conducere a celor apropiaţi vederilor takiste, după ani de controverse şi malversaţiuni, s-a umplut paharul. Take Ionescu a meditat îndelung şi a decis să facă un pas decisiv, de mare răspundere. A făcut apel "la ţara conservatoare şi, pe deasupra ei, la conştiinţa naţională". "Am adânca mea convingere că România are nevoie de un partid conservator, democratic în compoziţia sa, progresist în tendinţele sale dar reprezentând cu fermitate ideile de conservare socială. Acest partid trebuie să fie puternic pentru a forma contraponderea faţă de stânga, care în mod fatal şi după mersul lucrurilor va merge din ce în ce spre stânga." A justificat astfel titulatura partidului: "...n-am inventat nici cuvântul, nici lucrul; încă o dovadă că e greu să inventeze cineva în ordine politică. Cuvântul a fost inventat în Englitera de patru oameni: Churchill, Gorst, Wolf şi Balfour când au creat conservatorismul democrat acum 20 de ani şi mai bine." Faţă de tendinţele socialiste a declara în parlament: "Credeţi că nu mi-a răsărit şi mie câteodată acest soare al ideilor socialiste? N-am nici un interes să stau împotriva acestor idei. Dar ştiţi care e straja ce se pune la mine între dragostea de mulţime şi doctrina socialistă? Este dragostea mea de libertate. Când mă vor convinge socialiştii că pot împăca aceste două noţiuni: organizarea socialistă a omenirii cu menţinerea libertăţii, mă înscriu, domnilor, în partidul socialist". A muncit mult ca să pună bazele noului partid, atrăgând vechi oameni de la conservatori şi alţii atraşi de suflul nou în politica românească. Demagogia era pentru el cea mai josnică dintre acţiunile politice. Numai că în presa partidului său întâlnim destule astfel de entuziasme ce pot fi etichetate de populiste şi greu de transpus în practică la timpul respectiv.

În această campanie politică se angrenează şi marele Caragiale care rosteşte prin ţară numeroase discursuri de susţinere a noului partid care se aruncă în lupta electorală şi are de la început fulminante succese. "Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu pentru că este şeful partidului; şefi anu a luat-o el, i-aţi dat-o voi. Gloria o dă viitorul, reputaţiunea i-a dat-o trecutul. În sănătatea lui de om de inimă, care îmi permite mie, mie literat, să stau alături de el la o aşa manifestaţiune" -Ploieşti, 9 martie 1908. [I.L. Caragiale, "Moftul român", Editura Moldova, Iaşi, 1991,p344]

După război revine la Bucureşti cu ideea formării unui partid democrat şi pentru asta adresează ţării un manifest în care arată înfăptuirile partidului conservator în chestiunea agrară (vânzarea moşiilor statului către ţărani, expropierea moşiilor de mână moartă), apoi conlucrarea cu liberalii pentru reforma electrorală. "Fără a renega nimic din trecutul lui glorios, partidul conservator pune temelia partidului democrat". El propune unificarea vieţii de stat a celor patru Românii, descentralizarea administrativă şi inamovibilitatea ei, autonomia bisericii şi egalitatea cultelor, protecţia muncii şi multe altele.